Poeme de Adrian Mielcioiu

 

 

Fără Dumnezeu

 

la ora potrivită să te naşti

tot timpul pe care urmează să-l trăieşti

se încolăceşte strâns înfăşurat

la capetele fiecărui cromozom

din nucleul tuturor celulelor tale

ca arcul unui ceas întors până la maxim

gata să te împingă până la sfârşit

într-o cursă contra cronometru

după care steaua ta prăbuşită în sine

sub povara propriei vieţi

se va preface într-o minusculă gaură neagră

din care lumina ADN-ului tău

nu va mai putea ieşi niciodată

 

vei muri cu totul

pentru că eşti exclusiv corpul tău

cu creierul şi restul organismului

indisolubil integrate

prin circuite neurale şi biochimice

reciproc întrepătrunse

animate în viaţă de o activitate

în absenţa căreia după moarte

nu mai exişti

nici măcar refugiat într-un suflet

a cărui independenţă şi autosuficienţă faţă de corp

sunt la fel de iluzorii

precum independenţa şi autosuficienţa unei simfonii

despărţită de orchestra care o interpretează

 

 

 

după un postludiu furtunos

în care norii lui incandescenţi

îşi vor descărca pentru ultima oară impulsurile electrice

de-a lungul fâşiilor fierbinţi de lumină

care-l vor brăzda furibund pretutindeni

creierul ţi se va stinge încet

cuprins de-un vaiet rece

în care ultimii neuroni vii

vor încremeni şi ei

în păienjenişul vecinilor lor morţi

epuizându-şi rând pe rând combustibilul

 

odată încheiate socotelile cu viaţa

micuţa ta unitate de carbon îngropată

se va dizolva în întunericul umed

ca o tabletă de calciu efervescent aruncată în apă

 

cadavrul încă solid va mai semăna cu tine un timp

după care bacteriile şi sucurile digestive necrofage

îl vor lichefia din ce în ce mai mult

făcându-te de nerecunoscut

 

 

 

detritivori microscopici te vor năpădi din toate părţile

înfofolindu-te în fierberea lor ca-ntr-un giulgiu

ale cărui enzime simplificatoare

îţi vor descompune combinaţia temporară de molecule

în elementele primare din care-ai fost asamblat

prefăcând în uitare

amestecul de acizi nucleici şi amintiri

de vise şi proteine

de celule şi cuvinte care-ai fost tu

 

în urma fermentaţiilor butirice şi amoniacale ale ţesuturilor moi

nu vor mai rămâne din tine decât nişte oase uscate

după ce hoardele de paraziţi

vor fi terminat de supt şi ultimele scursori

 

Nefericiţii marelui oraş

 

ca un urs grizzly

ieşit la vânătoare de somoni

în subteranele fiecărei dimineţi

nefericitul fără picioare

cerşeşte mila metropolitanilor

scoşi repede de curenţii de aer

la suprafaţa marelui oraş

unde muncile zilei

prin multinaţionale şi firme

îi îngenunchează pe toţi

ca pe nişte vite

până la lăsarea întunericului

când pe drumul de întoarcere

în subteranele nopţii

trec din nou prin faţa cerşetorului

care le înapoiază din priviri

mila căpătată de dimineaţă

 

Oraşul-dormitor

 

văzut de sus

cu giganticele lui maşini de locuit identice

aglomerând vernacular imensele cartiere muncitoreşti

oraşul-dormitor seamănă cu o tastatură gri-şobolan din beton uriaşă

la care părinţii noştri au scris comunismul