Note despre Jocul necromanților

[Șerban Andrei Mazilu – “Jocul necromanților”, Crux, București, 2016]

de Ștefan Bolea

1. Sunt un fan al lui Șerban Andrei Mazilu încă de la primul lui roman publicat direct în engleză, despre care am scris aici (http://egophobia.ro/?p=9654). Jocul necromanților (București: Crux, 2016) este continuarea romanului de succes Anotimpul pumnalelor (http://egophobia.ro/?p=11098) din seria Cronici din Voss (https://www.goodreads.com/series/196641-cronici-din-voss). Noua lui scriere este excesiv de cinematică: dacă Andrei ar avea un noroc excepțional (ceea ce nu este imposibil), Jocul necromanților ar putea sta la baza unei serii ecranizabile și ar face concurență unor francize celebre precum Avengers și Assassin Creed.
   
   
2. Crux-ul acestui roman este – dintr-o perspectivă filosofică – „duelul” dintre cele două personificări ale morții, Thanos și Turek. Thanos amintește uneori de un demiurg eminescian, pur contemplativ – care trebuie să învețe funcția sentiment –, alteori de acel Iahve din Exodul care se autocaracterizează „ego sum qui sum”: „Nu vă temeți, căci eu nu sunt Binele și nici Răul! Nu sunt Lumina, nici Întunericul. Nu sunt Începutul și, cu siguranță, nu sunt Sfârșitul. Eu sunt Călăuza. Eu sunt”, (s.a.), p. 41). Turek este un zeu dinamic, în ascensiune, care seamănă puțin cu Lucifer din Paradise Lost și care îmi trezește imaginea unui demiurg rău gnostic. „Eu sunt zeul care vine” (p. 14), susține el și putem preciza în acest punct că Demiurgul cel rău al lui Cioran a fost tradus în engleză cu titlul de The New Gods. Or, dacă Thanos spune „Eu sunt”, Turek va plusa cu „Nimeni altul ca mine” (p. 64). Parcă este o referințe subtilă la acel „above the stars of God” din Isaia.
3. Între Thanos și Turek există un „comerț” de proiecții reciproce. Dacă Turek vrea „să ucidă moartea” și să devină nemuritor (p. 58), Thanos își privește zeul concurent ca pe o „aberație”, „o greșeală pe care Creația o va înlătura mai devreme sau mai târziu” (p. 63). Pasajul este bogat în semnificații: de la Diferențialele divine ale lui Blaga, la anomalia sistemică din Matrix, ori la Alien Covenant (https://philosophynow.org/issues/124/Alien_Covenant) nu sunt decât câțiva pași. Lupta divinității cu sine însăși ori lupta dintre aspectul pozitiv al divinității cu cel negativ este un conflict care naște în primul rând ambiguitate, dacă nu chiar ambivalență: „Cultul nu îl slăvea pe Thanos, zeul cel negru. Nu slăvea Moartea, ci anti-Moartea. Revelația aproape că îl făcu să zâmbească, realizând că opusul neființei nu era, până la urmă, viața…” (p. 13); „… întunericul nu înseamnă neapărat Rău. Și, câteodată, nici Răul nu înseamnă Distrugere…” (p. 328). Andrei are urechea sensibilă la aceste semitonuri care fac distincția dintre transcendență și demonism, pentru că ne aflăm pe un teren ereziologic.
4. Există multe descrieri reușite în carte – extrag doar două fragmente. În primul, arhipelagul este un Moloh personificat – în cel de-al doilea, autorul experimentează cu o elemente steampunk. „Arhipelagul nu fusese niciodată un tărâm de basm. Era un monstru, o creatură enormă cu solzi dreptunghiulari, bătuți în bronz și cupru în modele complexe … Districtele îi erau armura inegală – timbre lipite nepăsător, contradictoriu, cu scuipat și sânge.” (p. 83); „Roțile uriașe ale bătrânului orologiu din Campbell Square scârțâiau ruginit, axele și mecanismele se învârteau ghiorăind precum măruntaiele unui căpcăun, iar clopotul de bronz își propaga zăngănitul asurzitor în traheea prelungă a turnului de granit.” (p. 98)
5. În încheiere aș vrea să amintesc și niște puncte slabe ale Jocului, care ar putea fi corectate la o ediție secundă. Extrem de multe personaje secundare, care contrazic legea economiei. Ar trebui un glosar: până n-a apărut Aendo, nu prea știam pe ce lume mă aflu! Mi se pare un contrasens că Aendo și York au devenit asasini grijulii, după cum remarcă partenerele lor (p. 151, p. 275). La un moment dat, trebuie să ne asumăm umbra, altfel totul devine dulceag. Cel care luptă cu monștri trebuie să accepte propria sa monstruozitate, ca să-l parafrazez pe Nietzsche. Multe exprimări pleonastice. Selectez doar câteva: „Necunoașterea hrănește ignoranța” (s.a.) (p. 41), „împărăteasa … Imperiului” (s.a.) (p. 57), „… să le ucidă speranța, să le aducă în pragul unei disperări supreme…” (p. 197), „vagă rămășiță de inocență amestecată infantil…” (s.a.) (p. 282). Termenul „deducție” e folosit greșit (eroare care se regăsește și la Conan Doyle) – corect ar fi „inducție” (p. 279 sqq). Totuși, acestea sunt detalii minore, care nu îngreunează lectura și care nu-i răpesc lui Andrei meritul de a fi un autor novator și care merită urmărit în continuare.