de Mihaela Rotaru
Depunerea rituală a unor obiecte în sicriu afirmă credinţa oamenilor în postexistenţă şi presupune atribuirea unor semnificaţii, a unei încărcături simbolice drumului pe care îl are de parcurs sufletul, gesturi cu totul străine – unele – de dogma creştină. Rânduiala Bisericii consideră că „practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea, în mitologia anticilor, că morţii plătesc luntraşului Charon trecerea peste Styx (un fluviu al infernului). A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate şi perpetuarea unor superstiţii”. (Drăgoi, 2007: 18)
În imaginarul colectiv obiectele care au intrat în contact cu mortul sunt eliminate, fie puse în sicriu (pieptene, instrumente de bărbierit), fie aruncate. Ele sunt contaminate de moarte, ca atare, ele trebuie să fie înlăturate. În acelaşi context al purificării se înscrie, spuneam, şi spălarea mâinilor celor care au fost prezenţi la înmormântare, la ieşirea din cimitir, la găsirea unei surse de apă (râu, vale, fântână, cişmea), sau când intră la masa de pomană. Sfeştania pe care o face preotul este tot un act de purificare, înscris în acelaşi cadru al desprinderii de sub puterea morţii şi de depăşire a stării create. Pe acest palier ne aducem aminte consideraţiile lui Ernest Bernea, potrivit cărora „la temelia tuturor acestor acte stă o reprezentare a morţii de un anume tip şi natură, este o interpretare a realităţii cu totul specială şi care poate fi legată de o mentalitate magică. (…) Prima trăsătură a morţii, în reprezentarea cercetată, este aceea de a fi un fel de substanţă spirituală. O realitate imaterială şi totuşi o prezenţă activă, moartea este un fel de fluid magic, cu o putere greu de îngrădit, de aici, din această natură, vine puterea ei de penetraţie, de infiltrare. Cea de-a doua trăsătură a morţii, în acest mod de reprezentare, este aceea de a se arăta ca un fenomen contagios, ea contaminează tot ce atinge, adică tot ce este prezent şi participă, într-un oarecare fel, la acest act al morţii”. (Bernea, 2007: 85)
Evidenţiem, în cele ce urmează, cele mai pomenite obiecte, de la cele de uz personal, la cele ce ţin de sfera mai largă a ocupaţiilor din timpul vieţii: „Pă lângă bani, să mai pune şi o ramură de rug, cocuţ, lucruri la care o ţânut şi i-o fost draji, de ezemplu: ac, aţă, la cine i-o fost drag a cose, cotătore, pieptine, la cine i-o fo drag a să cota în oglindă, obiecte ce-o fo reprezentative pentru ce-o făcut la viaţa lui, carte, la cine s-o avut cu de-aste. Secere, săcure, ciocan, da mai rar să pune amu, bunuri de-ale lor, să să folosească de ele pă lumea ceielaltă”. (Bonţe Floare, Ban) Materialul de Arhivă aduce mai multă lumină asupra unor aspecte. „Să pune griţari şi on colăcel, că zâce că mere pă la vamă, să-i hie la vamă şi colăcelu tăt la vamă. La muieri le pune furcă, să aibe de lucru şi acolo, băsamă. (…) Da amu o perit acele, nu mai umblă nime, la bărbaţi le pun cosă, de le-o fost dragă cosa tare”. (Tx. mg. nr. 012066, Inf. Matei Leontina, 60 ani, Bezded, Culeg. Ion Cuceu, 07.1969) „În copârşeu. Jeluituri, adică un fel de aşchii, sau otavă sau cearceaf, pernă cu pene, o lumină de ceară, în semn de cruce, în mâna dreaptă, botă de rug, trei-patru paie de in, colac cu bani, pieptine. Rug, ca să potă trece vămile (rug – pentru că, aprins de Moise, el a tot ars şi nu s-a mai stins. Pieptene – unul rău, care nu se mai poate folosi, ca să aibă cu ce se pieptăna mortul. Colacul – ca merinde, bani – ca să-şi poată plăti vămile. Aşezarea în sicriu se face a doua zi (cel mai devreme), dacă nu chiar a treia zi. Pe oamenii săraci se poate întâmpla să îi îngroape la numai patru-cinci zile după deces, dacă nu au cine să le pregătească înmormântarea”. (Tx. mg. nr. 2110Il, Inf. Alb Veronica, 68 ani, Meseşenii de Sus, Culeg. Ion Taloş, 15.02.1973)
Ne oprim, în cele ce urmează, și asupra obiceiurilor de la scoaterea sicriului. Trecerea pragului, a acestui spaţiu-limită învestit cu o simbolistică profundă, este marcată, ca în cazul nunţii, de anumite acte, în cazul înmormântării, ele au un caracter preventiv. În acest sens, informaţii aproape identice avem din toate satele cercetate, spargerea vasului la ieşirea din casă cu sicriul este un gest orientat înspre următoarele repere: să nu se întoarcă mortul din drum, să nu le facă rău celor rămaşi în viaţă, să distragă atenţia familiei îndurerate, pentru câteva clipe, de la această secvenţă plină de tragism, precum şi pentru ca răul şi moartea să plece odată cu răposatul şi să nu mai atingă pe nimeni din familie, ca o încheiere a şirului morţilor, moment pecetluit oarecum şi „pân feştanie”, ritual de purificare.
Prin cercetarea de anchetă, în partea de nord-vest a Transilvaniei, am găsit acest obicei generalizat al spargerii unui vas: „S-aruncă cu un blid sau cu o oală de lut, să să facă ţăndări, să mâie rău care o rămas, să nu vină iară morte, să ieie pă cineva”. (Drule Florica, Ban) Ne amintim afirmaţia lui Ion Ghinoiu, conform căreia „în graiul popular, oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. (Ghinoiu, 1999: 44) Credinţele populare imaginează Pământul – care este şi „numitorul comun care leagă spiritual omul de oală” – ca un organism viu, înzestrat cu inteligenţă. (Ghinoiu, 1999: 45) „Oala poate adăposti spiritele potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice etc., oalele stau întoarse cu gura în jos, pentru a opri cuibărirea chiriaşilor nepoftiţi”. (Ghinoiu, 1999: 47)
Aceleaşi forme ale obiceiului le-am observat în toată zona cercetată, obicei puternic ancorat în cultul morţilor, care ni se dezvăluie stabil şi complex. „Să ţâpă după mort cu o farfurie şi să zâce «altă pagubă mai mare să nu hie!» (…) Io am spart după tata, blidu din care l-am spălat. Cu o cârpă am înmuiet-o în apă pă frunte, pă piept, pă mânuri. Că ce spălat i-o mai trăbuit?” (Ciubăncan Maria, Meseşenii de Sus) „Blidu să sparje să ptiară tăt rău, să fugă şi morte din casă, să să ducă tăt cu mortu. Să şi zâce că «diii cu diii, morţî cu morţî». Aşa o rânduit Dumnezo”. (Bonţe Ana, Ban)
Ştefan Dorondel scoate în relief motivarea gestului de spargere a unui vas de lut prin „alungarea nenorocului din casă, odată cu ieşirea sicriului. S-ar putea ca spargerea oalei din lut să aibă semnificaţii care se leagă de creştinism. Omul, ca şi creatură a lui Dumnezeu, este făcută din lut (Geneza,1,4). Spargerea strachinii de lut ar putea semnifica sfârşitul pământean al vieţii acelei persoane şi totodată faptul că începe o nouă viaţă, într-o altă lume şi într-o altă ipostază. (…) practica ar fi putut suferi nu o diminuare, eventual dispariţie, ci o schimbare. Cu alte cuvinte s-ar putea ca, în decursul secolelor, practica depunerii vaselor în morminte să se transforme în practica spargerii vaselor acasă. O altă parte a vaselor nu mai este de pus în morminte, ci este dată de pomană celor vii”. (Dorondel, 2004: 101-102) Mortul se scoate din casă cu picioarele înainte, „acest fapt, aşa cum au observat mai toţi etnologii, ar putea semnifica ideea de călătorie. Moartea ca şi călătorie este o credinţă universală. Călătoria corpului începe acum şi se termină la groapă, «casa veşnică», aşa cum apare mormântul în bocete. Sufletul, însă, nu se linişteşte (…) cel puţin până la patruzeci de zile. Toţi etnografii au observat faptul că la ieşirea sicriului din casă, familia, începând să bocească sau să ţipe, îl îndeamnă pe cel mort să se scoale, să nu părăsească locuinţa, să nu-şi părăsească familia. În acelaşi timp, însă, prin ritualurile performate, familia se asigură că această revenire nu mai este posibilă”. (Dorondel, 2004: 105-106)
Realitatea, aşa cum ni se relevă ea, reflectă această stare psihologică surprinzătoare, care denotă, în acelaşi timp, tendinţe şi trăiri contradictorii, existenţa simultană a două aspecte opuse, pendularea între „a păstra” şi „a respinge”. „Când îl scote din casă, atunce şi trânteşte on hârb la uşe şi să ducă urâtu de la cielalţi, aşe-i obiceiu. Sparje on hârb acole după uşe, la ţâţâna uşii”. (Tx. mg. nr. 012066, Inf. Matei Leontina, 60 de ani, Bezded, Culeg. Ion Cuceu, 06.1969) „Când mortul e scos din curte, se loveşte cu un vas de roata carului. E vorba de vasul cu grâu în care se află o lumânare şi care e aşezat sub sicriu, la capul mortului, iar grâul e mâncat de păsări. După ce-l aşază în car, «gazda căşii» trage de roata carului, ca să nu ducă mortul norocul de la casă. Una dintre informatoare, Gui Borz Floare, căreia i-a murit socrul şi n-a tras de roata carului, pare că regretă, zicând: «da, cred că ieste oarice» – zice, însă, că i-a fost ruşine de oameni să tragă de roata carului. Despre întoarcerea scaunelor din casă o oglinzii etc., nu se ştie. În schimb, scaunele pe care a stat sicriul în curte, le întorc cu picioarele în sus. La fel se procedează când cel decedat e copil. Neamurile mortului stau în jurul sicriului, unii stau cu coatele pe copârşeul închis”. (Tx. mg. nr. 2101IIe, Inf. Gui Borz Floare, 52, ani, Borz Maria, 34 ani, Lupău Ana, 48 ani, Iaz, Culeg. Ion Taloş, 22.10.1972) „Spargerea unui vas o fo oarecând. Şi io am văzut că da acolo c-on vas dă roata carului, dă căruţa care-l duce, după ce s-o terminat prohodu. Nu sparje în casă. Aşe am văzut că alţî dăde c-on vas, alţî trăje dă roata carului înapoi şi nu ducă norocu”. (Tx. mg. nr. 2186IIe, Inf. Vid Teodor, 64 ani, Plopiş, Culeg. Ion Taloş, Ion Cuceu, 26.06.1973) „La scoaterea din casă a sicriului, se sparge un vas pe locul unde a stat sicriul, ca să nu ducă mortul nimic de-a casei, să nu facă altă pagubă decât vasul respectiv. Totul să rămână în casă, «să nu ducă niciun hir de noroc cu el»”. (Tx. mg. nr.2108Ie, Inf. Căprar Traian, 74 ani, Căprar Floare, 63 ani, Fetindia, Culeg. Ion Taloş, E. Petruţiu, 13.02.1973)
Adina Rădulescu aminteşte încă un fapt demn de luat în considerare şi anume acela al condiţiei de impuritate şi de periculozitate care „nu este însă generalizată la toate categoriile de morţi. Există şi morţi buni, morţi care au avut noroc la vite şi au avut spor în toate muncile agricole şi gospodăreşti. Faţă de aceşti morţi, care sunt plasaţi pe linia strămoşilor de bun augur dintr-o familie, atitudinea celor vii este diferită: morţii nu mai sunt temuţi, nu mai inspiră nevoia de protecţie, ci dimpotrivă, prezenţa lor în viaţa celor vii şi în spaţiul casei şi al gospodăriei reprezintă un aspect pozitiv, aducător de noroc şi prosperitate. Faţă de aceştia se manifestă, la scară mult redusă, ceva din veneraţia simţită faţă de sfinţi şi alte fiinţe spirituale, în a căror prezenţă se produc fenomene de ordin mistic. Iar mentalitatea populară, fiind predominant magică, încearcă, prin intermediul măsurilor şi riturilor de păstrare a norocului casei, substituirea prezenţei mortului benefic, fie cu o şuviţă de păr, fie cu aţa cu care i-a fost luată măsura pentru sicriu, acestea fiind «îngropate» simbolic în structura casei. Acestea sunt toate ultimele rudimente ale practicării ritului, înhumării mortului în vatra casei”. (Rădulescu, 2008: 139) Făcând referire la valorificarea şi păstrarea norocului celui decedat, Alina Rădulescu afirmă că „atitudinea de cinstire şi preţuire a unui mort benefic se va concretiza în măsuri şi rituri de păstrare a norocului respectivului mort în spaţiul casei şi al gospodăriei, iar, la polul opus, morţii consideraţi impuri şi periculoşi, atât fizic, cât şi spiritual, vor fi ţinuţi la distanţă, evitându-se contactul sau contaminarea cu necurăţenia degajată de ei”. (Rădulescu, 2008: 141) Am obţinut şi noi câteva explicaţii în acest sens: „Mai demult, amu nu să mai ştie de ăstea, era câte unu, gospodar, cu noroc la uăi, marhă, ave berişte câte unu, ave ce ave, nu-i vorbă, că cu multă muncă le-o dobândit pă tăte. Să rămâie bogăţâie căşii, să pune bine păr de-a lui, sau altăceva ce i-o aparţinut, să dose, să nu se îngrope norocu odată cu mortu”. (Farcaş Victoria, Plesca)
Revenind la obiceiul spargerii vasului, insistăm asupra plurivalenţei acestor secvenţe şi amintim că „în anumite situaţii, încă se mai sparg căni la capul mormântului, obiceiul ca atare este practicat în aproape toate zonele ţării, mai ales la domiciliul decedatului. El poate fi legat, însă, de acelaşi moment al ritualului funerar. Dacă cioburile descoperite în mormintele feudale şi prefeudale ne arată că oala era spartă către sfârşitul ritualului de înmormântare, astăzi vasul este spart în momentul în care mortul este scos din casă. În perioadele anterioare, vasul era spart la «casa veşnică», astăzi el este spart în casa (pe pragul casei sau al porţii, gospodăriei) pe care cel mort o părăseşte. Dacă am trasa o linie imaginară între casa celui decedat şi mormânt, atunci putem spune că ritualul spartului vaselor s-a mutat de la capătul liniei la începutul ei”. (Dorondel, 2004: 104)
Adina Rădulescu menţionează faptul că există o corespondenţă „între planul praxisului, reprezentat de practicile şi riturile de protecţie performate de către familia mortului, şi planul vieţii psihice ale acestora, dominat de activarea unor mecanisme de defensă în faţa morţii. Fiecare moment aparte din cadrul ritului funerar declanşează, pentru cei vii, atitudini şi comportamente diferite, în raport cu mortul. (…) Momentul în care cadavrul părăseşte casa marchează un moment important de trecere, un nou prag, care activează o nouă formă de raportare la mort. Accentul se deplasează acum de pe atenţia acordată mortului ca trup fizic, la perceperea lui ca prezenţă psihică, ca amintire, ca memorie, ca amprentă lăsată asupra vieţilor celorlalţi. Atitudinea dominantă a celor vii, în acest moment de prag, care va fi asumată prin intermediul riturilor de separare sau de prag, performate la ieşirea cu mortul din casă şi pe drumul spre cimitir, este aceea de rupere a oricăror legături de ordin psihic cu cel mort. Pentru a nu se crea confuzie, ţinem să precizăm că nu facem referire la negarea memoriei mortului, ci doar la ruperea legăturilor de dependenţă psihică faţă de cel mort, care pot afecta atât vieţile celor vii, cât şi integrarea mortului în lumea de dincolo”. (Rădulescu, 2008: 204-205)
Fiecare moment dictează performarea anumitor acte rituale, dar a căror justificare apare în variate forme chiar şi în cadrul aceluiaşi sat. Toate răspunsurile, însă, se subordonează convingerii că tradiţia funerară dictează sarcina îndeplinirii cu stricteţe a acestora, pentru binele atât al celor vii, cât şi al mortului, în ideea optimizării destinului său post-mortem.
Întărim cele afirmate prin alte câteva consideraţii de referinţă pentru contextul de faţă: „frica de repetarea unor experienţe dezgustătoare este o formă foarte eficientă de fixare în memoria colectivă a unor interdicţii şi precauţii de neîncălcat. Iar această frică este permanent alimentată şi întreţinută de cazuri şi poveşti aflate la limita dintre adevăr şi fabulaţii, frica fiind motorul care asigură supravieţuirea tradiţiei”. (Rădulescu, 2008: 204)
Exegeţii remarcă prezenţa spargerii ritualice a vaselor chiar şi în timpul ceremonialului funebru al dacilor. Descoperirile arheologice de vase funebre au suscitat interesul multor cercetători. Adina Rădulescu menţionează, în acest sens, că „ritul spargerii unor vase, în cadrul ritului funerar a fost, de-a lungul timpului, deplasat din spaţiul mormântului în spaţiul casei mortului, iar, dacă ne raportăm la semnificaţia de separare pe care o are acest rit, putem concluziona că separarea de cel mort a fost devansată în momentul în care acesta părăseşte casa. Şi vasele de ofrandă depuse în morminte îşi schimbă, în timp, beneficiarii, fiind dată de pomană celor adunaţi la înmormântare şi nu celor din lumea de dincolo”. (Rădulescu, 2008: 214) Cercetătoarea evidenţiază atribuirea, în tradiţia populară, a unui număr mare de semnificaţii, actului ritualic de spargere a oalei de pământ „funcţiile îndeplinite de acest rit fiind, de fapt, comune tuturor riturilor de separare a viilor de cel mort: ca să nu mai moară cineva din casă, ca să se sperie moartea, ca mortul să nu se reîntoarcă, ca mortul să nu plece cu norocul casei”. (Rădulescu, 2008: 215)
Gândirea populară leagă gestul spargerii unui vas, la scoaterea sicriului din casă, de dorinţa mărturisită de alungare a răului, dar şi de eliberare a unor tensiuni, a unor stări de încordare, „act ritual, funcţionând ca supapă de evacuare a tuturor emoţiilor negative acumulate de cei vii, pe toată durata agoniei şi a morţii celui vegheat. Toate emoţiile, durerile, supărările şi frustrările membrilor familiei sunt păstrate în interior, ca într-un cufăr bine ferecat, iar, odată cu dispariţia obiectului care le alimenta, ele trebuie eliminate, aruncate în exterior, într-un gest purificator, de curăţire interioară. Fără acest gest de purificare interioară, toate emoţiile negative vor săpa la rădăcina vieţii celor vii şi le vor grăbi astfel urmarea celui mort, de care nu s-au putut, de fapt, desprinde. Orice act domestic, de spargere intenţionată a unui obiect, are, drept efect, eliminarea furiei, a ostilităţii, a frustrării, atrăgând după sine liniştirea neaşteptată a celui care şi-a externalizat astfel furia. Atât trântirea ritualică a uşii după mort, cât şi spargerea oalei de lut stau sub acelaşi semn terapeutic, prin care cei vii se eliberează de emoţiile negative acumulate, într-un act de purificare interioară, care să le aducă liniştea mult dorită”. (Rădulescu, 2008: 217)
Accepţiile pe care le oferă dicţionarul oferă noi perspective de interpretare a gestului de trântire a porţii şi de spargere a unui vas, pentru că „poarta sau uşa simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre un mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică, căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este, cel mai adesea, în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru”. (Chevalier, Gheerbrant, 1994: 113) Semnificaţia ezoterică a pragului derivă din rolul lui de „spaţiu de trecere, între exterior (profanul) şi interior (sacrul). El simbolizează, în acelaşi timp, despărţirea şi posibilitatea unei alianţe, uniuni sau reconcilieri. Posibilitatea aceasta se împlineşte dacă cel care soseşte este întâmpinat în prag şi introdus în interior, şansa realizării ei se îndepărtează, dacă cel venit rămâne în prag şi nicio persoană nu-l primeşte. (…) A te aşeza pe prag înseamnă a te pune sub protecţia stăpânului casei: zeu, demnitar, simplu ţăran. (…) Pragul este graniţa sacrului, care ia parte la transcendenţa centrului”. (Chevalier, Gheerbrant, 1994: 125)
În final, evidenţiem specificul aparte al riturilor de separare de cel mort care este acela că „ele îndeplinesc permanent o dublă funcţionalitate: au o funcţie ritualică, reprezentată de ruperea oricăror ataşamente sau legături de ordin psihic cu cel mort, pentru a-i facilita desprinderea de lumea viilor, dar şi o funcţie terapeutică, prin care cei apropiaţi mortului îşi eliberează toate tensiunile şi emoţiile negative, acumulate în perioada vegherii muribundului şi a pregătirilor funerare, găsindu-şi astfel liniştea sufletească necesară pentru intrarea propriu-zisă în doliu”, efecte obţinute prin gesturi şi acte violente, de trântire, spargere, răsturnare, „cărora li se asociază, mental, mesaje de alungare a mortului”, fără, însă, a afecta păstrarea memoriei decedatului prin aceste conduite ritualice de separare, de alungare şi uitare a mortului, de ştergere simbolică a drumului său spre casă. Explicaţia constă în faptul că „aceiaşi morţi alungaţi sunt ulterior cinstiţi şi pomeniţi, prin şirul de pomeni şi slujbe religioase, prin îngrijirea mormintelor şi prin rugăciunile pentru odihna sufletelor lor. Sensul esenţial al acestei conduite agresive de alungare a morţilor este acela de impulsionare a desprinderii cât mai rapide a lor de casă şi gospodărie, de cei dragi şi de lumea celor vii, la care trebuie să renunţe, pentru a putea trece dincolo”. (Rădulescu, 2008: 223)
BIBLIOGRAFIE
BERNEA, Ernest
2007 Moartea şi înmormântarea în Gorjul de Nord, Ed. Vremea, Bucureşti
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain
1994 Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti
DORONDEL, Ştefan
2004 Moartea şi apa – ritualuri funerare, simbolism acvatic şi structura lumii de dincolo în imaginarul ţărănesc, Ed. Paideia, Bucureşti
DRĂGOI, Florin
2007 Înmormântarea şi pomenirile pentru cei adormiţi, Ed. Partener, Galaţi
GHINOIU, Ion
1999 Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti
RĂDULESCU, Adina
2008 Rituri de protecţie în obiceiurile funerare româneşti, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti