Caietul Roxanei şi alte jurnale

[fragment]
[Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2013]

de Ştefan Bolea

 

7 octombrie 1996

 

De aproape trei luni, de când luciditatea, bunul meu cel mai de preţ, mi-a fost răpusă de deshidratarea dragostei, sunt resemnat, renegat, apatic, am tendinţe radicale spre lene, spre o visare tâmpă şi fără rezultat, opera mea suferă şi ea, mă simt ca un absurd zeu devastat, a cărui goliciune a fost expusă tuturor. Asta la o analiză obiectivă, ce o datorez logicii.

Strict subiectiv, şi doar privind astfel ghicesc câteodată realitatea, sunt copleşit de o pasiune prometeică, iubesc prea mult şi sunt copleşit de atâta iubire, trec printr-o adevărată Golgotă a iluziilor, şi mă simt din ce în ce mai înstrăinat de tot ce însemna înainte adevăr.

 

Un filozof cu un sistem nou, mai realist decât orice precedent. Te aştepţi bineînţeles că posteritatea să fie bulversata de scornelile tale nocturne. Vezi contemporanii (sau îi presimţi) cum aderă la noua ta filozofie. Până când într-o zi (moment al Adevărului), pământul, până atunci solid, de încredere, se transformă în nisipuri mişcătoare, cerul, până atunci bine delimitat şi banal, se transformă în haos care te pătrunde, viaţa, practic acceptabilă până în prezent, te pândeşte după fiecare alee cu un pumnal înveninat şi realitatea, care obişnuia să nu-ţi pună prea multe semne de întrebare, ţi se sparge în ochi. Totul arată altfel în acea zi, noţiunile din trecut nu mai au nici un sens, se dezvăluie ca înşelătoare şi amăgitoare, tot ce crezuseşi că ai priceput până în ziua fatală se relevă într-o lumină nouă, cununa năucitoare a morţii dezvelind realitatea ascunsă, despre care n-ai îndrăznit să vorbeşti, realitatea de coşmar, de care ne temem în ascuns. În ziua aceea din teoretician al sistemului tău, din stăpân şi plăsmuitor – de aceea imun la adevărurile sale – ai devenit sclavul şi executantul său, eşti prins în roata nimicitoare a minţii tale diabolice, care a îndrăznit să deschidă cutia Pandorei. Până în ziua aceea, suferinţa lumii îţi părea abstractă şi improbabilă, de-atunci ratarea înscrisă în codul genetic al umanităţii, ţi-a devenit prieten, confident şi amantă nelipsită. Ieri erai un zeu care preda regulile, azi sclavul foştilor tăi sclavi.

 

Sunt nopţi letale. Nopţi, când scrutezi în jurul tău şi nu poţi găsi un suflet pe care să te sprijini şi să-ţi înşeli disperarea, nopţi în care vezi că nu există o fiinţă care să merite calificativul de om şi rangul de om bun. Nopţi, în care storci istoria şi o devorezi de la un capăt la altul în căutarea unui om bun, dezinteresat. Nopţi, în care uneori te linişteşti şi adormi după ce i-ai găsit pe Isus Christos şi pe martiri… Dar nopţi sufocante, claustrofobice, care te sufocă în ghearele insomniei, când te trezeşti denunţându-i pe Isus şi pe xerocopiile sale ca pe nişte politicieni abili, care au ştiut să modeleze istoria, să-şi joace rolul cu ipocrizie şi nonconformism afişat. Nopţi, când disperi pentru absenţa, moartea eternă a Binelui… Nopţi, când isteria şi obsesia se joacă cu mintea ta, cu sufletul tău, când nu găseşti scăpare şi izbăvire decât în nebunia absolută, perfectă, în care poţi fi egal cu tine însuţi.

 

Extras din discuţia cu Mişu:

– Tot ce-mi doresc e să dau lucrurile pe faţă cu Roxana. Să aflu că totul s-a terminat ca s-o pot răni cu adevărat, s-o decapitez cu lovituri repetate şi bine plasate… Dar asta e posibil doar când toate speranţele sunt scrum.

 

8 octombrie

 

Muzica imunizează haosul, prezintă moartea într-o dimensiune nouă şi agreabilă, muzica, odată ce o percepi, te poate înţelege şi anticipa, oricât de unic ai fi.

Dacă Marşul Funebru, Imperialul, Moartea lui Aase ori Egmont nu mi-ar fi furat gândurile şi nu mi-ar fi captat atenţia şi imaginaţia, zorii unui anumit iad ar fi dezvăluit un proaspăt cadavru, un mort lipsit de regrete, tânăr sinucigaş, stindard al eşecului, stemă a acestei lumi.

Acum e linişte. Doar gemetele străzii şi tresăririle unui pian dezacordat şi sunetul surd al vidului care se târăşte, încearcă să se încolăcească în jurul cămăruţei mele. Vid …Vid …Vid … Dar ce-mi pasă … Nu e lumea mea, nu e viaţa mea.

 

9 octombrie

 

Un zâmbet de la Roxana, iată singura raza de soare în întunecimea apăsătoare a zilei de azi.

În rest, numai necazuri: o lucrare la fizică (neanunţată) şi una la algebră (n-am lucrat mai mult de două ore trimestrul acesta şi mulţimea numerelor complexe mi se pare de o obscuritate mlăştinoasă), la educaţie fizică dictatorul Kando mi-a dat un 2 şi m-a dat afară, pe motiv că aş fi înjurat.

Kando este un laş, ce nu are puterea gândirii proprii (ar fi prea obositor), care se pricepe la falsificări şi mârlănii, la distrugerea sistematică a personalităţii fiecăruia (asta o numeşte „modelare”). Kando este chinuit de un orgoliu imens şi de un cult al disciplinei şi al ordinii (probabil are reminiscenţe din armată). În esenţă rămâne un personaj comic, dar este infinit de tragic că un asemenea măscărici pe jumătate dement are puterea de a lua decizii care îmi afectează viaţa. Kando este un nimic care trăieşte într-o minciună convenabilă şi ar fi păcat să-mi pese (nu merită ura mea, e prea jos) de o persoană de mârşăvie cronică.

Am părăsit ora ca un rebel, dar nu m-au acompaniat murmure de aprobare, ci râsete maliţioase. În fond sunt singur şi singurătatea mea duce la singularitate.

 

Joi mă duc la Hotel Mara să-l văd pe Costantinescu. Parcă tot joi e şi concert Mafia la Phoenix, vreau să fiu acolo.

 

Între mine şi Roxana s-a instalat o răceală imprevizibilă.

 

Prima audiţie din Missa solemnis de Beethoven. Îmi dă exact aceeaşi senzaţie de plenitudine, de extaz, de regăsire că ultimele cânturi din Paradisul lui Dante. Când am pierdut Raiul? Cred că atunci când am ales, inconştient şi inocent, să fiu eu, oricât de îngrozitor ar fi. Aş da toate satisfacţiile individuaţiei pentru o clipă de fericire pură, necondiţionată şi nespoliată de demonul cunoaşterii.

 

10 octombrie

 

Stăteam bine-dispus cu o bere şi o ţigară în mâna lângă Mişu, când vine spre noi un tip, cam la vreo 20 de ani, îşi lasă plasa din mână şi se apropie cu un lanţ.

– E vreo problemă?

– Nu, nici o problemă, răspunde Mişu.

– Aud? comentează individul.

– Nimic, am replicat eu.

– Aţi auzit de Spray Isidor 1200?

Moment de tăcere, Mişu, mai bine poziţionat, o zbugheşte la fugă (tipul era exact în faţa mea). De analizat şi de invidiat simţul lui practic, pretinde că s-a dus să cheme poliţia, inspiraţia şi reacţia sa instantanee, dar şi egoismul şi laşitatea sa.

La urma urmei nici eu n-am fost mai curajos, căci am luat-o la fugă după câteva replici. Acum realizez că am făcut un lucru inteligent (deşi m-am simţit prea puţin macho) pentru că tipul era psihopat sau drogat (la propriu). Tonul lui calm şi cumva binevoitor, precum şi divagaţiile sale (bag cuţitul în tine dacă te mişti!… am făcut box thailandez doi ani! … dacă n-ai o mie, eşti ca mort! …) m-au făcut să încremenesc.

Acest eveniment nocturn a trezit în mine nişte temeri, de care m-am crezut de mult eliberat, mi-a demonstrat încă o dată că suntem ceea ce nu suntem, şi că subconştientul este faţa noastră adevărată, reală. În fine, sunt doar un om, şi trupul acesta perisabil poate oricând să cedeze sau să fie rănit cu uşurinţă.

Psihopatul de B.U.G. Mafia se verifică încă odată.

 

 

 

12 octombrie

 

Toamna calmă şi rece, apolinicul surprins dintr-o perspectivă pe care o pot suporta, ordinea nefirească şi indiferenţa care se instalează din când în când, acestea erau coordonatele iniţiale ale zilei de ieri. Una din acele zile când ştii că eşti mort doar pentru a te reîncarna în zeu sau înger, când eşti răstignit sub Timp doar pentru a poseda mai târziu istoria.

11 octombrie, gaura neagră sau abis, zi care m-a făcut să-mi doresc din nou sinuciderea. În definitiv, nu înţeleg de unde vine mirarea, uluirea în fata dezastrului, am presimţit că va fi o vineri care va culmina cu o fericire delirantă sau cu o disperare copleşitoare, irezistibilă.

Dar ce s-a întâmplat de fapt?

Mi-a vorbit cu o răceală atât de îngâmfată, şi naivă, privea tot timpul în altă parte, căutând parcă pe cineva, străduindu-se să mă ignore, încât intenţia mea de a o invita la bal a devenit utopică, lipsită de speranţă. Nici eu n-am reuşit să mă prefac puţin, când tremuram de nervi, când melancolia mă îneca, dar cum să fii un actor cu tupeu, un cuceritor, când cea pe care o doreşti preferă compania viermilor din clasă unei secunde de intimitate cu tine? Cum să mă mulţumesc cu îndatoririle unei marionete surâzătoare, ale unui şăgalnic Cătălin, când ea ştie c-o iubesc?

Acest 11 l-am încheiat la câţiva paşi de ea, dar inimile noastre erau la o mie de mile depărtare. Nici măcar nu mă privea în ochi. Şi când mă privea, din ochii ei parcă scăpărau dispreţ şi ură.

Acest 12 am să-l închei tot la câţiva paşi de ea. Chiar dacă ea e departe, îi chem prezenţa şi mi-o imaginez în această cameră, ştergându-mi lacrimile, sau plângând odată cu mine pentru această dragoste pierdută, irosită, ratată.

Azi-dimineaţă, mi-am petrecut cinci ore cu Horaţiu (baschet, biliard, Independence Day) raţionând că dacă nu e să fiu lângă Roxana, atunci să mă epuizez şi să învăţ de la o altă victimă de-a ei. Am aflat cu bună-dispoziţie şi entuziasm „tineresc” că Horaţiu a condus-o pe Roxana acasă. Bineînţeles, la cererea ei. Şi că era veselă deşi el nu spunea nimic nostim, încerca să pară atrăgătoare deşi el nu mai era interesat, avea chef de bârfit deşi el nu se prea simţea în stare.

Pentru o fărâmă de speranţă sunt chinuit cu un sac de realităţi.

Speranţa este o frică deghizată care duce la moarte sau la şi mai multă durere.

 

 

Ultima zi la cincisprezece ani. Nu-i un prilej de sărbătorit a şaisprezecea Golgotă. Orice reprezentare este o scoatere din haos şi de aceea o limitare, o restrângere, o deformare, o ucidere. În haosul pur dinaintea creaţiei şi anterior lui Dumnezeu eram etern, mai-mult-decât-zeu, viu şi inocent. În haos eram întreg, netrunchiat, inexplicabil, perfect.

Nu îmi voi sărbători cea de-a şaisprezecea aniversare, ci cea de-a şaisprezecea îngropare. Şi o voi sărbători cu lumânări aprinse în cinstea mea la biserică şi cu muzică de înmormântare. Apoi, în compania lui Mişu, Horaţiu şi Zoli, o dulce cădere în inconştienţă. Alcoolul a îmbrăţişat întotdeauna sufletele celor decăzuţi. Îmi doresc să beau până când Roxana devine o glumă, îmi doresc să mor în comă alcoolică. Viaţa să devină visul meu şi eu să fiu centrul unui paradis, unde Dorinţa este Dumnezeu.

 

13 octombrie

 

Durere în esofag şi unghiile de la picioare au intrat adânc în carne. Stare generală – catastrofală. Ceremonia a ieşit mai prost decât m-aş fi aşteptat. Cadouri imature şi neînsemnate.

And no fucking Roxanne…

 

Caietul Roxanei şi alte jurnale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top