O zi de Miercuri

de Adrian Sângeorzan
click here for the English version

 

   
Într-o gardă, timp de 24 de ore ești izolat de restul lumii și chiar de cel al propriei tale vieți, care pentru o zi va trebui pusă deoparte. Izolare ce poate fi frustrantă dar și protectoare. De câte ori am vrut să fug de ceva, niciunde n-am reușit să fug mai departe și mai bine decât în spitalul în care lucram. Sala de operaţie e nava mea spațială.  În plus, făcând gărzi de peste 30 de ani, nu mai sufăr de jetlag. Lucrând uneori nopțile, dormind ziua, sau nedormind de loc, am scăpat de schimbările bruște de fus orar, așa cum cred ca scapă și astronauții care se învârtesc în jurul pământului cu mare viteză. Ei se culcă cu imaginea Australiei și când se trezesc văd de sus Europa. Noi doctorii vedem cam aceleași locuri în fiecare zi, dar deși avem o viață foarte statică, atunci când suntem de gardă lumea se poate mișca în jurul nostru cu mare viteză. Imaginile pe care le vedem se schimbă repede călătorind printre oameni. Când ieșim din gardă dimineața, ne spunem unii altora noapte bună ca soldații. Există un spirit aproape militarăresc în spitalele din America, mai ales pe secțiile chirurgicale sau în cele cu regim de urgență, fară niciun ”Yes, Sir”, „No, Sir”. Un fel de disciplină controlată, amestecată cu o descărcare de adrenalină pe care o au cei din linia întâi care se mișcă mereu cu pericolul în față.

Sunt gărzi ușoare în care pot citi, sau chiar scrie, și gărzi sălbatece din care ieși vlăguit și întors pe dos de oboseală şi tensiune.  Pleci apoi spre acasă conducând mașina cu mare grijă, pentru că ești frânt, cu mintea în altă parte și nu vrei să ai vreun accident.  La intersecții poți să ațipești puțin așteptând lumina verde dar te trezește repede cel din spate pentru că în New York toți claxonează dacă nu apeși imediat accelerația. Ajungi acasă, mănânci ceva, faci un duș și apoi nu-ți vine să te culci imediat. Uneori te simți ca un soldat întors dintr-o misiune periculoasă și care realizează retrospectiv că multe din cele întâmplate peste noapte au atârnat la un moment dat de un fir de păr care a trecut chiar prin mâinile tale. Ai nevoie de un timp de ”decomprimare”  înainte de-ați reveni la normal. Te gândești la femeile pe care le-ai operat și care trezite la viață, adormite de morfină, sunt încă ținute sub observație la reanimare. Şi ele încep să se încurce între ele în capul tău obosit. Adormi apoi cu beeperul și telefonul mobil la cap.

Sunt gărzi în care sala de naștere e ca o gară în care toate trenurile ba au întârziere, ba ajung mai multe deodată pe aceeași linie. În spitalul meu cele 12 săli de naștere sunt uneori toate pline și arată mai mult ca niște săli de așteptare. Unele de lux totuși, în care televizorul merge tare, oamenii mănâncă, beau sucuri, schimbă canalele televizorului și se uită la meciuri, comentează și comandă mâncare chinezescă până la miezul nopții, când se închid fast food-urile chinezești din jurul spitalului.

Doar femeia venită să nască și în jurul căreia se întâmplă totul, n-are voie să mănânce și să bea și trebuie să stea imobilizată la pat conectată atât ea cât și copilul la monitoarele pe care le urmărim de peste tot. Uneori suntem mai conectați cu monitoarele și foile de observații, foarte electronice și ele, decât cu pacientele aflate acolo în carne și oase. Seara, târziu, dacă avem un răgaz, comandăm și noi mâncare chinezească sau indiană și ne tragem sufletul în camera comună de gardă.

Azi sala de naștere nu mai este acel templu închis și chiar înfricoșător al durerii. Coridoarele sunt pline cu aparținători care se agită de colo-colo și în această mulțime pestriță cei care purtăm scraburi suntem de multe ori în minoritate. E locul în care se vine pe lume și în care vezi zilnic cum frica, îngrijorarea și durerea se pot amesteca  armonios cu cele mai mari bucurii pe care le putem avea ca ființe. O sală de naștere, cu toate monitoarele, seringile, tuburile, personalul și tehnica ei, rămâne până la urmă un coridor al veții. Dacă nu ești cât de cât atins de bucuria și spectacolul venirii pe lume, nu cred că poți rezista atâția ani în tensiunea sălilor de naștere sau a celor de operații.

Când am început să lucrez în Romania comunistă a anilor 70-80, niciun membru al familei nu era admis în sala de naștere. Nici măcar soțul, care după ce își aducea soția în dureri, trebuia să se întoarcă acasă unde aștepta vești din spital. Sălile de naștere erau niște lăcașuri ermetic închise. Am fost unul din puținii privilegiați care am participat la nașterea fiicei mele, asta doar pentru că tocmai lucram în acea sală de naștere. Habar n-aveam dacă e băiat sau fată, în ce săptămână de sarcină sau ce Rh avea mama, ori alte teste care se fac astăzi de rutină. Era o vreme în care fusesem lăsați complet în mâinile naturii, care uite că fusese bună cu noi. După ce fiica mea a venit pe lume și am văzut că totul e bine, am stat și m-am uitat la ea ca la un miracol. Minute lungi în șir. Plus că voiam să-i rețin bine trăsăturile de frică să nu mi-o încurce. Miracolul acela e numai al tău.

În America n-ar fi nicio problemă dacă în sala de naștere ar fi doar soțul, sau  tatăl copilului. și eventual mama gravidei. Fie și soacra, care trebuie să supervizeze totul. Dar când pe lângă aceștia, mai sunt de față patru-cinci mătuși și tot atâtea verișoare, vecine, nerăbdătoare şi zgomotoase, locul devine foarte înghesuit.

Nou născuții nu vor de felul lor să vină la oră fixă și se lasă uneori atât de așteptați, încât apare schimbul doi și trei de mătuși și prietene, care nu sunt de fapt decât niște întăriri odihnite ce măresc aparenta dezordine în plină desfășurare. Când crezi că lucrurile încep să ia o întorsătură bună, pentru că una din gravide naște și mulțimea se mai risipește fericită ca după un meci câștigat, apar alte gravide aduse de familie, de taxiuri, de ambulanțele orașului, de cele ale poliției, ale aeropurtului JFK, sau chiar de către ambulanțele pompierilor. Depinde ce ambulanță ajunge prima la locul chemat.

Miercuri e de obicei una din cele mai grele zile. Pe lângă femeile care intră natural în travaliu, programul operator încărcat, clinicile care servesc spitalul trimit multe gravide pentru inducerea nașterilor. Plus doctorii cu paciente private care știu și ei că miercuri e mijlocul săptămânii și că nu-i bine să lași pe week-end ce poți face miercuri. Cauzele pentru care o naștere trebuie indusă sunt multe și numărul lor e în continuă creștere, așa cum e și cel al cezarienelor. Trăim într-o lume în care greșelile sau eșecurile ”naturale” în medicină nu mai sunt acceptate sub nicio formă și atunci trebuie să le evităm cu orice preț. Chiar și cu acela de-a crea alte ”eșecuri”, acceptabile, pe care cel puțin putem să le controlăm.

Intr-una din acele miercuri afară ningea liniștit. Era frig, dar vremea se răzgândește repede în New York. La prânz barometrul a căzut brusc, a început să plouă cu găleata, a fulgerat și a tunat destul de apocaliptic pentru o zi de iarnă, dar fiind vorba de New York, nu ne-am speriat prea tare. Asta a declanșat însă multe nașteri, s-au rupt apele, au început durerile, sângerările, și sala de naștere a fost luată cu asalt. Triajul, care este un fel de cameră de urgență de trierea gravidelor, era ticsit până la scaunele din sala de aștepatre și la cele de pe holuri. Aparținătorii veniseră cu duiumul pentru că e plictisitor să stai acasă pe așa o vreme și se știe că într-o sală de naștere ca cea a spitalului meu, se întâmplă oricând ceva care merită văzut. Să-i chemi pe cei de la serviciul de securitate a spitalului ca să mai scoată afară din nenumărații însoțitori știam că e inutil, ba chiar periculos, pentru că oricând poate fi împrejur cineva pus rău pe ceartă sau chiar pe bătaie. Majoritatea sunt oameni liniștiți și cu respect pentru ceea ce facem în acel loc, unii născuți chiar în spitalul nostru care a sărbătorit nu de mult o sută de ani de la înființare. Pe vremea înființării lui, de către niște măicuțe bine organizate și bune la suflet, zona era în plină dezvoltare și așa e de peste un secol. Spitalul s-a reconstruit din temelii de câteva ori.

În urmă cu 22 de ani în ziua în care am emigrat și veneam de la aeroport, a fost primul spital pe care l-am văzut, pentru că e plasat chiar pe șoseaua spre JFK.  Îl știe toată lumea, e greu să nu-l vezi în drumurile spre cunoscutul aeroport. Asta din cauza accidentelor rutiere care alimentează continuu centrul de traumă, a atâtor polițiști împușcați care au fost aduși aici, și a unor filme în care mafioți, bandiți sau polițiști ciuruiți de gloanțe au sfârșit prin a fi aduși la Jamaica Hospital. În ultimii 20 de ani a continut să crească ajungând unul din cele mai mari spitele din Queens. De câte ori văd carele televiziunilor în jurul spitalului știu că s-a întâmplat ceva. Era una din acele zile. Intrând în spital, am văzut că holul mare era păzit de un șir lung de polițiști, unii în uniformă de paradă, încadrând disciplinat intrarea principală. Am crezut că așteaptă vreo mare personalitate ce trebuie bine păzită. A apărut apoi una din asitentele de la reanimare care aducea într-un scaun cu rotile un bărbat încă bandajat la gât și care nu mai putea merge. Era unul din polițiștii de stradă care fusese împușcat nu de mult și care scăpase cu viață după ce echipa de chirurgi scoseseră din el câteva gloanțe. Colegii voiau să-i arate respectul lor.

 

 

Aceea zi de miercuri ar fi început destul de bine dacă unul din doctorii de la secția de psihiatrie a spitalului  n-ar fi trimis acasă un bolnav nu numai nevindecat, dar și foarte furios. Psihiatria e frumoasă și foarte interesantă citită din cărți, dar în practică  lucrurile stau altfel. Acel pacient, care nu locuia departe de spital, a dat o fugă până acasă doar cât să-și ia pistolul gata încărcat. Apoi s-a întors la spital hotărât să-l împuște pe doctor. Doar că în secția de psihiatrie nu se intră ușor. Asta se întâmpla exact în aceea miercuri în care eu eram de gardă și aveam deja pe listă trei cezariene. Una a devenit, cum se întâmplă de multe ori, o urgență. Inima copilului a luat-o în jos și după ce-am întors-o pe femeie pe toate părțile ca să atenuăm presiunea pe cordonul ombilical al copilului am transportat-o în grabă în sala de operație. Anestezistul însă era de negăsit, dar după câteva disperate apeluri în difuzoarele plasate peste tot în spital, a răspus. Avea o voce intrigată și mi-a spus că nu poate să urce la etajul doi.

– Tu nu te uiți latelevizor? Ăștia de la trupele speciale ne-au blocat în sala de mese a cofetăriei.

-Trupe speciale? Ce caută aici? L-am întrebat.

– Uită-te la știri! Am deschis imediat unul din televizoare unde la știri în direct era Jamaica Hospital. Omul cu pistolul negăsindul pe psihistru a intrat în biroul celor de la securitatea spitalului și i-a amenințat că-i omoară dacă nu aduc cât mai repede psihiatrul. Eram încă în contact cu anestezistul

-Mă uit la televizor, dar eu ce naiba fac? Copilul trebuie scos imediat!

-Ziceai că știi din țara ta cum să faci o anestezie rahidiană.

-Trebuie intubată rapid și la asta nu mă prea pricep. Ce facem?

-Habar n-am. La ușă e unul înarmat până-n dinți care ne spune că nimeni nu iese de-aici…

Am sunat pe șeful de la anestezie pe care aproape că l-am văzut prin telefon cum ridica neputincios din umeri. Între timp inima copilului s-a dus din nou în jos și nu și-a revenit decât când am pus-o pe femeie în patru labe. Era clar o compresiune pe cordonul ombilical și am rugat-o și eu,ajuns aproape în ceași poziție, să rămână nemișcată așa cum era. Scena era tragică și grotescă în același timp și mă simțeam fără replică. Era o femeie musulmană originară din Bangladesh care asculta numai și numai de bărbatul ei. Aceste femei nu fac absolut nimic fără să se consulte din ochi cu bărbatul. Acesta, un om negricios cu barba împletită si un fel de turban pe cap, nu înțelegea nimic din ce se întâmpla și privea tot spectacolul traducâdu-i îngrozit femeii comenzile mele. Sunt obișnuit cu ei. Sunt mii în jurul spitalului, seamănă mult între ei și pe aproape pe toți îi cheamă Begum. Se încurcă până si computerele cu numele lor. Toți soții îmi spun la început conspirativ că vor ca soția să nască c-o femeie dar până la urmă cădem la învoială promițându-le că nu intru în sala de naștere decât în cazul unei complicații serioase. Ori tocmai despre asta era vorba acum și omul nu pricepea de ce nu fac nimic și contiuni s-o țin pe femeia lui în aceea poziție grotescă.  Sunt oamneni  respectuoși cu care te înțelegi ușor chiar și atunci când nu vorbesc engleza, sau o vorbesc într-un fel de neînțeles. Nu știam ce să fac și urmăream cu un ochi inima copilului pe unul din computere și cu celălalt ecranul unui televizor din apropiere. Inima nenăscutului se ameliorase din nou iar le știri transmiteau în direct asediul din spitalul meu care avea loc chiar două etaje sub noi. Cei de la trupele speciale echipați până-n dinți tocmai năvăleau în spital Am alergat spre exitul de urgență și primul om de care-am dat a fost un detectiv care stătea între etaje cu pistolul îm mână.

-Am nevoia urgentă de  un anestezist, am strigat la el. E blocat în sala de.mese.

-Nu se poate doctore. Unul înarmat e chiar înăuntru la Security și trage de acolo. Am auzit imediat două împușcături de confirmare.

-În cine trage?

-Habar n-am. Caută un doctor de la psihiatrie…

Omul n-avea timp de cezariana mea. Era foarte concentrat pentru că totul se întâmpla foarte de aproape. M-am întors în sala de operații unde pacienta Begum continua să stea în patru labe cu capul între mâini, poziție care părea să-i țină copilul în viață. Am schimbat câteva priviri cu rezidenta care urma să mă ajute, cu asistenta care pregătise deja instrumentele, priviri goale în care încă nu se citea panica. Cei doi studenți care mă urmau ca niște umbre înghețaseră. Erau singurii americani neaoși din jur, originari de undeva din sud-westul liniștit al Americii,  și  păreau cei mai speriați dintre toți. Iată că New Yorkul li se arăta așa li se preziseră dumineca la biserica baptistă sau metodistă sau așa cum văzuseră în cele mai dure filme despre oraș.

-Ce facem doctore? M-a întrebat mister Begun, căruia i se schimbase mult expresia feței acum inundată de-o spaima pe care n-o mai puteau ascunde nici barba imensă nici turbanul care-i acoperea fruntea.

-E băiat doctore!  Primul meu băiat!  M-am făcut că n-aud ultima remarcă. Știam că în cultura lor un băiat însemna mult mai mult decât o fată, dar mie puțin îmi păsa de sexul copilului. Îl voiam afară cât mai repede. Între timps-au mai auzit două împușcături sub noi. Mi-am adus aminte de garzile mele din Romania din timpul revoluției din 89, când afară se trăgea puternic noptea și unul din gloanțe trecuse prin fereastra sălii de operații și smulsese o bucată din tavan. Asta în timp ce eu încercam  să fac o anestezie rahidiană unei paciente care avea nevoie de cezariană. Pe vremea aceea asistenta ne aducea o casoletă cu ace lungi și subțiri de rahidiană, care erau toate refolosite, resterilizate de mulți ani.Îndoite, cu vârfurile tocite de câte vertebre nimeriseră până să ajungă unde trebuiau să ajungă. Alegeam totdeauna acul cel mai puțin îndoit cu vârful cel mai puțin tocit pe care îl îndreptam puțin pe marginea casoletei metalice ca să fie mai scuțit, să nu doară. Scotea un sunet sumbru pe care-l mai aud și astăzi. Uneori femeia întorcea capul speriată. Am facut sute de astfel de anestezii, uneori și pentru operații ginecologice, care habar n-am cum reușeau cu acelea acelea. Anestezistul care era pe undeva pe aproape, fumând o țigară și intrevenea doar dacă femeia trebuia adormită și intubată. În acea miercuri anestezitul Thompson era blocat de forțele speciale de șoc, iar eu mă uitam traumatizat la trusa de rahidiană care era nou nouță, mare, sterilă, împachetată într-o cutie enormă. Îți trebuie câteva minute doar s-o desfaci și s-o așezi pe masă. Intre timp pacientei Begum au început să-i tremure mâinile și s-a întins pe o parte. Inima copilului s-a dus în jos din nou.

-Roag-o să stea în aceeași poziție, i-am spus bărbatului ei… Femeii îi tremurau genunchii iar mâinile îi obosiseră. Părea că nu mai poate. Barbatul ei i-a spus ceva în bengali pe un ton răstit, sau care poate  m-i se părea mie răstit. Imi era clar că acești oameni comunică altfel decât o facem noi. Femeia și-a reluat poziția chinuită. Ne uitam cu toții la televizorul de pe hol unde continuau să se transmită în direct cele ce se întâmplau în spital. O reporteră blondă căreia vântul îi răscolea șuvițele tocmai spunea că trupele speciale au intrat în spital blocându-l pe cel cu pistolul în biroul serviciului de securitate al spitalului. Bum! Încă o împușcătură. Gravida s-a lăsat iarăși într-o parte și inima nenăscutlui a coborât din nou la 90 apoi la 70 de unde n-a mai vrut să urce. I-am spus rezidentului șef  să încerce  o amnioinfuzie, adică să plasesze un tub de plastic special care trecut pe lângă capul copilului ajunge în cavitatea uterină și prin care puteam infuza lichid steril care ar fi putut atenua presiunea pe cordonul ombilical. Între timp am fugit spre exitul de la etajul nostru unde detectivul era la post cu pistolul în mână.

– Ai copii? L-am intrebat brusc.

– De ce întrebi?

-Unul în sala de naștere trebuie scos afară urgent. Dacă nu-mi aduci anestezistul  blocat in cafeteria copilul s-ar putea să moară. Pe anestezist îl cheamă Thompson. Adu-l aici te rog. A vorbit apoi ceva șoptit într-un walky-talky după care-a dispărut jos pe scări. A reapărut după două-trei minute aducându-l pe Thompsom anestezistul care își luase într-o pungă mâncarea pe care n-apucase s-o termine.

-La naiba, nici măcar nu poți să ai un prânz liniștit în spitalulă asta. Let’s go man!

Îl știam de câțiva ani pe Thompson și deși uneori mă scotea din sărite trebuie să recunosc că era unul din cei buni anestreziști cu care lucrasem. Era un mulatru din Brooklyn, nebun după muzică care le cânta în sala de operații pacientelor în timp ce noi le operam. Avea mereu cu el un Ipod sau sau un CD palyer. Dacă era într-o zi bună  putea să și danseze. Când eram cu el de gardă își aducea ghitara și dacă era o zi liniștită zdrăngănea din ea în camera de alături până noaptea târziu. Nu mă puteam plânge pentru că vis-a-vis dacă era liniște eu citeam sau scriam ceva. Până apărea prima urgență în jur plutea o atmosferă artistică liniștitoare, creativă. Mai am un coleg care cântă muzică clasică la basoon și când sunt de gardă cu el poate fi mult mai rău. Basoonul scoate niște sunete grave, bizare care te pot duce cu gândul la sunetul unei sirene de alarmă sau la  intrarea unui vapor în port. Uneori stă ore întregi si face muștiuce pentru instrument, operație care îi ia 7-8 ore pe săptămână. Thompason era tânăr, necăsătorit și avea mare trecere la asistente. Într-o zi când o operam pe una din românce cu anestezie rahidiană Thompson a întrebat-o ce muzică-i place. Era și soțul ei acolo care m-a întrebat oarecum speriat

-Vorbește serios?

-Cântă-ne o doină i-am spus, e un un felde blues românesc care începe cu ”frunză verde”. Și ne-a cântat ceva ce semăna cu Ray Charles in care repeta continuu, frunsa verde!

Pacientei Begun n-avea cum să-i cânte pentru că a adormit-o și a intubat-o din trei mișcări. O cezariană făcută într-o mare urgență e o operație cumplit de rapidă, chiar brutală, cel puțin până copilul e scos afară. Fiecare minut contează. După incizia dintr-o mișcare a pielii și a fasciei totul se deschide în mare grabă, practic sfâșiind straturile anatomice cu degetele. Peritoneul, mușchii peretele uterului, până ajungi la copilului care trebuie salvat. Poate să dureze uneori doar un minut sau două dacă ai o echipă bună. Rezidenții sunt antrenați pentru aceste cezariene de mare urgență.

Imi amintesc fața îngrozită a unui chirurg din spitalul nostru care a asistat la una din aceste urgențe. Era chiar soția lui. A plecat foarte speriat și mai târziu mi-a spus că seamănă cu un fel de harakiri salvator. Băiețelul Begun și-a revenit în două minute după care am respirat cu toții ușurați și am continuat restul operației la viteză normală.

Thompsom a ieșit pe coridor la un moment dat și ne-a spus că asediul a luat sfârșit, tipul de la psihiatrie s-a predat și n-a murit nimeni. Doctorul pe care-l căuta plecase acasă mai repede și tot ce-a făcut a fost să-i sperie groaznic pe cei de la security și să le distrugă monitoarele până i s-au terminat gloanțele. Thompsom nu părea mișcat deloc de toată nebunia. În timpul cezarienei ne-a povestit despre una din experiențele pe care le-a avut cu ani în urmă, pe când mai era rezident în unul din spitalele din Bronx.

După una din răfuielile pe care mafioții sau traficanții de droguri le mai au din când în când, salvarea adusese în spital un tip ciuruit de gloanțe, care avusese norocul să nu aibă atins niciun organ vital. Timp de 10 ore câteva echipe de chirurgii ultraspecializați pe organe și leziuni i-au reparat cu răbdare toate stricăciunile plamânilor, arterelor, rinichilor și a tot ce fusese prins în drumul imprevizibil al unor gloanțe plecate la treabă. Au curs litri de transpirație, sânge și talent, până l-au scos în viață din sala de operații. După operație Thompsom l-a însoțit până și în liftul spre reanimare, care înainte de-a se închide a lăsat înăuntru încă un bărbat. Acesta a scos din spate un pistol căruia i-a înșurubat în grabă surdina și înainte de-ai zbura rănitului creerii i-a spus politicos lui Thomson:

– Păcat de atâta muncă doctore! Good job, anyhow!

În aceea zi de miecuri când am ieșit din sala de operații am călcat din greșeală pe mâna soțului Begun. Se ruga cu cei doi frați ai lui închinându-se în genunchi chiar în fața sălii de operații. Mi-am cerut scuze, am pășit cu grijă printre ei și am coborât la cafeteria spitalului să manânc ceva. În zile din astea ți se face foame tot timpul și dacă ai multe gărzi riști să te îngrași. Manânci de nervi fără să-ți dai seama. In holul principal era încă agitație mare. Cei de la trupele speciale își adunau instrumentele de lucru, ecrane antiglonț, fibre de sticlă speciale cu care văd pe sub uși, armele automate, doi câini dresați.  Totul a reintrat în normal în câteva minute ca și cum nimic nu se întâmplase.

Câteva luni după miercurea aceea mă întorceam dintr-o călătorie în România și am luat un taxi de la JFK. Begun,  șoferul m-a recunoscut. Și-a scos portofelul l-a desfăcut ca pe o carte și mi l-a întins prin geamul despărțitor. Înăuntru era poza primului lui băiat care era cât pe ce să cadă victimă terorismului local.

 

 

La cafeteria era aproape gol. După masă am intrat în camera de gardă și am încercat să stau întins câteva minute. Până să intru din pat a sunat telefonul și a trebuit să alerg în una din sălile de naștere unde unui nou născut i se  blocaseră umerii după nașterea capului. Distocia de șold, cum e numită, e una din complicațiile frecvente astăzi. Nou născuții înainte de-a se naște probabil că manâncă și ei prea mult odată cu mamele, poate tot pe bază nervoasă, așteptând atâtea luni intrarea în necunoscut. De multe ori e vorba de o mama cu un diabet de sarcină, care fac copii pre mari, cu umeri largi. Capul se poate naște destul de ușor dar umerii pot rămâne blocați înăuntrul pelvisului matern. E ca și cum cineva ar apuca să scoată capul pe o ușă strâmtă care apoi se închide peste el nelăsându-l să mai iasă. Se poate declanșa brusc o urgență care poate deveni o mare dramă. Nu-mi amintesc ca în Romania anilor 80 să fi văzut atâtea blocări ale umerilor nou născuților. Îmi amintesc însă bine că spre sfârșitul comunismului nu se mai găsea mâncare iar greutatea copiilor la naștere era mai mică. În America nu avem așa lipsuri.Trăim într-o lume în care trebuie doar să întinzi mâna și să duci la gură.

De data asta era vorba de-o femeie mexicană mică de statură aflată la a patra naștere. Nou născutul era produs în America, cu multă mâncare la îndemână, și avea peste patru kilograme deși mama nu era diabetică. Capul era ieșit afară și deja se învinețise. Rezidenta șefă încercase fără succes și de una singură toate manevrele din grila pe care trebuie s-o știm cu toții și așteptase nepermis de mult înainte de-a mă chema și-a alerta toată echipa de gardă. Nu era deloc momentul să-i spun ca greșise. În ultimii doi ani datorită numărului mare de distocii de șold și-a proceselor care au urmat a fost introdus un sistem nou de alertă bazat pe coduri, norme, pași ce trebuie strict urmați, plus declanșarea unei stări de urgență în care munca în echipă e esențială. A trebuit să trecem tot personalul din sala de naștere și cea de operații prin nenumărate teste, simulări pe manechine pentru care suntem reexaminați în fiecare an, începând  de la studenți, asistente, rezidenți și șefi de gardă.

E vorba de situații extreme ca sângerările postnatale, prolabările de cordon ombilical sau suferințe fetale acute ce trebuie rezolvate rapid.Titlurile și ierarhiile dispar, echipa și sistemul sunt mai importante decât individul și în situații extreme poate prelua ințiativa nu neapărat ”șeful” ci cel care e cel mai ”pe fază” la fața locului. Spitalele în America intră în rândul organizațiilor numite de ”high realibility organizations”(organizații de mare încredere) alături de  portavioanele uriașe care au la bord 6000 de oameni, 150 de avioane de luptă, muniție, turnurile de control de pe aeroporturi și centralele nucleare. Toate astea sunt instituții care lucrează în regim de mare risc și în care fiecare detaliu al unui posibil pericolului trebuie cunoscut, prevăzut din timp, și mai ales combătut în echipă când apare.

În America statisticile spun și trebuie crezute, că încă mai mor datorită erorilor medicale 48 000 de oameni pe an. Mai mult decât în tot războiul din Vietnam. Am văzut de câteva ori cum reacționează cei din ”Echipa de Traumă” a spitalului meu, care chemați de urgență părăsesc cafeteria spitalului cu mâncarea nemestecată în gură. Ajunși lângă cel rănit știu exact ce să facă pas cu pas, folosind cât mai puține cuvinte și gesturi.  Am citit că o astfel de echipă din Los Angeles a fost trimisă să exerseze cu echipa de curse de formula unu de la Ferrari. Acolo câțiva oameni reușesc în șase-șapte secunde să schimbe toate roțile unei asemenea mașini, o alimentează cu benzină îi verifică motorul, bujiile, iar pilotul bea o sticlă cu apă.

In acea gardă de miercuri, privind capul vânăt al acelui încă nenăscut, am știut că nu mai e timp de piedut. M-am uitat la mânile rezidentei, care erau cu mult mai mici decât ale mele. Detaliu important. Ea a înțeles repede ce vreau și mi-a spus speriată:

-N-am facut-o niciodată! Nici măcar n-am văzut cum se face.

Trebuia extrasă una din mâinile copilului care era departe, ascusă sus în uterul mamei. Procedură dificilă și foarte rar practicată. O făcusem și eu doar de trei-patru ori. Pentru așa ceva e important să ai mâna mică, dar de unde să scot așa ceva. M-am uitat la mâna mea dreaptă care parcă se mai lățise de când trecusem de paruzeci de ani. Mâna trebuie întrodusă pe lângă capul copilului, deja ieșit afară, până sus înăutrul uterului unde trebuie să găsești mâna copilului, pe care, fără s-o rupi, trebuie s-o extragi afară după care diametrul copilui se micșorează și nașterea se produce. Ușor de spus dar foarte greu de făcut. Între corpul comprimat al copilului și oasele mamei nu e loc de nimic dar trebuie cumva sa-ți strecori mâna prin cel mai îngust loc din lume și să scoți cumva copilul care altfel se sufocă. Ai cinci-șapte minute de grație, care de obicei sunt consumate când se ajunge la această ultimă manevră. La început n-am crezut că o să pot să ajung vreodată până în uterul acelei femei dar disperarea e mare în sitauții din astea și te împinge din spate. Dincolo de această manevră nu mai vedeam nicio speranță pentru copil.

Pur teoretic ar mai fi fost niște proceduri, toate extreme și traumatice, care țin astăzi doar de istoria medicinii și pe care nu le-am văzut nici măcar în România: împingerea  forțată înapoi a capului și nașterea prin cezariană (manevra Zavanneli practicată cred doar de Dr Zavanneli cu foarte mult timp în urmă într-un spital din mijlocul Americii), fracturarea intenționată a claviculei fetusului pentru a reduce diametrul umerilor, sau secționarea chirurgicală a simfizei pubiene materne. Manevre greu de conceput astăzi, deși menționate în unele cărți. Trecând cu mâna mea dreaptă prin cea mai sufocanta înghesuială am reușit până la urmă să ajung la mâna copilului pe care l-am scos la viață. A avut un scor Apgar slab dar și-a revenit după câteva minute și a început să plângă chinuit. Una din mâinile fetiței era puțin flască, paretică, dar s-a recuperat complet după o lună de fizioterapie.

Problema a fost în cele din urmă cu mâna mea dreaptă. Mi s-a umflat și mă durea. După două ore am coborât la radilogie unde am aflat ca una din oasele mâinii mele crăpase ușor. Aveam o fisură osoasă ca după un traumatism.  Mi-am pus o compresă rece și am rezistat așa până dimineața. Am purtat apoi o atelă timp de o săptămână și am învățat repede că pot face o consultație ginecologică și cu mâna stângă.

Deși toate s-au terminat cu bine după patru luni am primit o citație de la o firmă mare de avocați din Manhattan. A urmat un proces tipic de ”distocie de umăr”, foarte frecvente în America, care s-a încheiat după cinci ani, când am văzut-o pe fetiță in curte jucându-se cu o păpușă. Am fost achitat după ce soțul femeii a spus că eu am fost cel care a reușit până la urma să scoată copilul. În engleză se spune că am fost ”dismissed”.Ceea ce însemnă pus pe liber, scos din cauză, lăsat să plece, trimis la plimbare cu gura căscată, scuzat nu se știe de ce. Depinde în ce dicționar cauți și în ce stare de spirit ești.

 

Mai era destul până să predau garda și aveam cu toții presimțirea ca ceva se va mai întâmpla. În România i-am auzit pe doctorii bătrâni vorbind mai în glumă mai în serios de o”lege a seriilor”,  ceva foarte empiric binențeles care spunea că atunci când ai un caz rar și grav șansa să apară repede un altul la fel e mare. Adică e bine să stai cu ochii în patru. Oricum într-o gardă ca aceea intri fără să vrei într-o stare de alertă. Eram cu toții cu adrenalina bine revărsată, dând pe dinafară, gata să facem față oricărei situații. Nimeni nu murise, nou născuții plângeau cu toții în gura mare, totul era stabil, sub control, așa că n-aveam de ce ne plânge. Rezidenta șefă, o americancă blondă de undeva din West, spusese mai în glumă mai în serios că trebuie depistat ”jnkx”-ul. Cuvântul jinkx in română s-ar traduce ”piază rea” deși sună la fel de empiric și medieval ca ”legea seriilor”. Era totuși miercuri nu vineri și nu în 13 ale lunii. Au și americanii superstițiile lor doar că în lumea noastră nu e loc de ele.

Rezidenta șefă născuse cu patru luni în urmă o fetiță și din trei în trei ore se mulgea atașându-și de sâni o pompă mecanică. Când am văzut-o prima dată m-a șocat. Stătea în camera comună de gardă aproape dezbrăcată de la brâu în sus. Pe umărul stând avea tatuat un cap mare de ursoaică care arăta destul de înfricoșător. În pauza pe care am luat-o, după ce și-a atașat pe sub scraburi pompa de sâni, la arătat mai în glumă pe unul din studenții care se ținuse ca o umbră după noi toată garda:

-El e piaza rea. De dimineață se ține după mine și-mi spune că deabia așteată să vadă ceva ”action”.  Cum scăpăm de el?  I-am dat 30 de dolari și l-am trimis afară în noapte și frig să cumpere de unde o ști cafea proapătă și ceva de mâncare. Era un american de origine japoneză care deși mic și delicat vorbea cu o voce extrem de joasă și gravă, ca cei care anunță partidele neimportante de box, la televizor. Îți și era frică să-l întrebi ceva. Plus că avea pe față un fel de eczemă sau iritație care pe măsură ce înintam în gardă devenise tot mai mare și mai roșie. Era fericit că avea noroc de așa o gardă deși părea destul de înfricoșat. Studentul a dispărut pentru mai puțin de-o oră timp în care au născut cât se poate de ușor, una după alta, vreo trei gravide. Cele două moașe de noapte erau în formă și jubilau triumfător voind parcă să demonstreze lumii că atât cât ele mai există nașterea naturală nu va dispărea niciodată. Slavă Domnului. Ne-am bucurat și noi cu ele, dar fericirea n-a ținut prea mult. Deși trimis adânc și departe în noapte studentul cu voce gravă s-a întors totuși, înghețat, cu cafea și gogoși, cu misiunea împlinită și odată cu el și buclucurile. Rezidenta șefă umpluse două sticluțe cu laptele ei de mamă și era în formă bună, gata de acțiune.

Sitemul de Urgență al spitalului ne-a anunțat să fim pregătiți pentru că un caz care e în drum spre noi. Nu suntem alertați dinainte decât dacă e ceva grav. Aduceau o femeie gravidă gasită într-o baltă de sânge în unul din ”shelters ”, adică unul din adăposturile de homeleși, care nu era departe de spital. Asistenta care avusese grijă de triaj peste noapte ne-a spus că are deja sub observație trei femei venite din același adăpost cu probleme minore. Una din ele apărea odată, de două ori pe luna mai mult să manânce și să doarmă. Astăzi venise pentru același motiv spunând că la shelter e un iad în care nu se poate dormi. Aceași asistentă lucrase în shelter câteva luni și ne-a spus ca ”iadul” e cauzat periodic de traficanții de droguri care aduc cocaină și crack pe care le distribuie la început gratis pentru ai agăța pe amărâții de acolo. Cei de la ambulanță ne-au transmis că femeia pe care o aduc nu are puls și că nu sunt siguri dacă mai e sau nu mai e în viață. Mâna mi se umflase puțin dar puteam să-mi mișc bine degetele, ceea ce era destul de promițător. Era in jur de 4 am și am pregatit sala de operații pentru orice tip de naștere, adică  fie ”pe jos” fie ”pe sus”, cum obișnuim să spunem, pentru că alt tip de naștere încă nu există. Defribilatorul cardiac a fost și el scos dintr-un colț și șters de praf. Când au apărut cu femeia pe targă aceasta își revenise. Își mișca ușor mâinile, nu putea vorbi, dar avea ochii larg deschiși și vii. Am întrebat-o în ce lună e si mi-a arătat opt degete.  Câți copii? Vreo cezariană? Mi-a arătat de două ori trei degete. Deci trei cezariene. Avea deja prinse două vene în care picurau în mare viteză lichide incolore. Targa era îmbibată cu sânge iar femeia era albă ca varul. Sângeraraea se mai oprise pentru că nu mai avea de unde curge sânge. Înainte de-a o pune pe masa de operație a mai apucat să rostească un cuvânt. ”Previa”. Rezidentul de anul întâi a gasit-o repede în computer. Avea nu numai previa dar o previa totală, ceea ce mi-a dat fiori pe șira spinării. Placenta nu numai că bloca total ieșirea din uter dar putea să fi trecut prin el înafara lui. Studentul cu voce gravă a fost trimis după sânge iar eu m-am spălat cu rezidenta șefă. Pentru mâna dreaptă mi-au trebuit mănuși cu un număr mai mare, dar nu mai simțeam nicio durere. Să tai după trei cezariene făcute pe aceeași incizie e ca și cum ai trece printr-un țesut cimentat de țesut fibros de aderențe. Am mers cu incizia în sus spre ombilic. Tai puțin câte puțin și nu ști unde ești decât atunci când dai de ceva cunoscut. Primul lucru familiar de care dat am dat fost o buclă de intestin lipită de peretele abdominal și de care se ținea strâns o mânuță ieșită din uter. Norocul acelui nou născut au fost chiar acele aderențe cumplite care l-au ținut încă în uter și au oprit ca fie expulzat în burtă iar dezastrul să meargă până la capăt. Uterus era rupt dar era apropae sudat de peretele abdominal. Sunt bune și aderențele la ceva. Am tăiat uterul ”clasic” adica de jos în sus și l-am deschis ca pe o carte. Am reușit să scot copilul care și-a revenit cu greu dar și-a revenit. Placenta n-a putut fi extrasă și nici n-am încercat pentru că era ”acreta” și după ce ne-am chinuit o ora cu scoaterea uterului am constat că era și ”percreta”. Spaima oricări obstetrician care face o cezariană. În impetuozitatea ei de-a crește și de-a hrăni fetusul placenta poate trece prin peretele subțire al uterului continuând să crească în vezica urinară care e foarte apropiată. Placenta care ne hrănește cât suntem ”in utero” și care e viață își poate depăși atribuțiile și poate merge mai departe decât trebuie. Între timp cei din jur pompau sânge, plasmă și trombocite în aceea femeie care nu mai avea nimic din sângele ei original. Urina ei trimisă la analaize era plină de cocaină, dar asta nu schimba cu nimic situația. Între timp anestezistul mă anunță brusc că femeia nu mai are puls, monitorul începu să țiuie ca o sirenă stricată pentru că inima i se oprise. Aud repetat la infinit în difuzoare ”Cod 99 la sala de naștere” ca și cum  noi n-am fi acolo și n-am vedea ce se întâmplă. Toți țipă la mine să mă dau odată la o parte, și să nu mai ating femeia din care nu mai curge picătură de sânge. „Bum”! Un șoc electric trimis prin defribilator aprope aruncă femeia de pe masă. Nimic nou pe monitoare. Anestezistul Thompson îi injectează apoi adrenalina direct în inimă. ”Bum”, al doilea șoc care electric care aproape că trece și prin mine. Apoi viața, care nu apucase să plece prea departe, reapare dintr-un colț al sălii de operații. Linia dreaptă și țiuitul monoton al monitorului se frâng treptat și piu-piu,  inima femeii începe să bată timid tatonând terenul, iar sângele curge din nou gârlă. Viață, bucurie mare! Înapoi de unde rămăsesem. Am deschis vezica urinară care era complet penetrată de placenta aducătoare de moarte. I-am rezecat domul adică partea de sus care sângera puternic. Am scos uterul cu vezica lipită de el și am cusut apoi totul în cea mai mare viteză. Știam bine că dacă sângele, înlocuit de câteva ori, nu se va mai coagula vom asista neputincioși la exanghinare femeii care va sângera din fiecare înțepătură. Defibrilatorul electric stătea și el la pândă ca un crocodil. O echipă întreagă lucra febril la capul femeii așteptând să audă că spun odată ”Gata, închidem”.

Și astăzi sunt convins că femeia aceea, mamă a patru copii, a avut în acea miercuri o zi foarte norocoasă. O zi în care norocul ei ne-a atins și pe noi. Mai ales atunci la sfârșit când am văzut cum urina ei se face albastră ca cerneala. Când o închideam i-am spus lui Thompson să-i înjecteze în venă albastru de methilen pentru a vedea totuși dacă în viteza și pe muchia de cuțit cu care operasem, nu i-am rănit sau legat cumva ureterele. Urina albastră era o dovadă că nu schimbasem prea mult cursul naturii, pe care în nopatea aceea reușisem să n-o las să-și facă prea tare de cap.

Mi-am aruncat manușile și halatele de hârtie imbibate cu transpirație și m-am dus să mă schimb. In cinci minute m-au chemat înapoi în difuzoare și anestezistul mi-a spus că nu poate s-o trezească nici n-o extubeze pentru că nu mai poate să respire spontan. Părea în comă. I-a deschis un ochi si mi-a arătat pupila fixă, ceea ce nu era semn bun. Era în viață, îi bătea inima, dar putea fi decerebrată cu creeierul mort din cauza hipoxiei prin care trecuse. M-a rugat să vin cu el să vorbim împreună cu  familia care aștepta hol. Soțul, doi copii, un frate, o soră, niște oameni pe care n-am putut să-i localizez ca origine, accent sau religie. Anestezistul Thompson le-a explicat că s-ar putea să nu-și mai revină și că până nu iese din coma nu putem ști dacă creierul ei nu e afectat. Nimeni n-a spus o vorbă în plus. Nimeni n-a pus nicio întrebare. Soțul ei a șoptit doar că vor să se roage. Și-au împreunat mâinile și au început să mormăie ceva ce nu părea în engleză. Apoi și-au desfăcut palmele și le-au dus la cap. Habar n-aveam de unde sunt și cui se roagă. Thompson și-a împreunat și el măinile aproape automat și a început și el să bombăne un fel de rugăciune. Am încercat să fac și eu ceva similar, deși mi se umflase tare mâna dreaptă și nu-mi mai puteam încrucișa degetele. I-am privit în tăcere gândidu-mă la una din rugăciunile care îmi rămăsese în minte de la una din bunici. Nu mi-o mai aduceam aminte prea bine.

Se făcuse 8 dimineța, venise schimbul, am predat garda și am coborât cu studentul cu voce gravă și cu cei doi rezidenți la cafeteria spitalului. Cam puțeam cu toții a transpirație și încordare. Am mâncat în tăcere și am băut un ceai. L-am întrebat pe student, puțin în zeflemea, dacă mai vrea să facă obstetrică după ce termină. A dat din cap în sus și în jos. Apoi am intrat în una din camerele de gardă și am adormit buștean. Nu-mi venea să plec acasă deși nu mai puteam face nimic pentru nimeni. Când m-am trezit pe la prânz pupila femeii începuse să reacționeze la lumină, apoi a clipit de câteva ori, iar spre seară și-a revenit la viață și și-a recunoscut bărbatul, copii și mai apoi chiar și pe mine. După patru zile a plecat acasă pe picioarele ei.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Just another Wednesday

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #37 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.