Poeme de Peycho Kanev

traducere: Elena Lavinia Diaconescu

 

Fântâna fără apă

 

Un singur neuron îmi râde-n creier,

precum o bestie flămândă ce sălășluiește în fântână.

Și toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă:

n-aș fi închis ușa, dacă aș fi intrat

și aș fi privit în ochii tăi.

 

Dar acum vezi zidurile pictate

în roșu. Arată destul de frumos încât să-ți ștergi

ochii de lacrimi, dar tu fredonezi doar cântece prostești.

Eu sunt în altă parte! Din urna de pe cămin,

cineva mă arată cu degetul.

 

 

Începutul

 

Încă locuiesc în vechiul cartier dubios,

aștepând cerul să se preschimbe în cașmir.

Din mașini de înghețată răsună simfonii baroce,

iar puștii arși de soare se aleargă prin întuneric

 

unii pe alții cu săbii luminoase.

Dacă voi încerca să prăjesc ceva, mă voi arde în cele din urmă,

iar cuvântul avangardist al lui Cummings “e 5”

fărâmat pe covorul pătat de vin.

 

Colind cu atenție străzile noaptea,

mergând tiptil pe lângă umbrele ce se apropie,

ascunzându-mă în magazinul de băuturi sârbești,

unde vânzătorul îmi vinde sticle

 

cu râs îmbuteliat. Va rămâne la fel

până la sfîrșit – la un moment dat – fără cocs și iarbă,

doar gura asta inefabilă în capul meu,

rostește sâsâit la urechea mea cea bună “Timpul trebuie să treacă”.

 

 

O după-amiază liniștită

 

Lui Dumnezeu îi place câteodată să bea whisky

cu mine:

un pahar de tărie,

nu două.

 

Stăm în camera de zi,

în fața televizorului și fumăm

țigări, ascultăm știrile:

 

“Cutremur în Haiti…, atentat sinucigaș cu bombă

în Afganistan…, foame în Somalia…,

inundație în India…, masacre în Irak…”

 

Îmi pun paharul gol pe măsuță,

aproape de sticla pe jumătate plină

și-L privesc cum împrăștie nori de fum

alb.

 

“N-ai de gând să intervii?”

Îi zic, arătând spre ecranul televizorului.

 

“NU”,

Îmi răspunde, turnându-și

un alt pahar.

 

E aproape amiază.

Duminică.

 

Pe colț, aproape de apartamentul meu,

se află biserica Metodistă.

 

Clopotul bate.

 

Îl văd pe Dumnezeu tremurând.

 

Mă ridic și mă duc la fereastră.

Îi privesc pe puștii americani jucându-se în parc sub razele

aurii ale soarelui.

 

Apoi mă-ntorc și El a dispărut.

 

Sticla e goală.

 

Mă duc la frigider, iau alta,

închid televizorul,

iar această zi se termină așa cum ar trebui.