Faci glume cu niște bieți muritori

Dumnezeule degrabă și la timp vărsătoriu de binecuvântări

de Alexandru Drăgănoaia

-Ce schimb ești, mă?
-Lasă, e veche. Vezi că de aici, din cârciumă, toată gașcă mergem la ingineru’. În seara asta dezbatem. Tu vii cu chitara. Noi, între timp facem aprovizionarea cu băutură. O să fie mișto, o să vezi, băieți fini și deștepți… Menestrel ne lipsește. Vii să ne cânți, da’ fără bani, să știi, n-avem să te plătim.
Când i-a văzut la ușă, zece-doisprezece inși, ingineru’, de menestrel a întrebat prima dată.
-Atunci e bine. Văd și fețe noi. Intrați, faceți-vă comozi.
După primele pahare buna dispoziție a cuprins pe toată lumea.
-Domnilor, să mergeți să fumați pe balcon, avem un cântăreț între noi. Omul asta a venit să ne cânte, nu să se îmbolnăvească de plămâni, încercă gazda să organizeze cumva.
Apoi către cântăreț:
-Maestre, ce avem pe lista de songuri?
-M-am gândit că “Maria Tănase” s-ar potrivi, dintre cântecele ei mai puțin cunoscute.
-Păi, ce să mai lungim așteptarea, bagă să te-auzim.
-“Frică mi-e că mor ca mâine”.
O palmă lovi corzile chitarei apoi o voce puternică, guturală. La sfârșit, câteva aplauze.
-Eu cred în Dumnezeu și nu mi-e frică de moarte, se auzi din colțul camerei.
-Iaca, începe meciul, zise inginerul.
-…Și uite că de când ne întâlnim aici niciun ateu nu s-a lăsat convins să treacă la credință, adougă unu’.
– Domnul stă la ușă și bate, uneori chiar dă buzna. Aș povesti cazul meu…
Întoarseră capul spre cel care vorbise:
-S-auzim, s-auzim.
Povestitorul își turnă vin și, înainte de a-l da peste cap, cu mâna dreaptă făcu semnul crucii deasupra paharului, roti privirea peste ascultători și începu:
-În câteva vorbe: Școala din vremea mea m-a învățat că Dumnezeu nu există, etc, etc. Din lecturi, din experiența de viață, așa am crezut până încoace când mi-a murit tatăl. După înmormântare, nopți întregi am fost bântuit de spiritul lui. Am uitat să vă spun, tata a fost un om rău și păcătos, se uita în sus și înjura direct…
– Ăla bărbat adevărat, șușoti cineva. Câțiva râseră.
-…Numai că la trecerea dincolo cred că i-a fost tare greu. Eu așa l-am simțit. Nu pot să descriu în cuvinte. Când încercam să adorm veneau peste mine mulțime de vaiete, de gemete, valuri, valuri. Nu știu cum, dar simțeam că e ceva în legătură cu el, cu stările prin care trecea. Îmi transmitea mie totul, parcă ar fi cerut ajutor. Mi-a venit în minte rugăciunea învățată de copil și am început să spun “Tatăl nostru”. Cu dinții strânși o repetam întruna. Încet-încet se întâmpla ceva, zbuciumul acela se stingea și puteam să adorm. Atunci am văzut puterea rugăciunii și am început să-mi pun întrebări.
-Eu cred că Dumnezeu este creația materiei, se băgă în discuție cel căruia i se zice Moșu’. Dumnezeu este efectul secundar al materiei. Când materie vie nu va mai fi, va dispărea și Efectul Secundar, conchise el.
– Da, pare o mare șmecherie. Am și eu o teorie, zise ingineru’: fiecare lucru are dumnezeii mă-sii de unde și înjurătura aferentă.
-Sigur există și un dumnezeu al hoților, un dumnezeu degrabă și la timp vărsătoriu de binecuvântări: Doamne ajută-mă să nu mă prindă! își mai dădu unu’ cu părerea.
Au mai adus băutură de la rece, au mai ascultat câte un cântec, au ținut-o tot așa până, hăt, după miezul nopții.
E mult timp de când, la o săptămână, la două, gașca se adună în felul acesta pentru discuții aprinse, pentru a viziona la televizor meciuri de fotbal ori pentru a asculta muzică de pe “viniluri”. Că tot sunt între ei care mai beau un pahar în plus, s-a luat hotărârea ca după fiecare întâlnire să se plece abia dimineață. Mai de-a curmezișul pe patul din cameră, mai pe saltele pe jos, se împachetează care cum poate, nimeni nu face nazuri.
Totul este aproape de final, se trag concluziile. Se pregătesc de somn. Se stinge lumina și, în scurt timp, fiecare pe limba lui, încep să sforăie.
Să fi trecut o oră, poate două, în întuneric, o persoană se ridică de pe pat. Un pas, doi – la picioarele lui, ceilalți, aliniați ca sardelele – se descheie la șliț, scoate. și începe să urineze.
-Ce dracu faci, bă? Bă, n-auzi? Aprinde frate becul, e unu’care se pișe pe noi.
Au sărit ca arși.
-Bă bețivule, așa faci și la tine, te piși în mijlocul casei?
L-au luat pe sus, l-au dat afară din apartament.
Dimineața, la cafea, gazda:
-Domnilor, mi-e rușine dar trebuie să vă spun: mi-a dispărut o sumă mare de bani.
-Nu se poate, așa ceva nu s-a întâmplat niciodată, se auzi. Ce situație de rahat.
-Vă cunosc pe aproape fiecare. Totuși nu-mi explic.
– Dar pe ăla care azi-noapte a dat să se pișe pe noi, de când îl știți? sugeră cineva o pistă.
-Nu-l știu. E prima oară când vine. Cine l-a adus? Cu cine a venit?
Privesc unii la alții.
-Nu-l cunoaște nimeni pe dobitoc? Cum dracu’ a intrat ăla în casa mea?

– Cred că din cârciumă s-a luat după noi.