Mentalități în proximitatea morții. Interdicții și superstiții

de Mihaela Rotaru

 

 
În mentalul popular se mai păstrează o seamă de credinţe şi obiceiuri legate de moarte, precum cele ce urmează: „Cât stă mortu în casă, nu dai cu mătura, nu deştizî fereştile. Dacă să mormântează lunea, mai teamă şi pă alţî. Cu mortu la groapă, când să fac stările, nu-i voie să te uiţî înapoi, că să întoarce mortu înapoi, crede că după el te uiţî. Când traje să moară, bolnavu vrea să vadă pă unu, pă altu, da pă care îl strâgă înainte de a întide uătii, ala moare primu, îl strâgă să margă după el, dară”. (Ciubăncan Maria, Meseşenii de Sus) „Când nu stă cu capu pă perină, sau stă cu faţa mai mult cătă părete, îi sămn că traje să moară şi trăbă temat preotu. Când moare o fată nemăritată, hanele de pă ea să n-aibă noduri, când o bagă în groapă, ca păretea să poată lua pă alta, când a ave rând. Dacă amninoasă greu, sau numa nu poate muri, preotu îl roagă pă Dumnezo să-l cureţe de păcatele grele, din care cauză nici moarte nu vine, fuje. Aşe să zâce, no”. (Sabău Florica, Ban)

Ne sunt puse apoi, în evidenţă, interpretări de o mare şi generoasă subtilitate – cercetarea s-a făcut între anii 2006-2012, în zona etnografico-folclorică Sălaj: „La mort, să nu intre de-a căşii, şi nici striini, n-ai ce cota la mort. Da, mai ales neamuri, din familie nici atâta, ca sufletu să să poată dezlipi mai lesne de lumea asta. Pă uătii întişi să pune bani, să nu vadă câtă suferinţă lasă în urma lui. Dacă te roji insistent când îs ceriurile deştise, în Săptămâna Luminată, poate ieşi din iad”. (Both Maria, Popteleac) „Să pune cu picioarile cătă uşe, cu mânurile pă ptiept, cu dreapta la irimă, în sămn de încredinţare la Dumnezău. Să să astupe oglinzâle, să nu să vadă mortu în ea, că să întoarce iară napoi. Mai demult făcea lumnină cât mortu, sau aşe cam de un metru de lungă, subţâre. Când bat clopotile s-aprinde, era învârtită ca on şerpe, cu capu în sus, pusă la creştetu capului”. (Coroiu Nicolae, Plesca)

Persistă vie credinţa în puterea magică a nodurilor: „Mortului i să deznoadă nodurile, ca văduvu să-şi poată reface viaţa. Tăte podoabele i să scot. Să ieu tăte jos, acaţă în ele pă drum. [Să dai cât mai multe de pomană] le primeşte sufletu dincolo. Înainte de a să pune la masă, să spală pă mânuri, îşi toarnă apă di la fântănă. Nu să întorc pă aceieşi cale, ci pă alte căi, care pă unde şede. Unii să duc şi la masă”. (Farcaş Victoria, Plesca)

Situaţiile concrete de teren arată că practicilor magice menţinute până azi, nu li se mai desluşesc semnificaţiile de odinioară, explicaţia se rezumă la cuvintele „aşe trăbă făcut”, „aşe făceau şi bătrânii noşti”, „aşe am învăţat”. Sunt de semnalat în acest sens, şi alte câteva aspecte relevante: „La cununie, în beserică, cât stă mniroii, nime să nu treacă pântre ii, moarte îl ie pă unu şi îi desparte. [Înspre cununie] dacă întâlneşti o înmormântare, unu din mniri moare cât de repide. Cine moare în careva mare post de păstă an, în marile praznice, între Paşti şi Rusalii, când să dăştid ceriurile, i-i locu hărăzât în rai. Când duce mortu, trăbă să bată clopotile, că de nu, păstă hotaru acela cade vreme rea, bate grindina, clopotile alungă vremea grea, să nu să abată păstă sat”. (Farcaş Victoria, Plesca) „Când să porneşte dint-odată vreme rea, să trag clopotile la beserică. Îi sămn rău, s-o spânzurat careva, s-o înecat, să umflă apile, ies văile”. (Drule Florica, Ban)

Pentru a nu fi „deranjaţi” de mort, cei din familie se afumă cu o bucată din pânza cu care a fost acoperit. Elementele arhaice sunt golite de sensurile originare, dar s-au conservat în virtutea respectului faţă de tradiţie, şi aceasta în pofida faptului că unii preoţi se arată împotriva acestor practici. Bătrânii sunt conştientizaţi asupra modului cum ar trebui să se desfăşoare lucrurile potrivit dogmei creştine, dar continuă să creadă, în acelaşi timp, în eficacitatea unor practici străine creştinismului. Participarea masivă a bătrânilor se explică şi prin obligativitatea respectării cu rigurozitate a ceremonialului, întemeiat pe un creştinism popular, care valorifică, pentru siguranţa comunităţii, şi alte elemente, de pe variate paliere.

Teodor Burada arată originea romană a multor manifestări legate de moarte, printre ele se numără credinţa că cel îngropat nu şi-ar putea odihni sufletul dacă nu i se fac rânduielile cuvenite, obiceiul închiderii ochilor, spălarea trupului cu apă caldă şi ungerea lui cu unsori, aşezarea mortului cu picioarele spre uşă, credinţa că mortul, călătorind pe cealaltă lume, ar avea nevoie de un băţ pentru  a se apăra de câini, banul ce se pune în sicriu – vechiul obol ce se plătea lui Caron, punerea bradului, însoţirea mortului cu făclii, îngroparea lui cu hainele cele mai alese, ultima sărutare ce i se dă, înainte de a fi coborât în groapă, turnarea vinului peste rămăşiţele lui, rostirea cuvintelor „Să-ţi fie ţărâna uşoară!”, despletirea femeilor în semn de doliu, purtarea sicriului pe mâini, de către rudele apropiate, aprinderea candelelor la morminte, scoaterea de la mort a oricăror podoabe, spălarea cu apă a celor ce se întorc de la mort, ospeţele date pentru pomenirea mortului, împărţirea pomenilor – toate acestea moştenite de la străbuni, conchide autorul. (Burada, 2006: 33-40)

Unele gesturi ce par într-adevăr desprinse din vremuri imemoriale, au fost odinioară mult mai numeroase, dar au rămas numai în amintirea generaţiilor vârstnice. În ciuda interdicţiei din partea preoţilor de a se mai săvârşi anumite acte, ele se practică pe ascuns, în virtutea respectării unor tradiţii puternice, atât prin vechime, cât şi prin autoritate modelatoare.

Superstiţia care dăinuie pe alocuri este aceea că nu nu e bine să se facă înmormântare într-o zi de luni, deoarece ar atrage şi moartea celor din familie, dar, conform rânduielilor Bisericii, superstiţia nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se face în orice zi a săptămânii. „Câtu-i mortu în casă, ale tri zâle, nu faci mare lucru, nu torci, nu ţeşi, nu coşi, nu mături, că le faci pă mort. Trăbă păstrată liniştea”. (Farcaş Victoria, Plesca)

Adăugăm un fapt demn de menţinut, anume acela că s-au ţesut nenumărate interpretări şi credinţe, considerate de către Biserică „deşarte”, pe marginea existenţei anumitor trupuri care nu putrezesc; literatura religioasă consideră că aceasta ar fi din cauza unor blesteme sau a unor păcate grele care au rămas nespovedite, „dacă se descoperă, prin voie dumnezeiască astfel de cazuri, preoţii bisericii fac slujbe de dezlegare pentru sufletul celui răposat”. (Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi, Ed. Anestis, p. 29) Am cules informaţii percutante în marginea unor astfel de cazuri, în care se vorbeşte, printre altele, de „morţî nestrâcaţî”, „strâgoi”, nedescompunerea lor fiind explicată în diverse forme, unele sfidând chiar şi limitele imaginaţiei.

Considerăm oportun să amintim că practicile legate de credinţa în strigoi, spargerea unui vas la ieşirea din casă, ruperea legăturilor de la picioarele mortului, aşezarea în sicriu a diferitelor obiecte, trecerea cocoşului sau a găinii peste groapă sunt considerate de Biserică „abateri grave, care denaturează învăţătura de credinţă”. O seamă de alte obiceiuri păgâne şi de superstiţii sunt luate în discuţie, cum ar fi deschiderea Evangheliei la Maslu, pentru a afla dacă muribundul mai are sau nu de trăit, punerea banilor în sicriu, pentru a-şi răscumpăra trecerea prin vămi, citirea Tainei Cununiei, lângă sicriu, când unul din tineri e decedat, botezarea copiilor avortaţi, deşi se cunoaşte norma administrării Tainelor doar la cei vii, desfacerea cununiei prin ruperea unei cununi deasupra celui mort, pentru ca cel rămas în viaţă să se poată căsători, străpungerea inimii mortului ca acesta să nu se facă strigoi, tragerea de sicriu de trei ori, la scoaterea mortului din casă, pentru ca acesta să nu-i cheme pe cei vii după el, în cazul că s-ar face strigoi, spargerea unei oale la scoaterea mortului din casă, ruperea legăturilor de la picioarele mortului pentru ca acesta să poată păşi pe lumea cealaltă. (Înmormântarea şi parastasele, Ed. Bunavestire, Bacău, 2006, p. 59-63) Ele sunt contestate ca fiind contrare credinţei, însă, realitatea de pe teren ne-a confirmat o încredere de nezdruncinat în necesitatea luării în considerare şi a acelor acte controversate, nerecunoscute de Biserică, dar perpetuate de-a lungul timpului.

În mentalitatea magică, se consideră că ziua morţii este similară zilei naşterii, însorită sau ploioasă, ca atunci când s-a născut. Acestei similarităţi se adaugă ideea fundamentală de „soartă”, care acoperă întregul cadru de gândire a bătrânilor, din care derivă şi afirmaţia că omul nu poate decide nici momentul naşterii, nici pe cel al morţii sale, spre deosebire de hotărârea privind botezul şi nunta, care se află la îndemâna lui. Informatorii avansează câteva reflecţii care ni se par revelatorii în acest context: „Să nu să vadă două mniresă, că-i rău de moarte, să să întoarcă cu spatile una cătă ceielaltă. În drum cătă cimitir, să nu te uiţi carecumva înapoi, că îţi mai moare cineva din familie. Tăt înainte să te uiţî. Când cântă cucu pe aproape de casă, câinii urlă sau sapă gropti îi sămn că asânţăsc ceva. Le moare stăpânu. Dacă muribundu leapădă perine, sau să întoarce cătă părete, îşi lasă capu în jos, traje să moară. Moare mai uşor dacă-i pus jos, pă pământ. Pă ala care-l strâgă bolnavu, când îi gata să moară, pă ala îl teamă moartea după el. Cum te află moarte, aşe te prezânţî la Judecată”. (Topan Mariana, Ban) „Să nu steie cineva din familie lângă muribund, că nu poate muri, îşi băneşte mai rău de lume. (…) Ochii să întid, să nu vadă cum îl jelesc ciielalţi. Coptilu iese cu capu înainte, omu părăseşte lumea cu picioarile înainte. Dacă te disăzî cu mortu, cere ceva, ceva îl supără, îl nemulţumeşte, ori că-i gol, ori că-i flămând, i-i sete, îţi spune în dis ce să-i dai, hane, alimente, apă”. (Farcaş Victoria, Plesca) Părul tuns de la mort se pune în podul casei pentru ca norocul să nu plece odată cu acesta, dacă a avut noroc la vite, la animale, în general, şi dacă a fost gospodar.

Din punctul nostru de vedere, următoarele relatări sunt de mare interes: „Nu să întid nasturii, nici nu să încing curelile, păntru ca părete să să potă căsători. De mori în zî de praznic, duminica sau în sărbători, uşile raiului îs deştise. Îi o datorie să meri la înmormântare, mai ales la tineri sau la ciie morţi de morte năprasnică, cu cât îs mai mulţi cu atât îi mai bine, de sufletu mortului, un fel de pomană”. (Sabău Florica, Ban)

Anumite obiecte folosite în riturile funebre sunt aruncate sau ascunse, pentru a nu avea o destinaţie magică, băţul, aţa cu care s-a măsurat mortul, pieptenele, obiectele folosite la spălat şi la bărbierit, părul, unghiile, apa cu care a fost spălat, pentru a nu fi folosite la „făcături”, „boscoane”. „Injeru stă cu sufletu şi în timpu la ale patruzăci de zile, să scape sufletu de duhurile întunericului din văzduh. Sufletu întâlneşte atâţia diavoli câte păcate o făcut, şi atâţia injeri buni, câte fapte bune o avut. Lupta să dă între ăştia. La botez primeşti un injer care stă de-a dreapta, şi care înrejistrează tăt ce faci bun, da şi un diavol ce stă de-a stânga. Ce spui su patrafir, la spovadă, Duhu Sfânt şterje. Da cu fiecare faptă bună îl îndatorăm pă Dumnezău şi tăte nedreptăţâle pă care le suferim uăr hi răsplătite în cer. Şi paşii până la biserică ni-s număraţi. [Legarea cununiilor] Ie on sămn, orice, de la respectivu şi aruncă în sicriu sau cu aţă înnodată. Păntu dezlegare, sânt preoţi care fac rugăciuni şi sclujbe, numa trăbă umblat pă la ii, timp, bani, şi răbdare multă”. (Bonţe Maria, Ban)

Scenariul funebru este unitar, în general bine conservat, trăsăturile sale definitorii nu-i permit detalii înnoitoare; se menţin practicile superstiţioase, întregul ansamblu de credinţe pe care omul străin de modul de gândire a ţăranului le-ar putea socoti drept prejudecăţi, convingeri dacă nu primitive, cel puţin absurde şi, ca atare necorespunzătoare spiritului vremii.

Unele manifestări de substrat magic nu supravieţuiesc decât vag în memoria informatorilor în vârstă. Amintim aici, de exemplu, folosirea, în diverse scopuri, a apei cu care a fost spălat mortul, ea putând despărţi sau lega doi oameni, sau chiar omorî. De asemenea, se credea că apa poate cauza îmbolnăvirea cuiva, eşecuri sau diferite neajunsuri, dacă cel vizat intră în contact cu ea. În aceeaşi categorie intra legarea nodurilor şi a şireturilor, împletirea părului femeii, ca soţul ei să nu se recăsătorească, obiecte închise cu mortul, pentru legarea cununiilor, încheierea tuturor nasturilor – mijloace magice, de altfel, foarte răspândite oarecând. Părul, unghiile, saliva, sângele, urina, excrementele sunt, de asemenea, amintite, în credinţa că pot dobândi rol magic, şi care, folosite cu scop distructiv, aduc negreşit multe nenorociri (de explicat şi, în consecinţă, de combătut, doar pe cale magică).

Pentru a preîntâmpina eventualele rele ce s-ar putea abate asupra celor rămaşi în viaţă, familia are mare grijă să arunce, să ardă, să îngroape, să ascundă bine elemente ce ar putea ajunge pe mâna celor care fac rău. Se insistă asupra convingerii că această grijă profundă este eficace în combaterea presupuselor acţiuni nefaste ale vrăjmaşilor. „Ca să uiţi de mort, pui după cap ţărână de pă mormânt. Frica de mort mai este că citeşti rugăciuni şi ţâi post păntru sufletu lui, să găsască hodină. Părăstasele să le faci la timp şi tătă rânduiala. Laşi pomelnic cu sărindar la popa, să-l pominească patruzăci de zâle. Lunea, de ptică a treia zî, nu să îngropă, să îngropă duminica sau marţe, din bătrâni auzem că îi început şi păntru alte morţî. Amu nu să mai ştiu de astea”. (Bonţe Maria, Ban) „Aţa, bota cu care s-o măsurat mortu, să ţâne în casă ca şi nu ptiară norocu. (…) sicriu să loveşte de prag sau de uşe, ca şi cum mortu ş-ar băni de viaţă şi s-ar despărţî cu greu, uşe să trânteşte şi să încuie bine, să nu să întorcă mortu. Vasu să sparje, ca familie îndurerată să-şi mute atunce gându în altă parte, oarecum, când să ieşe cu sicriu din casă. Atunce-i moment tare dureros. Când îţi more cineva din casă, negreşit că să naşte un prunc cât de repide. Aşe-i viaţa, unu vine când altu îi lasă loc. Când ţ-ai trăit traiu, ţ-ai mâncat mălaiu. Altu la rând. Coptiii, cându vin pă lumea asta, are fiecare pituţa lui, îs numa ca o adiere uşoară. Îi încarcă apoi greuătăţâle. Când mori, te-ai liberat de tăte poverile şi laşi cruce jos, care la cât de greu i-o fost. Acrăcare are o cruce, măcar că nu-i la videre”. (Farcaş Victoria, Plesca)

Delia Suiogan evidenţiază o dublă intenţie rituală la nivelul tuturor actelor şi gesturilor, astfel „pe de o parte, se încearcă realizarea separării totale a celor două lumi, morţiii şi viii, pe de alta însă, se urmăreşte menţinerea unui dialog permanent viu între acestea. Accentul cade asupra ideii de separare, de despărţire a lumilor, într-o primă parte, ca mai apoi, să se urmărească refacerea unităţii neamului, printr-o comunicare directă şi permanentă cu cei de Dincolo. Deschiderea şi închiderea rituală a porţilor, uşilor, ferestrelor, în cele trei zile cât mortul este încă în casă, acestea nu se închid, pe când imediat ce mortul este scos, uşa, poarta se trântesc în urma lui, masa în comun din timpul pomenilor sau parastaselor – a  mânca din coliva sau din colacul mortului, a bea din vinul mortului etc., a aprinde lumini de sufletul motului, a purta hainele mortului etc., toate acestea sunt forme clare de separare, ele pot fi considerate bariere ridicate de cei vii, în calea posibilei reveniri”. (Suiogan, 2006: 155) Autoarea subscrie afirmaţiilor altor cercetători şi notează că „toate momentele ceremonialului funerar au, în fapt, rolul de a suprapune imaginea defunctului peste «imaginea mitică a strămoşului», care este o construcţie imaginară, dar vie, nu atât prin faptul că uneşte în sine o serie întreagă de detalii personale, ci prin faptul că el poate face posibilă comunicarea membrilor neamului în timp şi dincolo de timp. De altfel, prin strămoşul casei sau strămoşul neamului, membrii comunităţilor tradiţionale nu înţeleg un nume sau o perioadă de timp delimitată strict, ci pe toţi cei plecaţi, drepţii”. (Suiogan, 2006: 156) În sublinierea cercetătorilor, explicarea ritualităţii defensive presupune înţelegerea fricii care o generează, frica de mort, dincolo de care vedem frica de însăşi moartea. Modalităţile de raportare la acest aspect sunt activate în diferitele secvenţe ale ritului funerar: cele trei zile cât stă mortul în casă, înmormântarea, perioada de după, după cum dictează sarcina îndeplinirii tradiţiei funerare.

În aceeaşi sferă de comportamente impuse, a căror încălcare atrage sancţiuni de ordin magic şi social, se înscrie şi interdicţia femeii gravide de a privi mortul, pentru ca nu cumva paloarea sa să se transfere la copil, aspect explicat pe baza principiului de similitudine, activat prin contact vizual, „îmbolnăvirea de gălbenare şi naşterea copilului galben, realizate conform gândirii magice, prima, prin contaminarea tactilă directă, iar cea de-a doua prin contaminarea vizuală, indirectă, puteau avea drept cauză medicală reală infectarea cu o formă de virus  de hepatită de la cel mort, care producea ulterior şi celor vii acelaşi simptom al icterului. În lipsa cunoştinţelor medicale şi a serviciilor medicale de specialitate, această infecţie de tip hepatic era interpretată ca fiind contactată prin diferite modalităţi de contact magic cu cel mort”. (Rădulescu, 2008: 148) În ideea eliminării pericolului de contaminare cu obiectele folosite la mort este arderea acestora, îngroparea, ascunderea lor într-un loc ferit. În categoria aceasta intră – şi acest lucru este extrem de grăitor – hainele, paiele, rufăria de pat, obiectele folosite la toaletarea mortului, pieptenele, săpunul, prosopul, unghiera, instrumentele de bărbierit, cârpa cu care se şterge mortul. Autoarea pune această credinţă tot pe seama fricii de contaminare, amintind şi aspectul măsurilor de păstrare a norocului casei după mort, oarecum în opoziţie cu teama discutată anterior. Substitutele mortului, precum unghiile, părul, măsurile pentru sicriu şi  groapă, legătura de la picioare, sunt alese spre păstrare, datorită invulnerabilităţii lor în faţa timpului, după cum menţionează cercetătoarea. (Rădulescu, 2008: 148) Informaţiile culese de noi converg şi ele înspre obligativitatea păstrării acestor elemente, cu scopul menţinerii norocului casei, totodată avându-se în vedere şi riscul ca aceste lucruri, odată ajunse pe mâna „celor care fac boscoane”, pot fi folosite la vrăji. Adina Rădulescu ne edifică asupra aspectelor luate în discuţie, accentuând că „obiectele provenite de la mort sau care au venit în atingere cu mortul capătă forţa de a lega sau dezlega relaţii de ordin marital şi/sau sexual. E ca şi cum, sub imperiul voinţei beneficiarului, energia morţii ar avea forţa de a pecetlui anumite raporturi în planul vieţii”. (Rădulescu, 2008: 152)  Explicaţiile oferite de informatori, cu privire la comportamentele protective, derivă dintr-o gândire magică, solidă, în coordonatele ei ancestrale, „în credinţele populare, impuritatea morţilor nu se limitează la necurăţenia poluantă a cadavrelor. Păcatele morţilor devin poveri ale celor rămaşi în viaţă, dacă aceştia din urmă nu se dezleagă de cei morţi. Protecţia celor vii ia astfel forma unor măsuri şi rituri de evitare a contaminării cu cadavrul şi cu toate obiectele care sunt impregnate cu energia morţii”. (Rădulescu, 2008: 154-155) Cu referire la construcţiile solide ale mentalităţii ţărăneşti, cercetătoarea concluzionează că, analizând logic majoritatea tipurilor de rituri protective, ele „pleacă de la o prezumţie falsă, care contrazice realitatea. Cu alte cuvinte, nu păţim nimic dacă atingem morţii (cu excepţia cazurilor infecţioase), spaţiul fizic al morţilor este deja limitat la spaţiul mormântului şi respectiv al cimitirului, iar spaţiul invizibil al morţilor este nemărginit, prin însăşi natura lui, deci cum ar putea fi el delimitat? Riturile de «dregere» (omorâre) par inutile, atât timp cât cel care este supus lor este deja mort, închiderea porţilor de acces către spaţiul casei poate împiedica doar o prezenţă fizică, nu şi una invizibilă, iar dezlegarea de mort poate fi concepută doar la nivel simbolic. Dar, desigur, acestea sunt coordonatele realiste ale gândirii omului contemporan, care ar fi înclinat să desfiinţeze întregul scenariu protectiv şi să-l reducă la inutil şi desuet. Să nu uităm, însă, că riturile de protecţie funerară descrise au coerenţă, relevanţă şi sens doar dacă sunt citite în cheia gândirii magice care le-a generat iniţial”. (Rădulescu, 2008: 317-318)

Încercăm să întrezărim şi o altă dimensiune: regăsirea în toate satele cercetate a obiceiului vărsării pe pământ a câtorva picături de apă (vin, ţuică), gest de miluire a „morţâlor flămânzî şi însetoşaţî. (…) Li-i sete la sufletele aprinse, ca a bogatului nemilostiv”. (Sabău Florica, Ban)

Acestor inerţii comportamentale li se adaugă „plata vămilor”, banii aşezaţi în sicriu sau aruncaţi în mormânt, de ajutor în momentul în care sufletul are de trecut peste poduri, „bani mânânţăi, nu d-işte de hârtie”. (Ciubăncan Maria, Meseşenii de Sus) Cum spuneam, interesant este faptul că se practică inerţial aceste obiceiuri a căror semnificaţie adesea scapă, dar se menţine performarea lor în virtutea alinierii la un cod de legi nescrise, transmise din bătrâni, în ciuda îndoielii şi a nedumeririi evidente. Continuă informatoarea: „Dumnezo ştii  ce-s şi cu astea, de au sau nu rost, noi le facem, le respectăm şi vin de la părinţî noşti. Pote aşe-i bine şi eşti şi tu mai liniştit. Nici să facă fieştecare cum îl taie capu nu-i pe bine”. Mărturiile informatorilor se îndreaptă înspre evidenţierea importanţei respectării fără abatere a obiceiurilor din vechime, datorie grefată, în primul rând, pe respectul faţă de tradiţie, dar şi pe convingerea de ordin religios, multe din practici având sorginte creştină, imaginarul ţărănesc asociind filonul creştin şi îndatoririle celor vii faţă de morţi, aflaţi, se crede, într-o indestructibilă legătură.

 
 
BIBLIOGRAFIE
 

 

ANGHELESCU, Şerban,

1999  Agon. Tensiunea fundamentală a riturilor de trecere, Ed. Ex Ponto, Constanţa

BODIU, Aurel

2006 Trecerea prin metaforă, Ed. Vremi, Cluj-Napoca

BONTE, Pierre, IZARD, Michel

1999 Dicţionar de etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi

BURADA, Teodor

2006 Datinile poporului român la înmormântări, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti

COATU, Nicoleta

1998 Structuri magice tradiţionale, Ed. Bic All, Bucureşti

DURKEIM, Emile

2002 Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi

GERAUD, Marie-Odile, LESERVOISIER, Olivier, POTTIER, Richard

2001 Noţiunile-cheie ale etnologiei, Ed. Polirom, Iaşi

ILUŢ, Petru

1997 Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi

KERNBACH, Victor

1998 Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti

KLIGMAN,Gail

1998 Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Ed. Polirom, Iaşi

LAPLANTINE, Francois

2000 Descrierea etnografică, Iaşi

OTTO, Rudolf

2005 Sacrul, Ed. Humanitas, Bucureşti

POPOIU, Paula

2007 Etnologie, Ed. Mega, Cluj-Napoca

PRAOVEANU, Ioan

2001 Etnografia poporului român, Ed. Paralela 45, Cluj-Napoca

RĂDULESCU, Adina

2008 Rituri de protecţie în obiceiurile funerare româneşti, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti

RUXĂNDOIU, Pavel

2001 Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti

SUIOGAN, Delia

2006 Simbolica riturilor de trecere, Ed. Paideia, Bucureşti

2007 Structuri tropologice în poezia de ritual şi de ceremonial, Alternative antropologice şi etnologice în cercetarea culturilor. Studii şi comunicări, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca

ŞIŞEŞTEAN, Gheorghe

1999 Forme tradiţionale de viaţă ţărănescă. O cercetare etno-sociologică a zonei Sălajului, Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Sălaj, Zalău

VAN GENNEP, Arnold

1996 Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iaşi

VĂETIŞI, Şerban

2008 Noile teorii etnografice şi conceptul de descriere a culturii. Cu o evaluare critică şi contribuţii la dezvoltarea etnografiei în România, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca

VLĂDUŢIU, Ion

1973 Etnografia românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti

Cărţi de învăţătură ortodoxă

Înmormântarea şi parastasele, Ed. Bunavestire, Bacău, 2006

Rînduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi, Ed. Anestis

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.