Poeme de Edward Archie Markham [III]

[din colecţia Poeme de dragoste]
(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Edward Archie Markham (1939-2008) este unul dintre cei mai importanţi poeţi britanici de origine caraibă. S-a născut în insula Montserrat într-o familie înstărită şi cu interes pentru cultivarea capacităţilor artistice. În 1956 a emigrat în Marea Britanie împreună cu mama şi fraţii săi. A studiat engleza şi filozofia la Universitatea din Wales. A debutat în 1972 cu volumul Foc încrucişat, după care au urmat numeroase volume, câteva dintre ele semnate cu diferite pseudonime. Pe lângă poezie, a publicat dramă, proză şi eseuri. A editat volume colective cu texte compuse de autori din Caraibe: Din inima ţării: poezie caraibă din Indiile de Vest şi Marea Britanie (1989) şi Antologia Penguin a prozei scurte caraibe (1996). A fost profesor de scriere creativă la Universitatea Sheffield Hallam din 1997 până la sfârşitul vieţii. În 2002, a fost propus pe lista scurtă a premiului T. S. Eliot. Textele traduse fac parte din volumul Human Rites (1984), ce cuprinde poeme noi şi titluri din colecţiile anterioare.
 
 

i

 

Spre sfârşitul

unei săptămâni din an

fără câştig, apar

la întâlnirea noastră cu flori

în mintea ta.

Dragostea învinge burniţa

de fată bătrână, se susţine,

în vreme ce autobuzul 49 alunecă

prin răzgândirile mele.

Nu eşti în el, desigur –

iubita mea răzbunătoare.

 

 

ii

 

Traversezi terenul minat,

sari gardul şi

ia uite la ea cum face

lucruri gingaşe dincolo

de perdea. Doamna nu are

paznic. Dai buzna în

visul ei şi-i strici pentru totdeauna

felul ei de a-şi închipui. Faţă

în faţă stigmatizată, îl acuzi

pe celălalt de favoruri ilicite,

de banala dorinţă de a câştiga. Dar

pasul înapoi este prea plin

de nobleţe. Prin urmare, consimţi:

faci schimb de arme, să lupţi mai departe

este tot ce ţi-a mai rămas.

 

 

*

 

Telecomanda îl trage

de lângă ea, îl aduce înapoi

până se întâlnesc

 

şi pe urmă ea îl sfidează,

îşi înfige în podea

cele patru picioare

 

şi, în schimb, în semn de răzbunare,

se agaţă de tavan.

Ţipetele ei sunt tot mai jalnice.

 

 

vi (un dialog)

 

Eşti plăcută (fotolii de teatru

cu sâni) la atingere;

visele tale (bărbaţi pe cai

la chermeze de apartament, petrecând

singuri în zori) promovează

lista succeselor mele de librărie.

 

*

 

Eu sunt sânul tău căzut

şi subţioara cotropitoare

a tinereţii tale. Odată ai uitat

să te ţii de promisiune.

Acum facem troc cu poveşti

din tinereţe, iar limba noastră aspră

ne asaltează trupul generos.

 

 

viii

 

De ce rămânem mereu fără

unt? spunea ea, îndreptându-i

privirea în altă parte,

un pic tulburată de succesul

sosit aşa târziu.

Nu e târziu, scria în ochii lui,

e doar una dintre acele dimineţi

amânate când tot descoperi

în pâinea de ieri

amintiri numai bune de prăjit.

 

 

ix

 

În dimineaţa de după,

fiecare dintre noi îşi atestă

mici tulburări ale vârstei,

care ne locuiesc

precum oaspeţii nepoftiţi

abuzând de toleranţa noastră.

După întâlnirea aceasta

a minţilor, cum ne place nouă

să spunem, cădem de acord

şi împărţim dulăpiorul cu medicamente,

respectăm reţeta

şi unul, şi celălalt,

liniştindu-ne, încet-încet,

aproape cât putem noi de bine.

 

 

Poem de dragoste

 

O parte din mâna care scrie aici

prinde un pâlpâit călduţ de memorie

în capcana sa – şi nu îndrăzneşte

 

să-i dea drumul. Din prudenţă, dăruiesc

acest timp, mai puţin din Mine

decât înainte, retezat

 

cu tăişul întâmplător al absenţei.

E amuzant, totuşi, să revezi o veche scenă:

o escapadă în sud, viaţa

 

din lumina pictată de alţii, animând

împreună trupurile. Nu-mi lua în seamă piciorul.

Ca o relaţie şubredă încordându-se

 

de resentimente, protestează

şi totuşi rezistă ferm sub povara

trupului – nu-i cere să danseze.

 

Uită-te la noi, dragostea mea.

Nu suntem duşmani: nici urmă de John Donne

scriind sonete unei soţii

 

moarte la a douăsprezecea naştere.

N-avem nici măcar o petrecere de divorţ.

Ai grijă de tine acum. Şi asta e tot iubire.