Despre opinie

de Ioana Baciu

A.Ce este opinia?
Ca un răspuns pentru întrebarea mai sus amintită, trebuie precizat faptul că opinia reprezintă un concept central pentru epistemologie. În formularea lui Ramsey1, o opinie este o „hartă a spaţiilor înconjurătoare, după care ne orientăm”. problematica opiniei apare şi în Antichitate, la filosofi precum Platon. Unele dintre operele acestuia care vizează cunoaşterea sunt Menon, Republica sau Theaitetos. Astfel, în Republica, drumul cunoaşterii este prezentat ca având trei etape:
a) ignoranţa. Aceasta constituie punctul de plecare în cunoaştere;
b) opinia. Aceasta constituie o stare de tranzit între ştiinţă şi ignoranţă;
c) ştiinţa. Aceasta este punctul terminus al cunoaşterii.
Ignoranţa produce falsuri, ceea-ce-nu-este, μή óν. Ştiinţa comunică adevăruri, arătând ceea-ce-este, óν, iar opinia oferă valori intermediare, ceea-ce-este, τó óν, şi ceea-ce-nu-este, τó μή óν.
În cartea a V-a a Republicii, Socrate îl întreabă pe Glaucon dacă „lucrul care este întru totul poate fi întru totul cunoscut, iar ce care nu este deloc e cu totul de necunoscut”2, primeşte aprobarea acestuia din urmă. În continuare, Socrate afirmă că, dacă ar exista ceva astfel încât, totodată, să fie şi să nu fie, acel lucru s-ar afla între existenţă pură şi inexistenţă absolută. Cunoaşterea se referă, cum spune Socrate, la ceea-ce-este , iar necunoaşterea la ceea-ce-nu-este. Pentru ceea ce există între ele, spune Socrate, trebuie găsit un intermediar. Şi Socrate propune pentru aceasta opinia. Opinia are ca obiect opinarea. Cel ce opinează, opinează asupra a ceva. E imposibil să opinăm asupra nimicului. Şi nici nu putem opina asupra a ceea-ce-este, pentru că de acest lucru se ocupă ştiinţa. Deci, nici ceea-ce-este, nici ceea-ce-nu-este nu sunt opinabile. Opinia n-ar fi nici cunoaştere, nici necunoaştere. Ea se află cuprinsă în intervalul dintre cele două.
Tot Socrate afirmă că nu se poate ca cineva să-şi închipuie că ce ştie sigur e identic cu ce nu ştie şi nici că ce nu ştie este ce ştie. Dacă ar fi aşa, nu s-ar mai putea afirma opinii false, deoarece sau am cunoaşte totul, sau nu am cunoaşte. Cel care formulează opinii care nu există, de fapt formulează opinii false. Opinia falsă este denumită de Socrate ca fiind „ o opinie care este alta, atunci când cineva, schimbând în gândirea sa ceva existent cu altceva, tot existent, afirmă că există unul în locul altuia”3. Deci, acela care greşeşte obiectul cercetării sale se poate numi unul care formulează opinii false. De exemplu, atunci când cineva formulează despre urât în locul frumosului, sau despre frumos în locul urâtului.
Socrate denumeşte actul de a gândi ca fiind un „discurs pe care sufletul îl desfăşoară către sine, despre cele pe care le cercetează” . Opinia este afirmaţia rezultată în urma gândirii, după un elan mai încet sau mai iute. Socrate denumeşte actul formulării opiniei ca „ a cuvânta”, iar opinia, „cuvânt spus”, ambele către sine4.
Din nou, Socrate afirmă că, aşa cum într-un strat de ceară se pot întipări diferite lucruri, lăsându-şi amprenta şi putând fi recunoscute după aceasta, tot aşa în mintea noastră ni se imprimă amintiri ale diferitor lucruri. Pentru a verifica dacă noi cunoaştem un lucru ce ne parvine pe calea senzaţiilor, îl supunem amintirilor pe care le avem despre el. E imposibil, spune Socrate, ca ceea ce ştie cineva, avându-i amintirea în suflet, dar fără să-l simtă, să fie confundat cu altceva, a cărui întipăritură este, de asemenea, în suflet. Dacă ceara din sufletul cuiva este groasă, multă şi netedă, atunci ceea ce vine prin simţuri lasă semne adânci şi rezistente la timp. Acest fel de oameni învaţă cu uşurinţă, au ţinere de minte şi formulează opinii corecte. Tiparele acestor oameni se numesc realităţi, iar ei sunt înţelepţi. Însă, atunci când „ceara” cuiva este plină de murdărie sau este impură, sau este prea tare, atunci acel cineva, deşi ajunge să înveţe uşor, uită repede. Cei care au „ceara” aspră, ca de piatră, deţin întipărituri nelimpezi. Aceştia ajung în stare să formuleze opinii false pentru că, atunci când văd, aud sau cugetă asupra vreunui lucru, nu pot distribui fiecare semn fiecărei întipărituri, distribuind greşit şi strâmb. Oamenii de acest fel, spune Socrate, sunt în fals relativ la realităţi şi neînvăţaţi.
O altă operă a lui Platon care se referă (şi) la opinie (sau păreri) este Menon. În acest dialog, Socrate afirmă că într-un om neştiutor sunt păreri adevărate despre ce el nu ştie, oricare ar fi lucrul pe care nu-l ştie. Şi exemplifică acest lucru cu ajutorul unui sclav, pus să identifice latura unui pătrat, apoi diagonala, etc. Deşi nu avea cunoştinţe de geometrie, acel sclav îşi închipuia că ştie şi, prin urmare, răspundea ca unul care ştie. Socrate afirmă că în acel sclav părerile despre pătrat răsar ca în vis. Dar, dacă îl întreabă cineva des şi despre acelaşi lucru în mai multe moduri, în final sclavul va putea avea o ştiinţă precisă despre aceste lucruri. Socrate concluzionează că numai prin întrebare va ajunge sclavul la ştiinţă, scoţând această ştiinţă din sine însuşi. Cunoştinţele sclavului, care se caracterizează ca reprezentări a ceea-ce-este-just (exact, drept), ca păreri adevărate (aletheis doxai), adică urme ale cunoştinţelor câştigate înainte de naştere, se dovedesc astfel că au preexistat. Prin întrebări, părerile adevărate devin ştiinţă, adică cunoştinţe exacte.
Tot referitor la opinie, întâlnim în Dicţionarul de filozofie a cunoaşterii o concepţie standard a opiniei, care se reflectă în ideea că opiniile trebuie situate în rândul atitudinilor propoziţionale, care constau în stări mentale ce cuprind conţinuturi propoziţionale şi atitudini faţă de aceste conţinuturi. Stalnaker5 apără versiuni „realiste” ale concepţiei standard a opiniei. Acesta consideră că opiniile sunt stări autentice, implicate cauzal în comportament. Daniel Dennet6 apără o concepţie „instrumentalistă” despre opinie, afirmând că avem un interes practic atunci când considerăm că anumite „sisteme”- oameni, animale, maşini, etc. – sunt raţionale sau exprimă adevăruri în acord cu normele adecvate.

B. Ce sunt judecăţile? Relaţia acestora cu opiniile
Se consideră că obiectele opiniei sunt judecăţile. Judecăţile pot fi exprimate prin propoziţii: de exemplu, opinia că rubarba este otrăvitoare se exprimă prin propoziţia: „Rubarba este otrăvitoare”. Jerry Fodor avansează ipoteza că opiniile sunt înregistrări realizate neural, care formează un „limbaj al gândirii”. Alţii cred că opiniile au o formă logică ce o oglindeşte pe cea a propoziţiilor. Robert Stalnaker susţine că opiniile nu sunt atitudini faţă de judecăţi, ci unt faţă de lume. Stările – opinii pot fi seturi de lumi-pozitive. Astfel, conţinutul opiniei că rubarba este otrăvitoare poate fi reprezentat ca acel set de lumi posibile în care rubarba este otrăvitoare. Lumile posibile sunt constituite din obiecte şi fapte, iar relaţiile logice dintre judecăţile ce fac obiectul opiniilor se întemeiază pe relaţii dintre seturile de lumi posibile.
Opiniile par să îşi datoreze specificitatea realţiilor în care se află cu alte opinii. De exemplu, pentru ca eu să cred că aceste este un copac, trebuie ca eu să cred şi alte lucruri: copacii sunt vii, au frunze, etc. În opinia lui Stalnaker, pentru a-i atribui cuiva o opinie despre copaci, de exmplu, avem nevoie să presupunem că acel cineva are un mecanism prin care să împartă situaţiile alternative în două: cele în care se găsesc copaci şi cele în care nu se găsesc. Descartes spune că a crede ceva depinde de un act de voinţă prealabil. În Meditaţia a IV-a, din Meditaţii Metafizice, el spune că (citez aproximativ): „când intelectul ne propune ceva, suntem liberi să afirmăm sau să negăm acel ceva”. În aceeaşi meditaţie, Descartes afirmă că există o anumită putere de a judeca, pe care o primim de la Dumnezeu, şi care, folosită aşa cum trebuie, nu ne va face să greşim niciodată. dacă deţinem de la Dumnezeu tot ce avem şi dacă El nu ne dă puterea de a greşi, atunci nu avem de ce să greşim. Eroarea, spune Descartes, nu este vreun lucru real care depinde de Dumnezeu, ci este doar un defect. Cauza pentru care noi greşim constă în faptul că puterea pe care Dumnezeu ne-o dă puterea pe care Dumnezeu ne-o dă pentru a deosebi adevărul de eroare nu este infinită. Eroarea este mai degrabă o privaţie a unei anumite cunoaşteri pe care ar trebui să o avem.
Descartes afirmă că erorile depind de contribuţia a două cauze: a puterii de a cunoaşte (manifestată de intelect) şi a puterii de a alege (manifestată de voinţă). Prin intelect nu afirmăm şi nici nu negăm vreun lucru, ci doar concepem ideile lucrurilor, pe care, mai apoi, le putem afirma sau nega. Deși Descarts observă o slăbiciune a naturii umane, şi anume aceea de a nu putea fixa spiritul în mod continuu asupra aceluiaşi gând, totuşi descoperă faptul că, printr-o meditaţie plină de atenţie poate să şi-l imprime cu atâta putere în memorie, încât să şi-l amintească ori de câte ori are nevoie de el.
În finalul Meditaţiei a IV-a, Descartes concluzionează că, atât timp cât ne menţinem bunăvoinţa între hotarele cunoaşterii noastre, astfel încât să nu emită nicio judecată decât despre lucruri care îi sunt reprezentate de intelect în mod clar şi distinct, nu se poate întâmpla să ne înşelăm; pentru că orice concepţie clară şi distinctă este ceva real şi pozitiv, ce nu-şi poate avea originea în neant, ci trebuie să-l aibă în mod necesar pe Dumnezeu drept autor care, fiind perfect, nu poate fi cauza niciunei erori.

C. A şti şi a crede
Unii filosofi disting între o concepţie duală despre opinie. Keith Lehrer, de exemplu, distinge între a crede şi a accepta7. Noi credem judecăţi din diferite motive. X poate să creadă că rubarba este otrăvitoare pentru că a fost hipnotizat sau poate că gândirea sa este deziderativă. Însă, când el acceptă că rubarba este otrăvitoare, această acceptare trebuie să se bazeze pe faptul că are temeiuri pentru a accepta. Acceptarea aceasta este guvernată de norme epistemice şi este obiect al controlului voluntar.
Gustave le Bon, în Opinii şi credinţe, distinge între a crede şi a şti. Astfel, le Bon începe prin a spune că a şti şi a crede sunt lucruri diferite. Domeniul credinţei e acoperit de mistere, pe când cel al cunoaşterii e dezbătut în nenumărate cărţi. Există o deosebire între credinţă şi cunoaştere. Astfel:
a) Credinţa. O credinţă este un act de origine inconştientă care ne face să admitem o idee, o explicaţie; o credinţă verificată cu ajutorul observaţiei şi a experimentului devine cunoaştere. Credinţa e o intuiţie inconştientă pe care o generează anumite cauze independente de voinţa noastră. Credinţa orientează gândurile, opiniile.
b) Cunoaşterea. E o achiziţie conştientă, edificată prin metode raţionale. Cunoaşterea constituie un factor al progresului material. Dobândirea unui adevăr ştiinţific, fie el şi neîndemânatic, cere trudă, însă a poseda o certitudine care nu se bazează decât pe credinţă nu cere nici un efort. Toţi oameni au credinţe, însă puţini sunt cei care se ridică până la cunoaştere.
Cea mai mare parte dintre opiniile noastre de fiecare zi, privind fiinţele şi lucrurile care ne înconjoară, nu au drept temei elemente raţionale, ci elemente afective sau mistice în general de origine inconştientă. Adesea, opiniile reprezintă mici credinţe, mai mult sau mai puţin pasagere. Opiniile şi credinţele sunt guvernate de diverse forme de logică. Logica este considerată drept arta de a raţiona şi de a demonstra. Însă a trăi înseamnă a acţiona, cel mai adesea nu demonstraţia te face să acţionezi. Există acţiuni virtuoase criminale, abile, neabile, dar nu şi ilogice. Pur şi simplu există logici diferite care nu pot servi exclusiv la judecarea altor acţiuni.
Există, așadar, diferite tipuri de logică:
a) logica biologică. Această logică este menită să ghideze conservarea ființelor; nu poartă nicio urmă a influenței doreințelor noastre, ci produce adaptări dirijate într-un sens determinat, de către forțe pe care nu le cunoaștem.
b) logica afectivă. Mai este numită și logica sentimentelor. Ea dirijează majoritatea acțiunilor noastre.
c) logica mistică. Aceasta este arta de a asocia, într-un mod voluntar, reprezentările mentale, și de a percepe analogiile și deosebirile lor, adică raporturile dintre reprezentări.
Tot le Bon identifică anumiți factori ai poiniilor noastre. Ei pot fi atât interni, cât și externi:
a) Factori interni
1. Idealul. Idealul unui popor poartă un mare număr dintre opiniile acestuia. Idealul reprezintă sinteza aspirațiilor comune, a trebuințelor și dorințelor poporului. Sinteza aceasta este rezultatul factorului rasă, al istoriei poporului, etc.
2. Interesul moral. Acesta este adesea un factor de oppinii. Jignirea cuiva, de exemplu, generează intense sentimente de ură, ca și opiniile corespunzătoare.
3. Pasiunile. Alterează justețea opiniilor cel mai adesea, împiedicându-ne să vedem lucrurile așa cum sunt ele și să le înțelegem geneza.
b) Factori externi
1. Sugestia. Marea majoritate a opiniilor noastre sunt rezultatul sugestiilor. Gustave le Bon îl amintește pe james, care definește sugestia ca fiind ”puterea pe care o exercită ideile asupra credințelor și comportamentului”8. A convinge nu înseamnă a sugera; o sugestie duce la ascultare; un raționament poate convinge, dar nu te obligă să cedezi. efectele unei sugestii depind de starea mentală a subiectului care o primește. Sub o influență pasională intensă (care poate cuprinde ură, iubire, etc.), care restrânge câmpul conștiinței, individul va fi extrem de sugestionabil și opiniile sale se vor transforma cu ușurință.
2. Primele impresii. Elaborarea unei judecăți este, uneori, lentă și dificilă, în general ne mulțumim cu primele impresii, adică cu sugestiile intuiției pure. Primele impresii nu au drept susținere decât simpatii și antipatii instinctive, pe care nicio rațiune nu le luminează; cu toate acestea, pe bazele acestea se edifică adesea despre ce e drept și nedrept, bine sau rău, adevărat sau fals.
3. Trebuințele de explicații. Spiritul uman are mereu nevoie de certitudini definitive; el pastreaza adesea opiniile false, aflate în urma trebuinței de explicații, socotind drept inamic acele opipnii pe care le contrazice. Întotdeauna s-au găsit explicații cgiar și pentru fenomenele ce au părut, la un moment dat, incomprehensibile. de exemplu, oamenii au fost mai satisfăcuți să creadă că jupiter este acela care lansează fulgere, decât să-și mărturisească neștiința cu privire la cauzele care-l declanșează.
Rectificarea opiniilor, spune le bon, este relativ ușoară. Cele două moduri de rectificare sunt rațiunea și experiența:
a. Rațiunea. Influența rațiunii este preponderent în toate opiniile științifice sau tehnice. În cazul opiniilor obișnuite, însă, trebuie precizat că acestea sunt edificate independent de orice rațiune. Lăsându-ne pradă impulsurilor mistice și afective care ne generează opiniile, exactitatea lor ni se pare sigură și nu tolerăm ca ele să fie contestate. Totuși, dacă o rațiune sigură pe ea ar fi factorul cel mai important al opiniilor noastre, atunci niciodată n-ar exista decât o singură opinie aupra fiecărei chestiuni.
b. Experiența. Valoarea unei ponii nu este pusă în evidență decât de experiență, metodă care nu se aplică tuturor subiectelor. Asupra opiniilor colective, cum sunt, de exemplu cele politice, ea are o influență, dar cu condiția ca experiența să fie frapantă și repretată.
Există și o influență a obiceiului. Obiceiul îi dispensează pe oameni de nevoia de a reflecta ori de câte ori trebuie să-și formeze o opinie despre un anume lucru. Mediul și educația, spune le bon, mențin în noi obiceiul. ”Legile nu fac decât să-l sancționeze, ele fiind rezistente numai dacă fixează un obicei deja existent”9.

D. Întemeierea opiniilor.
Referitor la întemeierea opiniilor, putem menționa fundaționismul, ca și descriere a structurii pe care o prezintă sistemul de opinii întemeiate ale unui individ. Opiniile pot fi întemeiate mediat (indirect) sau imediat (direct). A spune că o opinie este întemeiată mediat înseamnă a spune că ea este întemeiată printr-o relație adecvată în care se află cu alte opinii. O opinie este întemeiată imediat dacă întemeierea ei este de un alt tip, dacă este întemeiată întrucât se bazează pe experiență sau dacă se ”auto-întemeiază”: de exemplu, opinia mea că 2+3=5 poate fi întemeiată nu pentru că o deduc din altceva, ce cred în mod întemeiat, ci pur și simplu pentru că mi se pare evident adevărată.

E. Teorii despre conținutul opiniilor.
Referitor la conținutul opiniilor, putem menționa teoriile coerentiste. Acestea pot fi de două tipuri:10
a) Teorii coerentiste slabe. Acestea afirmă că unul dintre factorii determinanți ai conținutului opiniei este coerența. Aceleași teorii afirmă că o coerență a unei opinii cu sistemul prealabil de opinii constituie un factor determinant al întemeierii, alți factori fiind percepția, memoria și intuiția. Referitor la intuiție, găsim la Aristotel, în capitolul 7 al cărții IV a Metafizicii, câteva idei11. Pentru Aristotel, intuiția presupune un contact direct cu obiectul. Marea, de exemplu, nu se poate descrie cuiva care n-a văzut-o niciodată. Acel cineva nu o poate cunoaște în felul în care o va cunoaște atunci când o va vedea în realitate. Tot așa, e greu să explici cuiva care este gustul mierii. Cel care o gustă, va spune că are intuiția gustului ei.
b) Teorii coerentiste tari. Acestea afirmă că singurul factor determinant al conținutului opiniei este coerența. Teoriile coerentiste tari afirmă că întemeierea este exclusiv o chestiune de coerență a opiniei cu un sistem prealabil de opinii.
Polloch12 afirmă că există o distincție între teorii coerentiste pozitive și teorii coerentiste negative:
a) Teorii coerentiste pozitive. Aceste teorii afirmă că, dacă o opinie este coerentă cu sistemul de opinii, atunci opinia este întemeiată; coerența are puterea de a produce întemeiere.
b) Teorii coerentiste negative. Acestea afirmă că, dacă o opinie nu este coerentă cu un sistem de opinii, atunci opipnia nu este întemeiată; coerența are doar puterea de a anula întemeierea.

Sistemul nostru de opinii conține o teorie despre relația noastră cu lumea exterioară, teorie care întemeiază anumite opinii ale noastre, care sunt coerente cu acel sistem. Pentru ca această întemeiere să ducă la cunoaștere, această teorie trebuie să conțină puține erori.
Oricine caută să afle dacă posedă cunoaștere este limitat la căutarea coerenței dintre opiniile sale. Experiențele senzoriale pe care le are nu au valoare până când sunt reprezentate în forma unor opinii rezultate din percepție.

F. Temeiuri ale opiniei. Tipuri de temeiuri
Există o distincție între temeirui propriu-zise și cauze, și între stări-temei (cum ar fi opiniile, intențiile) și cauze-eveniment. Această distincție nu poate arăta, însă, că relația dintre temeiuri și acțiunile pe care acestea le justifică nu este cauzală. De exemplu, temeiul pe care îl am pentru a crede că X mi-a primit scrisoarea astăzi este acela că am trimis-o ieri prin poștă. Temeiul meu este că am trimis-o prin poștă ieri; starea-temei pe care o am este aceea de a crede acest lucru. Se poate spune că temeiul întemeiază propoziția pe care o cred și pentru care el este temeiul meu, iar starea-temei pe care o am – opinia mea că X a primit scrisoarea astăzi. Ceea ce întemeiază această afirmație exprimă faptul că eu cred acea propoziție care constituie temeiul și, dacă eu n-o cred, atunci opinia mea că X a primit scrisoarea nu este întemeiată: ea nu este întemeiată de simplul fapt că propoziția este adevărată.
Atât pentru opinie, cât și pentru acțiune, există cel puțin cinci tipuri de temeiuri13: temeiuri normative care există pentru a crede ceva; temeirui normative relative la persoană; temeiuri explicative, pe care le am pentru a argumenta de ce cred ceva, temeiuri subiective, pe care le am pentru a ccrede ceva; temeiuri motivaționale, pe care le am pentru care cred ceva.
Temeiurile normative care există pentru a crede ceva și cele relative la persoană sunt propoziții și nu pot fi factori cauzali. Temeiurile subiective pot să fie sau nu componente cauzale. Temeiurile explicative sunt întotdeauna explicative, deși nu sunt în mod necesar întemeietori. Iar temeiurile motivaționale sunt explicative.
Realiștii tind să considere că o opinie este întemeiată de un temei numai dacă ea este susținută cel puțin în parte pe acel temei, într-un sens care implică, dar nu este implicat de faptul de a se baza pe acel temei. Internaliștii neagă acest lucru, gândindu-se că ne lipsește accesul intern la conexiunile cauzale relevante.

G. Concluzie
În concluzie, trebuie afirmat faptul că, deși avem opinii dese, și cu referire la multe lucruri, trebuie avut în vedere că acestea nu sunt, de cele mai multe ori, adevărate. Ele se pot schimba, pot depinde de mulți factori, atât externi, cât și interni, și numai o capacitate rațională de a discerne adevărul de fals poate fi cea care ne ajută în depistarea adevărului de fals.
Așa cum spunea și Descartes, o rigoare a judecății, o analiză, în prealabil, a informațiilor pe care le deținem despre un anumit lucru, ne pot conduce de la opinie, către judecată. Acesta ar trebui să fie și scopul pe care orice persoană preocupată de filosofie trebuie să îl aibă.

Note
1. J. Dancy; Sosa, E.: Dicţionar de filozofie contemporană, Ed. Trei, Iaşi, 1999, p. 153, vol.I.
2. Platon, Republica, Editura Teora, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 525.
3. Idem, Opere, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. 5, p. 243.
4. Ibidem, p. 244.
5. J. Sosa, op. cit., p. 154, vol I.
6. ibidem.
7. Ibidem, p. 157.
8. G. le Bon, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995, p. 97.
9. Ibidem, p. 119.
10. J. Dancy, op.cit., vol. I, p. 145.
11. Aristotel, Metafizica, Editura Iri, București, 1999, p. 157.
12. J. Dancy, op.cit., vol. I, p. 145.
13. Ibidem, vol. II, p. 391.

Bibliografie:
1. Aristotel, Metafizica, Editura Iri, București, 1999;
2. Dancy, J; E. Sosa, Dicționar de filosofie a cunoașterii, , vol. I și II, Editura Trei, Iași, 1999;
3. Descartes, R.: Meditații metafizice, Editura Crater, București, 1997
4. Le Bon, G.: Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995;
5. Platon, Menon, Editura Cartea Românească, Cluj, 1943;
6. Idem, Republica, vol I și II ,Editura Teora, București, 1998;
7. Idem, Theaitetos, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #23

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.