Alan Moore, V de la Vendetta

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Alan Moore (n. 1953) este un scriitor englez, apreciat de critici mai ales pentru benzile desenate și romanele grafice al căror autor este, dintre care menționăm opere precum Watchmen (1986-1987), V for Vendetta (1982-1985, 1988-1989) și From Hell (1989-1996). A publicat și două romane intitulate Voice of the Fire (1996), respectiv Jerusalem (2016). În calitate de scenarist al benzilor desenate, Alan Moore este recunoscut pentru faptul că a preluat elemente caracteristice textelor literare, dând creațiilor sale un aer plin de sensibilitatea și profunzimea regăsită în operele literaturii clasice, acesta fiind influențat, printre alții, de scriitori precum William S. Burroughs sau Thomas Pynchon. De asemenea, Moore este practicant al ocultismului și anarhist, iar aceste două elemente au fost preluate la nivel tematic în opere precum Promethea, From Hell și V from Vendetta. Într-un interviu acordat lui Bill Baker în volumul Alan Moore on His Work and Career (2008, The Rosen Publishing Group, Inc.) autorul englez afirma: “I think that storytelling and creation are very close to the center of what magic is about”. Personalități literare sau oameni de televiziune au recunoscut că au fost influențați de Alan Moore, printre care: Neil Gaiman, Joss Whedon și Damon Lindelof, iar la aniversarea a cincizeci de ani, mai mulți autori de benzi desenate au contribuit la omagii aduse lui Moore în volume precum Alan Moore: Portrait of an Extraordinary Gentleman (editat de Smoky Man și Gary Spencer Millidge) sau The Extraordinary Works of Alan Moore (coordonat de George Khoury).

[Foto: Fimb – Alan Moore, CC BY 2.0]

V de la Vendetta (Grupul Editorial Art, 2018) este un roman grafic scris de Alan Moore, la care au mai contribuit în calitate de ilustratori David Lloyd și Tony Weare (care a creat desenele pentru Vincent, dar a adus și completări la Valerie și Vacanța), iar Steve Whitaker și Siobhan Dodds au participat la definitivarea aspectului vizual al volumului alături de același David Lloyd.

Primele capitole ale romanului grafic V de la Vendetta au apărut între 1982 și 1985 în antologia britanică de benzi desenate Warrior (publicată de Quality Communciations), Moore afirmând în 1983 că urmărise să îmbine în această poveste elemente preluate de la Orwell, Huxley, Thomas Disch, Judge Dredd, Harlan Ellison, Vincent Price, David Bowie sau din alte opere de artă precum Fahrenheit 451, tabloul Europe After the Rain de Max Ernst ori filmele britanice despre cel de-al doilea Război Mondial (Behind the Painted Smile, Warrior).

Ideea de a-l costuma pe V (personajul principal) asemenea lui Guy Fawkes i-a venit lui David Lloyd după realizarea unor schițe cu V care aminteau de clasicii supereroi ai acelor timpuri, dar care nu se apropiau de personalitatea personajului lui Moore. Această decizie a fost una potrivită pentru un individ ce amintește de Fawkes încă din primul capitol al celei dintâi Cărți prin celebra replică: „Aminte, aminte adu-ți de noiembrie cinci, praful de pușcă, trădarea și complotul din noiembrie cinci. Nu știu motiv pentru care complotul prafului de pușcă… Uitat fie el vreodată.” [p. 14].

Referința istorică și culturală la Fawkes, cel care a complotat pentru uciderea regelui Iacob I în vederea reinstaurării catolicismului într-o Anglie reformată religios, a fost aleasă cum nu se putea mai bine de către Moore și Lloyd, având în vedere că V este un personaj aflat la granița dintre erou și antierou, un personaj care la fel ca Fawkes luptă împotriva unui sistem, de data aceasta fascist, pe care vrea să îl înlocuiască cu anarhia, cea fără de lideri, nu fără de lege. Asocierea lui V cu Fawkes este potrivită și pentru că acțiunea romanului grafic începe pe 5 noiembrie 1997 atunci când același V aruncă în aer clădirea Parlamentului, iar în tradiția britanică în fiecare an de 5 noiembrie este arsă pe rug o păpușă ce îl înfățișează pe Guy Fawkes în timp ce artificii răsar pe cer, la fel ca în scena în care Evey (eroina principală, salvată de V în aceeași noapte) vede „artificii! Artificii adevărate!” [p.14]. Observăm astfel încă din expozițiunea romanului grafic caracteristicile postmodernismului care abundă de referințe culturale, întocmai cum se întâmplă și în opera lui Moore unde îi regăsim pe Shakespeare și a sa operă dramatică Hamlet sau pe Yeats („Girueta se învârte și iară se învârte, șoimul n-aude vânătorul de șoimi, lumea se destramă… Centrul nu mai rezistă” [p.196]) și unde suntem transpuși în Galeria Umbrelor, un loc ce ascunde tablouri, cărți, muzică, un loc ce o fascinează pe Evey Hammond care nu ascultase decât „cântecele militare de la radio” [p.18], întreaga scenă fiind o referință la Fahrenheit 451 de care amintea însuși Moore.

Alături de postmodernism, reîntâlnim amprenta simbolismului prin apariția personajului mascat V al cărui chip nu îl aflăm niciodată, de unde și motivul fantomei de la operă (Erik, fantoma din romanul lui Gaston Leroux, nu își arată chipul și la rândul său își ia o discipolă, pe Christine, de care se îndrăgostește). Divulgarea ar fi fost nepotrivită pentru că V simbolizează o idee, iar ideile pot rezista timpului, drept dovadă stând toate acele opere amintite de V.

Din punct de vedere structural, romanul grafic este împărțit în trei Cărți: „Europa după urgie” (titlu inspirat probabil după mai-sus amintitul tablou al lui Max Ernst), „Acest cabaret depravat” și „Tărâmul cum-te-taie-capul”, toate structurate pe mai multe capitole. Acțiunea se desfășoară cu aproximație de-a lungul unui an, ultimele evenimente având loc pe 9 noiembrie 1998. Încă din expozițiune aflăm că avem de-a face cu o Anglie fascistă, apărută după un război nuclear ce devastase pământul așa cum îl cunoaștem, o Anglie în care avusese loc pierderea libertății și a individualității, populația fiind urmărită în permanență, de unde asemănarea cu 1984 scris de Orwell.

 Romanul grafic al lui Moore este o distopie: avem de-a face cu un sistem totalitar care opresează indivizii pe care îi conduce, înspăimântându-i și ținându-i sub control cu ajutorul instituțiilor ce formează guvernul Norsefire: Capul (condus de Adam James Susan, comandantul suprem), Ochiul (aflat sub conducerea lui Conrad Heyer care este însărcinat cu supravegherea video), Urechea (al cărei conducător este Brian Etheridge, care se ocupă de supravegherea audio), Nasul (Noul Scotland Yard, condus de Eric Finch), Degetul (Poliția Secretă, aflată sub comanda lui Derek Almond) și Gura (ocupată cu propaganda, de care era responsabil Roger Dascombe). Aceste instituții sunt practic o asociere între organul care oferă rațiunea și părțile corpului omenesc responsabile de simțuri, niște instituții aflate în antiteză cu societatea pe care o conduc, o societate care și-a pierdut aceste atribute (rațiunea și simțurile) în momentul în care a acceptat autoritatea, o autoritate care „permite două roluri: torționar și torturat. Îi transformă pe oameni în manechine…” [p. 199]. Iar într-o astfel de lume este nevoie de un erou…

V nu este eroul tipic. Misiunea lui pentru instaurarea anarhiei pornește din dorința de a se răzbuna pe un sistem care a permis existența unor lagăre precum cel de la Larkhill unde fusese închis alături de alți deținuți, dintr-un motiv pe care doar îl putem presupune pentru că în ceea ce îl privește nu aflăm prea multe. Nu știm câți ani are, unde a crescut, cum arată. Din jurnalul doctoriței Deliei Surridge putem presupune că e un bărbat: „Și l-am văzut în curte. Stătea înaintea flăcărilor. Dezbrăcat…” [p. 83]. Din același jurnal aflăm că în acel lagăr se făceau experimente pe deținuți, iar V devenise mai puternic și mai inteligent datorită medicamentelor și hormonilor administrați, uitându-și însă propriul trecut. Totuși V își amintește ce s-a întâmplat la Larkhill, motiv pentru care pornește pe urmele celor care au lucrat la fostul lagăr și își asasinează rând pe rând torționarii, dorind în același timp să stabilească o nouă ordine în care tirania guvernamentală să fie îndepărtată și admițând că pentru a obține anarhia violența și distrugerea sunt necesare.

 În jocul lui este prinsă și tânăra de doar șaisprezece ani, Evey Hammond, pe care V o salvează într-o noapte și care va fi personajul cel mai transfigurat al romanului grafic datorită întâlnirii cu V, pierderii lui Gordon (iubitul ei), torturii la care este supusă și găsirii libertății depline într-o noapte cu ploaie, aflată în antiteză cu acea noapte în care V își găsise libertatea în mijlocul flăcărilor ce arseseră din temelii lagărul Larkhill. Ambele scene sunt o reiterare a aceluiași motiv: torturatul devine torționar. V ucide și este ucis de Finch, dar continuă dincolo de moarte prin Evey, căci lumea încă mai are nevoie de el.

Personajele sunt cât se poate de variate: episcopul pedofil care fusese cândva preot la Larkhill (și aici Moore încearcă să redea inclusiv realitățile ce au înconjurat mereu Biserica Occidentală, fie ea reformată sau catolică), soția care își deplânge bărbatul și neștiind cum să se întrețină apelează la farmecele feminine ce o vor conduce spre pierzanie și răzbunare, comandantul plin de religiozitate, nevasta complotistă care vrea să își vadă soțul în fruntea Guvernului, gangsterul contrabandist etc.

Pe lângă tema centrală a distopiei, fascism versus anarhie, întâlnim și: răzbunarea (atât în cazul lui V, dar și în cazul văduvei lui Derek Almond); complexul Electra (un termen folosit de Freud pentru a descrie dorința sexuală suprimată de o femeie față de tatăl ei) care apare în cazul lui Evey, cea care și-a pierdut tatăl fiind copil și care caută o figură paternă atât în V, cât și în iubitul ei Gordon, mult mai bătrân ca ea; puterea simbolurilor, cu referință la masca lui Fawkes care devine simbolul libertății și la Vocea Sorții, emisiunea realizată de Lewis Prothero, cel care citește știrile prezise de computerul sorții, ținând toată populația sub controlul său prin vocea sa impresionantă, devenită simbol al puterii și al omniprezenței guvernului Norsefire; bigotismul relevat prin mai multe elemente: dominația rasei caucaziene, dominația bărbatului asupra femeii care are ca  singure opțiuni în această societate fascistă să se mărite, să se prostitueze sau să danseze în cabarete, eliminarea homosexualilor din societate (această ultimă  temă  a fost abordată și pentru că tabloidele britanice din perioada în care a fost scrisă opera V de la Vendetta declamau împotriva minorităților).

Alan Moore recurge și la folosirea simbolurilor. Pe lângă cele amintite mai înainte, avem de-a face cu Doamna Justiție, o statuie de pe clădirea Old Bailey, care pentru majoritatea indivizilor este cu adevărat simbolul justiției, dar care pentru V are o semnificație mult mai tragică, deoarece nu mai e justiția lui, ea dăruindu-se altcuiva, motiv pentru care acea clădire istorică este aruncată în aer. Reîntorcându-ne la guvernul Norsefire și la instituțiile sale, denumite după diferitele părți ale corpului, putem concluziona că guvernul însuși este un organism uman, o idee preluată din istorie, căci sute de ani de-a rândul Anglia a fost personificată ca fiind un corp în discursuri politice, iar în Leviatanul lui Thomas Hobbes este amintit că guvernul ideal ar trebui să fie la fel de bine format ca un corp uman. Apoi, însuși numele personajului principal poate fi un simbol legat de camera V în care fusese ținut închis în timpul petrecut la Larkhill.

Dacă ediția întâi a romanului grafic V de la Vendetta era realizată în alb-negru, volumul publicat de Grupul Editorial Art este color, iar ilustrațiile sunt impecabil realizate de David Lloyd care reușește să redea prin desenele sale atmosfera dorită de Alan Moore. La finalul volumului cititorul va găsi și un articol semnat de autor, apărut prima dată în nr. 17 al revistei Warrior (1983), două povestiri bonus și câteva ilustrații preliminare săvârșite de David Lloyd.

Ecranizarea cinematografică

Având în vedere impactul cultural al romanului grafic (vânzarea a mii și mii de măști Guy Fawkes, preluarea măștii de către grupul Anonymous, utilizarea aceleași măști la diferite proteste din Marea Britanie, Statele Unite sau Dubai) și criticile favorabile, opera lui Alan Moore nu avea cum să rămână neobservată de casele de producție cinematografice, astfel că în 2006 Warner Bross aducea pe marile ecrane un film cu Natalie Portman (Evey Hammond) și Hugo Weaving (V) în rolurile principale. Deși pelicula a fost bine primită de critici, Alan Moore a cerut să nu fie trecut pe  generic și să nu i se plătească drepturi de autor, refuzând să vizioneze filmul datorită dezamăgirii produse de pelicule anterioare ce se bazau pe alte opere ale sale, și anume From Hell (2001) și The League of Extraordinary Gentlemen (2003), iar în opinia noastră decizia lui de a nu se asocia cu acest film a fost una potrivită.

Din nefericire pelicula (care se încadrează în categoriile distopie, dramă și film polițist) dezamăgește aproape la toate nivelurile. Scenariul scris de frații Wachowski se îndepărtează într-un  mod nefericit de la povestea originală la mai multe capitole. Dacă în opera lui Moore Evey este o adolescentă rătăcită, care încearcă să se prostitueze din cauza sărăciei, în film avem de-a face cu o femeie în toată firea interpretată de Portman, o femeie ce lucrează în televiziunea de stat și care ar vrea să înceapă o relație cu Gordon. Acesta, la rândul său este prezentator TV, nu gangster ca în romanul grafic scris de Moore. Mai târziu vom afla că este și colecționar de obiecte interzise (la fel ca V) și ni se va sugera că este gay sau bisexual, probabil pentru că personajul este interpretat de actorul Stephen Fry care este gay și militant pentru drepturile comunității LGBT. Problema homosexualilor era oricum abordată prin intermediul personajului Valerie, deținuta din camera IV de la Larkhill, care avea o poveste mult mai puternică și care apare în film, astfel că transformarea lui Gordon nu își avea sensul. Dacă s-a urmărit omagierea lui Fry, scenariștii au dat greș prin această decizie, mult mai de efect fiind un gangster contrabandist care să contribuie la transformarea prin care trece Evey. În plus, ar fi adus plus valoare prin demascarea sistemului corupt existent în universul lui Moore, aspect destul de ignorat de-a lungul peliculei: nu vedem nici complotul doamnei Heyer cu diverși pentru ca bărbatul său să ajungă conducătorul guvernului; singurul licăr de corupție e arătat în momentul în care Creedy îl predă lui V pe Sutler (acesta fiind numele sub care apare în film comandantul Susan).

Legat de Gordon, altă scenă necredibilă este cea în care în propria emisiune îl ia în derâdere pe același Sutler și apoi stă cuminte acasă, ca și cum s-ar fi așteptat ca purtarea sa să nu producă efecte. Vorbim de un regim fascist care conduce Anglia! Pe deasupra, nici Evey Hammond  nu se gândește la urmări, deși în această variantă rescrisă a poveștii își pierduse fratele și părinții (ambii activiști, arestați și dispăruți, probabil uciși de cei aflați la putere). Și iată cum reușesc scenariștii să vandalizeze o poveste clasică realizată de un maestru al romanelor grafice și benzilor desenate.

Distrugerea nu se oprește aici, pentru că aceiași scenariști s-au gândit să facă din V un supererou care ucide toți răufăcătorii, dându-și viața pentru a salva Anglia de sub asuprirea guvernului Norsefire, și astfel se pierde esența: V va exista și trebuie să existe atâta vreme cât este nevoie de el, întrucât starea națiunii engleze la finalul romanului este incertă, însă într-un registru tipic filmelor americane răul trebuie înfrânt și finalul trebuie să fie cert. În loc să vizionăm o scenă în care Evey Hammond preia rolul lui V, urmărim la final o masă de oameni purtând masca lui Fawkes, o potențială referință la impactul avut de acest roman grafic la nivel mondial.

Mergându-se pe acest fir al supereroului, scenele de luptă în care V este protagonist sunt regizate mediocru de James McTeigue. Coregrafia este nefirească, potrivită cel mult unui film pentru copii ori adolescenți, dar sângele care țâșnește din abundență invalidează posibilitatea vizionării acestei pelicule de către copii.

Jocul actoricesc nu reușește să impresioneze: John Hurt în rolul lui Sutler nu înspăimântă, iar odată asociat cu ce se întâmplă în emisiunea lui Gordon nu mai ai cum să îl iei în serios; Portman este prost aleasă în rolul lui Evey datorită vârstei sale mature (cum am mai putea vorbi de aceeași transformare când singurul element care duce către schimbare este tortura?), astfel că relația dintre ea și V nu mai este la fel de credibilă și de puternică pe marele ecran; alegerea lui Hugo Weaving în rolul lui V este nepotrivită, deoarece vocea sa nu are tonalitatea necesară pentru a captiva spectatorul, mai ales că mijloacele sale de expresie sunt drastic limitate de portul permanent al măștii. Singurii care reușesc să mai aducă plus valoare filmului sunt Tim Pigott-Smith care păstrează brutalitatea lui Creedy prin jocul său și Stepehen Rea care îl interpretează cu succes pe Finch, cu toate că și povestea sa este mult îndepărtată de cea din volum, detectivul trebuind să rămână băiatul bun al filmului (alt clișeu al peliculelor americane).

Regia dezamăgește cu excepția câtorva scene, precum cele în care ne sunt arătate povestea lui Valerie și tortura prin care trece Evey, dar și ce se întâmplă cu cea din urmă în clipele imediat următoare eliberării. O notă pozitivă sunt decorurile și atmosfera asemănătoare acelora construite de Moore și Lloyd.

În ciuda încasărilor impresionante și a criticilor pozitive, pusă în paralel cu romanul grafic, pelicula nu convinge. Însă ne rămâne opera vizionară a lui Moore, scrisă cu limpezime, divulgând o societate căreia i s-a răpit democrația, în care oamenii sunt exploatați de un regim construit pe instaurarea fricii, precum și calea spre eliberare din opresiune. Acest roman grafic plin de înșelăciune și răzbunare, redescoperire și vindecare este potrivit pentru cei pasionați de istorie, de societăți distopice și de povești care transformă atât eroii cât și cititorii.

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind content writer. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România.

A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25), câteva luni mai târziu, lansându-se și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de același Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. Din 2017, este editor al rubricii literare „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra” din revista culturală EgoPHobia, iar în același an a lansat la Târgul Internațional Gaudeamus  volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). În 2018, a participat ca invitată specială la Salonul de Carte Bookfest în cadrul unor evenimente literare, câteva luni mai târziu publicând în Revista Apostrof studiul „Marea unire și cultura veșnicei influențe”, iar în luna octombrie este lansată antologia revistei String, „Centenarium StrING”, în care este republicat textul „Ființele nopții din urmă”. Blog personal: www.taramuridenicaieri.ro.