Aer

[fragment din volumul Ce a văzut Parisul, în pregătire la Herg Benet]

de Alexandru Potcoavă

 

 
Domnul Pedro se zvârcoli în aşternut şi se trezi la miezul nopţii tot o apă de căldură, căci incendiul se întinsese spre uşa închisă a dormitorului. Bucătăria îi luase foc de la ţigara uitată aprinsă pe bufet, lângă teancul de reviste cu sudoku. Fumul gros pătrunse şi în cameră şi o umplea rapid. Buimac, omul se sculă în fund. Începu să tuşească, se rostogoli din pat şi încercă să se târască pe coate spre geam. Simţi că nu mai poate respira şi cu un ultim efort doborî sticla de pe birou. O deschise şi trase în piept aerul din ea. Îi ajunse pentru un minut. Fu găsit de pompieri peste o oră, când nu se mai putu face decât constatarea.

 

Erau împreună deja de o jumătate de an. Îi explicase de la început că e încă virgină şi vrea să fie sigură de seriozitatea relaţiei înainte să renunţe la feciorie. El acceptase asta fără să crâcnească şi trecuseră astfel câteva luni frumoase, cu dezmierdări şi alte preludii, până să o invite într-o excursie romantică. Ajunşi la Paris, după o zi-două de plimbări încheiate cu mese de cină pe vapor, masaje şi lumânări, îi cedase şi făcură dragoste în camera de hotel. La întoarcerea acasă, tipul o părăsi fără explicaţii, motiv pentru care fata se suise acum pe un scaun cu laţul la gât. Deşurubă capacul sticlei, o duse repede la nas, inspiră adânc, se strâmbă şi sări într-o parte spre moarte.

 

Doamna şi domnul Jelinek se aşezară pe canapea cu ceaiul în faţă. Sorbiră şi priviră ca de obicei biblioteca. Pe primul raft, cel mai de jos, era un rând de cărţi din era comunistă pe care nepoţii le puteau scoate şi rupe sau mâzgăli fără probleme. Pe al doilea, teancurile de reviste vechi îi aşteptau şi ele pe micuţi. Mai sus, colecţia de volume ale lui Jules Verne, Dumas şi Karl May mai aveau de răbdat câţiva ani până să fie citite. Deasupra lor, romanele lui Dostoievski, Kafka, Thomas Mann şi Camus strângeau praful. Peste acestea, operele lui Céline, Ilf şi Petrov, Nabokov sau Grass aproape că nu mai sperau să fie deschise vreodată. Pe ultimul raft, unde nu ajungeai decât cu scara, ceea ce era peste puterile bunicilor, se găsea pusă bine colecţia de timbre a bătrânului, lângă care încăpeau dosarele cu schiţe ale nevestei, creatoare de modă în tinereţe, înainte să devină contabilă şi sticla primită cadou de la fiul lor. Acesta le-o adusese şi o aşezase cu mâna lui acolo, la adăpost de orice atingeri curioase. Bine, dar ce e în ea? întreba domnul Jelinek de fiecare dată când îşi vedea băiatul. Aer, răspundea acela. Ca în orice alt bibelou.

 

Femeia trase pătura, desfăcu scutecul plin şi îl aruncă la coş, puse unul curat şi îl acoperi la loc pe bătrân. Acela supravieţuise în tinereţe bombei de la Hiroshima şi se ţinuse bine pe picioarele lui până cu o lună în urmă, când fusese în sfârşit în călătoria vieţii. Întors de acolo, căzuse deodată paralizat la pat. Povestea lui semăna cu cea a călugărului budist tăiat în două de roţile unui tren în gara Yokohama, dar care a mai trăit câteva zile, fără să sângereze, până când a venit la el un confrate căruia i-a murmurat ceva la ureche. Abia atunci călugărul şi-a dat duhul şi sângele a început să ţâşnească din corpul secţionat de la mijloc şi depus în bucăţi pe două tărgi diferite.

 

Muribundul deschise deodată ochii şi privi în jur. Asistenta se apropie şi înţelese. Luă sticla de pe noptieră, o deschise şi o apropie de nările pacientului. Acesta inspiră scurt, umplu scutecul nou şi muri.

 

Ca în fiecare toamnă, doamna Gertrude începu să fiarbă compotul. Prepară un cazan întreg, pe care îl turnă în borcane şi borcănaşe. Femeia adună din grădină ultimele roşii, le făcu bulion şi umplu două duzini de sticle. Pentru că mai rămăsese destul pe fundul oalei, căută încă un recipient. Îl găsi pe un raft în camera nepoatei, studentă la Litere, îl deşurubă, văzu că e gol, îl mirosi, nu simţi nimic, aşa că turnă şi în el şi îl depozită lângă celelalte în cămară.

 

După un chef prelungit până spre dimineaţă, Ivana acceptă să rămână la prietena ei Jelica. Când ultimii petrecăreţi o luară spre casă şi baia fu în sfârşit liberă, Ivana merse şi făcu un duş. Se întoarse în cameră şi se întinse pe pat. Băuse mult vin roşu şi totuşi niciun băiat nu-i căzuse cu tronc în acea seară. Vibratorul o aştepta acasă în sertarul noptierei, aşa că fata se uită în jur. Văzu o sticlă de un sfert pe masă şi se mulţumi. O şterse de praf şi o introduse cu vârful alungit în vagin. Începu s-o strângă între labii şi s-o învârtă în ea, oftând încet. Auzi la un moment dat un scurt fâsâit dar nu se întrerupse. La sfârşit, o scoase şi văzu că dopul rămăsese înăuntru. Coborî din pat, făcu câteva genuflexiuni până ce dopul ajunse la ieşire, îl trase afară, îl înşurubă la loc, lăsă sticla de unde o luase şi se culcă.

 

Coborî din avion, îşi recuperă bagajul de pe banda transportoare, luă un taxi şi ajunse acasă. Hainele de spălat le aruncă imediat în coşul de rufe, găsi sub ele sticla şi o desfăcu. Scurse praful din ea într-o pungă, o ascunse sub parchet şi îşi sună distribuitorii. Sticla o închise la loc şi o făcu cadou cu prima ocazie unei bune prietene.

 

Când se prezentară la casa funerară să-şi vadă tatăl pentru ultima oară, căci înmormântarea urma să aibă loc cu sicriul închis, cei trei copii îi aduseră fiecare câte ceva. Cel mic îi strecură sub sacou unghiera, cel mijlociu îi puse pieptenul şi un pix în buzunarul de la piept, să semene a inginer, iar cel mare îi depuse sub cap o sticlă. Peste câţiva ani, când îl dezgropară să-i spele oasele, băieţii găsiră unghiera ruginită, pieptenul înnoroit, pixul putrezit şi sticla intactă. Aşa că o lăsară şi pe mai departe lângă rămăşiţele părintelui, fără să mai adauge altceva.

 

Nu era sigur că va supravieţui intervenţiei, aşa că domnul Lucian se căutase bine prin buzunare ca să-şi asigure bunăvoinţa doctorului şi a anestezistei. Femeii îi puse în palmă dinainte 50 de euro iar chirurgului îi promise o sticlă de ceva bun după. Când îşi reveni, omul se duse la cabinetul celui ce-l operase şi-i puse recipientul pe masă. Cam  mic, făcu doctorul. Şi cam uşor. În fine, lasă-l aici şi sănătate!

 

Şeful de şantier ridică cei doi cilindri de metal înfăşuraţi în drapelul tricolor. Într-unul sigilase un sul de hârtie cu numele antreprenorului şi al beneficiarului, în celălalt, sticla, ca un mesaj pentru viitorime. Inginerul îi depuse în groapa fundaţiei şi făcu semn să curgă betonul. Poate că peste secole unii se vor uita la acel înscris ca Champolion la hieroglife şi un alt Napoleon va aşeza sticla ca obelisc în Place de la Concorde.

 

În zona arctică se construieşte un buncăr secret ce conţine eşantioane din toate seminţele de pe glob. În caz de dezastru planetar, culturile vor putea fi reînfiinţate întocmai, cu condiţia să mai găsească cineva acel depozit. În el e adusă la adăpost şi o sticlă, ca mostră de atmosferă pariziană la anul 2011 toamna.

Camionul manevrează cu spatele şi opreşte la rampă. Un motostivuitor ridică paleţii şi îi depune în fabrică. Muncitorii desfac baxurile şi alimentează banda. Sticlele goale sunt transportate până la aparatul care le pune dopuri. După ce sunt închise, li se lipesc etichete şi sunt din nou ambalate pentru a fi trimise la vânzare în magazinele de suveniruri. Nu le ştampilează cu Made in China. Ar fi şi culmea, doar scrie pe ele că conţin aer de Paris, după o idee extravagantă dar atât de lucrativă a lui Marcel Duchamp. Altfel, cine ar da pe una cinci euro?!

 

 

 

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #36 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.