Pescăruşul

de Victor Loghin [România]

 for the English version, click here

„…Prezenţa  pescăruşilor mă deranja: i-am gonit cu pietre. Şi am înţeles că ţipete-le lor , de o stridenţă supranaturală, erau exact ceea ce-mi trebuia, că  numai  înspăimântătorul putea să  mă liniştească şi că  doar pentru a-l întâlni mă trezisem înaintea răsăritului“
[Emil Cioran]

      Se obişnuise greu cu ei. Ţipătul lor gutural, uneori prea asemănător cu cel al femeii isterizate îi stricase multe nopţi, mai ales că pe undeva, pe acoperişul casei de peste drum, se afla un cuib. Fusese frapat de discordanţa dintre părinţi şi pui, ultimii, dizgraţioşi, cu un penaj cafeniu-murdar, lălâi în mişcări, păreau că aparţin altei specii.

       Apoi, încet-încet se acomodase, ba mai mult, începu să le pună  mâncare pe marginea balconului, din simpla dorinţă egoistă  de a-i vedea mai de-aproape. Maiestuoşi, cu penele alb – gri strălucitoare, contrastând violent cu ocrul ciocului şi al labelor, îl priveau suspicioşi cu ochii aceia de sticlă, atenţi la orice mişcare, neezitând însă să hăpăie în grabă bucatele lăsate. Era un amestec de frumos şi vulgar în ei, ce – l fascina, uitând de poveştile marinăreşti despre ciugulirea ochilor naufragiaţilor, încă în  timpul cât mai erau vii. Trăia singur şi multe dintre clipele libere şi le petrecea privindu-i, în propriul balcon sau aiurea, răscolind prin gunoaie, legănându-se pe valuri sau slalomând printre fuioarele vânturilor furtunoase.

       Totul până într-o zi.

       În după-amiaza aceea, banală ca oricare alta, ieşi în balcon să ia ceva. Un pescăruş uriaş, cel mai mare pe care-l văzuse până atunci, ţopăia pe loc, parcă atrăgându-l. Se apropie tiptil şi îi sări în cârcă. Brusc, aceasta se ridică şi-şi luă zborul, plonjând în hău de la înălţime celor opt etaje ale blocului.

       Simţi brusc o senzaţie de greaţă şi îşi înfipse degetele în penele păsării.

       Luau înălţime, trecând peste cartiere, peste parcuri, survolară groapa de gunoi a oraşului de unde fură întâmpinaţi de mii şi mii de strigăte guturale din partea suratelor. Apoi reveniră spre oraş. Frica încă îl mai stăpânea, dar parcă începuse să – i şi placă. Se uita în jos, nerecunoscând mare lucru de la înălţimea aceea. Până atunci se târâse, ca toţi ceilalţi, pe străzile târgului, uitându-se rar şi inutil în sus, invocând de multe ceva în ce nu credeau.

       Acum era altceva. Vedea lumea altfel.

       Zburau peste bulevardul central, plecând şi revenind, în volte largi, unduioase. Aerul şuiera plăcut pe la urechi. Nu era frig. Era chiar bine.

       Pe trotuarul uneia dintre laturile bulevardului, un şir de îngeri şi parcă de sfinţi se afla într-un du – te – vino continuu, obositor, mai ales datorită traiectoriilor albe din urma lor, prea albe în soarele crud al zilei. Pe trotuarul de peste drum, grupuri – grupuri de diavoli, lăcuiţi în negru, de diferite ierarhii, forfoteau şi ei, fără vreo direcţie clară. În mijloc, într – o zvârcoleală haotică, browniană se mişcau oameni, care de la înălţimea aceea erau egali şi banal de uniformi în înfăţişarea lor anonimă. Plecau şi veneau fără sens, dinspre nicăieri spre oriunde, izbindu – se unii de alţii, ricoşând aleatoriu. Din când în când, câte unul, mai puţin atent, se atingea de bordură şi era aspirat pe trotuar, dispărând instantaneu în puhoiul alb sau negru. Pentru o clipă îi străfulgeră gândul că şi el trecuse pe bulevard, nu o dată, dar parcă nu – l văzuse aşa.

       Dădu din umeri : acum, de aici, nu – i păsa.

       Când şi cum a ajuns acasă, nu are nici o importanţă.

       Cert este că din ziua aceea a ocolit sistematic bulevardul, fără  să – şi dea seama prea bine de ce. 

       Sau îşi dădea seama de ceva greu de acceptat: zburase.