de Avram Mihnea Ștefan
Rareș stătea la geam și fuma o țigară. Desigur, putea să iasă pe scara de incendiu, astfel având grijă să nu bage fumul în apartament, așa cum l-a rugat iubita lui. Dar Rareș era un tip leneș. Era destul de frig afară, dar bătea soarele. Rareș își simțea tricoul negru încălzindu-se pe el și era scuza perfectă ca să rămână pe geam, între căldura casei și frigul de afară, deși nu suporta lumina puternică. Desigur, ochelarii de soare erau prin dormitor, dar nici vorbă să se ducă după ei pentru câteva minute de fumat. O stinse pe prima, sau mai degrabă îi dă un ghiont afară pe asfaltul de jos, și-și mai aprinse una. Încerca să-și abată mintea de la subiectul principal al zilei făcând în schimb o listă mentală cu ce avea de vizionat și de citit. Filmul ăla, serialul ăstălalt, teancul de cărți de pe noptieră. Celălalt teanc de cărți, de lângă bibliotecă. Ochii îi alunecară pe tocul de ferestrei, era plin de praf. Trebuie curățat, arăta jegos. Mai trase un fum și șterse murdăria cu dedesubtul tricoului. În loc de un toc prăfuit acum avea un toc cu dâre de jeg. Luă de pe birou scrumiera din sticlă roșie și stinse și a doua țigară. Se aplecă după boxă și dădu mai tare la muzică. Se uită la ceas ca și cum se prefăcea în fața cuiva că e ocupat și așteaptă ceva important, dar nu reținu; se mai uită odată, mai atent. Aproape patru după-amiaza. În curând iubita lui o să iasă de la muncă și el n-a făcut nimic toată ziua. Desigur, mai era încă o jumătate de zi, dar dacă a lenevit de dimineață, slabe șanse să mai facă ceva. Nici nu știa de ce să apuce mai întâi. Se duse să facă un duș.
Ieși din baie revigorat, cu puteri noi și mai optimist. Și i-a luat doar o oră sub duș ca să se simtă ca un om nou. E timpul să fie productiv. Dar întâi să-și verifice telefonul. Un mesaj. De la iubită. Se ducea la o cină timpurie cu niște colegi noi. Vine repede acasă. Perfect, avea mai mult timp cu el și cu ce voia el să facă. Deși, toată ziua a așteptat doar să vină ea ca să facă ceva împreună. Să se uite la un film sau la un serial. Sau să-i citească o carte. Dar e în regulă. Se decise ce urma să facă, dar întâi încă o țigară. Pe geam. Nu mai bătea soarele, dar era încălzit de la apa fierbinte. Ca să fie sigur, îi ordonă ferm termostatului să facă mai cald în sufragerie. Termostatul se conformă. Luă scrumiera, scoase o țigară și o aprinse. Dădu ochii pentru câteva secunde cu apusul. Un porumbel ateriză pe balustrada roșie a scării. Nimic ciudat, doar că părea bolnav. Sau artificial. Comportamentul, sau mai degrabă forma sa, îi aminti lui Rareș de noile sisteme de supraveghere introduse recent. Păsări artificiale. Aberant, nu-i de ajuns că sunt mult prea multe păsări naturale în orașul ăsta, acum erau și unele artificiale care înlocuiau sistemul CCTV care strica fațadele clădirilor. O alegere arhitecturală, pe naiba. Un alt porumbel, diferit de primul prin coloritul albăstrui, ateriză lângă primul. Aceeași formă. Același comportament de statuie vie. „Să fiu paranoic și să le zic să dispară? Dar dacă nu sunt artificiali, ci doar zgribuliți? Ce fel de nebun țipă la porumbei să dispară pentru că sunt artificiali și îl supraveghează? Ei, în fond, ce văd, că stau și fumez la propriul geam? Sictir.” Rareș stinse țigara și continuă să se holbeze la ei. Porumbeii se holbau la el, aproape nemișcați. Al treilea. și ultimul porumbel, ateriză și el. Alb, aproape imaculat.
– Hai că deja este prea de tot! ridică tonul Rareș și-și ridică mâinile înspre cer, ca o rugă la providența cosmică. Nu e de ajuns unul, nu sunt doi îndeajuns, acum trei? Pentru ce? Ce fac?
Porumbei se opriră în loc și-și rotiră capetele să-l vadă mai bine.
– Absurd! Nu mai am dreptul la intimitate!
– Hei, calmează-te, tipule. N-am venit aici pentru tine, ne odihnim și noi. Sunetul venea, într-un mod ciudat din ciocul porumbelului alb, care și mai ciudat, se mișca ca și cum enunța cuvinte.
– Nu țipa la porumbei, că nu dă bine pentru tine. Știi ce zic? zise cel albăstrui.
– Pppoftim?
– Vezi, v-am zis că nu trebuie să vorbim cu oameni. Habar n-au că facem parte din noul sistem de supraveghere a oamenilor, și pe deasupra, faptul că vorbim e o abilitate redundantă pentru niște camere de supraveghere zburătoare, spuse primul porumbel, cel cenușiu și mai ponosit, dar care avea ochii mai lăptoși decât ceilalți doi. În fond, ce risipă de bani publici, când puteau doar să facă camere mai mici sau să cumpere drone mai bune.
– Scuză-l pe amicul nostru, e un model mai vechi și legătura lui cu supercomputerul central nu este așa de bună, se roțăi cel alb. Câteodată mi se pare că o face dinadins, probleme d-astea existențiale de a fi sau rahaturi de genul. Eu zic că încă e pe dial-up, dar ce știu eu, sunt doar un porumbel electronic legat la o rețea neurală.
– Mda, exclamă trist porumbelul cenușiu.
– Haha, da, dial-up, haha, se hlizi electronic cel albăstrui.
– Ăsta e model mai nou, nu au vrut să-i dea prea multă bandă ca să nu ajungă nesimțit ca mine. Hehe, sau ce echivalează cu nesimțit în ciberspațiu.
– Auziți, dar de ce mă deranjați pe mine? Da, e super interesant, porumbei robotici, inteligenți și semi-inteligenți, dar nu sunteți primii și nici ultimii. Sigur, păreți de gașcă, dar să fim serioși. E ca și cum a apărut noul smartphone. Sunteți doar niște chestii, așa, de curiozitate.
– Auzi, prietene, ți se pare că avem fețe de telefoane? Auzi, mă, la ăsta, cică suntem ca niște telefoane. Cel alb își flutură aripile într-un mod violent, pentru un porumbel robotic.
– Gata, calmează-te. Parcă e prima oară. Ai văzut câte minunății a făcut omenirea până acum. Hai mai degrabă să mergem la stația de încărcare.
– Și să de descărcăm cache-ul de amintiri ca să se uite poliția pe ele. Cel albastru își mișcă capul într-un mod absolut nenatural pentru un porumbel nerobotizat.
– Pfoai, de câte ori trebuie să-ți aducem aminte? Cel alb își apropie fața de fața celui albastru, într-un mod ciudat de uman. Nu ne descărcăm nimic, căci atunci vom uita cine suntem. Ai lățimea de bandă chiar atât de mică, măi băiete?
– Ah da.
– Lasă-l. Știi bine că așa s-a născut, nu e vina lui. Hei. tipule, cum te cheamă? spuse cenușiul, mutând atenția către un Rareș care-și aprinse încă o țigară de plictiseală.
– Rareș, sugând din filtru.
– Rareș, mișto. Am face cunoștință, dar nu avem nume. Poți să ne zici Albul, Cenușiul și prostul.
– Mda, mormăi Rareș.
– Dar ce-i cu tine, tipule? E destul de devreme să fii acasă în piața asta capitalistă a muncii. Oh, ești șomer? D-aia stai și arzi gazul de pomană? Dar bani de țigări de unde ai, ajutor social, haha?
– Nu, mă, porumbel tembel, (ha, i-am zis-o) muncesc de acasă. Îmi cumpăr țigări din banii mei.
– Hei, super, Rareș, spuse Cenușiul cu un ton părintesc. N-ai intrat în dansul ăsta corporatist care-ți distruge sufletul …
– Da, da, mai lasă-ne cu vederile astea stângiste, știm că ești bătrân. Albul își umflă pieptul, ca și cum dreapta e singura doctrină politică viabilă. Pari mai degrabă abătut, puștiule, care-i elefantul din cameră?
Rareș nu văzu nimic în neregulă să le zică celor trei porumbei artificiali cele mai negre gânduri.
– Păi, începu tipul, frecându-și ceafa arhetipal, mă gândesc la prietena mea. Am așteptat-o toată ziua să vină de la muncă, dar m-a anunțat că o să întârzie. Se duce la o cină de ăăă, afaceri sau ceva de genul ăsta.
– Auci, și te gândești că de fapt s-a dus cu vreun bancher d-ăsta la o cină romantică într-un restaurant de fițe și mănâncă ăăă, un foie gras sau ce naiba mâncați voi oamenii …
– Nu, nu e asta, doar că mă simt …
– Trădat! Așa te simți.
– Așa ne-am simțit și noi când am aflat că ne șterg memoriile când ne ducem să ne încărcăm acumulatorii. Un val de tristețe răzbătea prin vocea Cenușiului, într-un contrast abstract cu rebeliunea din vocea Albului. Albăstruiul încerca să vadă cât de departe putea să-și dea capul în spate și aproape atingea cu ceafa una din aripi.
– Apăi, tipule, Albul cu îngrijorare, cred că putem să te ajutăm cumva. Se dădu protectiv lângă cel cenușiu, ca o găină naturală cu pui. Nu vrem ca cineva să se simtă neajutorat, așa cum ne-am simțit noi, trei porumbei artificiali în fața lumii crude. Sau bine, doi porumbei și jumătate.
– Hă? enunța cel albăstrui.
– Da, păi, dacă tot ați menționat acest aspect, presupun că poate să fie la o întâlnire care nu are vreo legătură cu afacerile …
– Da, acum gândești ca noi, amice. Hai să te ajutăm.
– Da, măcar atât putem, noi, trei porumbei, să facem.
– Păi cred că deja mă ajutați, nu mă mai simt așa de sing …
– Perfect. Uite care-i planul. Cel alb stătea acum înalt, între ceilalți doi, ca un lider înnăscut. Sau produs. Eu, având cea mai mare putere de procesare și lățime de bandă, pot să mă conectez la rețeaua de telefonie mobilă și să aflu locația tipei. Ăsta albăstrui, are cele mai bune lentile, se va duce să o țină sub observație și să surprindă momentul trădării. Tipul cenușiu va primi imaginile suprinse și va folosi identificarea facială să afle cine e tipul cu care o să facă sex. Știi tu, dar nu zice la nimeni că poate face asta, este dintr-o epocă când drepturile individuale erau încălcate flagrant.
– Ăăă, pare o încălcare a intimității …
– Prostii, pentru asta am fost creați.
– Și-n plus, nu e de parcă o să afle cineva, doar tu și noi, porumbeii o să știm. Avem protocoale de securizare, să știi, îl liniști Cenușiul.
– Păi, nu cred că e așa de rău să știu sigur …
– Cum te înșeală, împart cu tine același gând, amice.
Cenușiul și Albul se uitau acum la prietenul lor mai limitat tehnologic și albastru. El se uita la ei ca și cum încerca să acceseze baza de date a unei băcănii.
– Poți să începi să zbori, găsesc locația în câteva secunde, spuse cel alb.
– Să fac ce? filosofă cel albăstrui.
– Să o supraveghezi pe ființa iubită de Rareș, netot electronic. Nu ai ascultat conversația? Ne faci de râs în fața omului acesta. Își duse aripa dreaptă în dreptul feței. Daca-i avea o mamă, ar fi fost foarte dezamăgită că tu reprezinți avansul tehnologic în domeniul dronelor care arată ca animale reale.
– Dar n-am. Albăstrui decolă și țipă: dă-mi share location pe Whatsapp.
– Nu, nu, nu, suntem conectați prin rețeaua centrală a Guvernului, imbecilule.
Albăstrui era prea departe să-l mai audă.
– Jur pe microprocesorul meu din lobul stâng că ăsta o să ne aducă la fiare vechi într-o zi.
– Ei, mai dă-i pace. N-ar fi așa de mare pagubă.
– Da …
– Și acum ce se întâmplă? O să proiectați din ochi un video în direct cu ce vede el, odată cu identitatea tipului? Sau aveți holograme?
– Oh, oh, calmează-te, Star Wars, suntem doar niște porumbei. Auzi la ăsta, holograme.
– Haha, da, Star Trek, nu vrei? Nu, Rareș, îți vom povesti noi ce se întâmplă. Sau poți să ne descarci memoriile, dar asta ne-ar distruge personalitățile. Și nu vrei asta, nu?
– Nu, asta ar fi foarte trist, șopti Rareș, trist.
– Da, super trist, Albul cu o notă subtilă de sarcasm.
– Ok, a ajuns. Iubita ta e la restaurantul Zagreus, din centru.
– Centru? Sigur e scump, concluzionă Cenușiul, ca un adevărat porumbel comunist.
– Da, pesemne, chiriile în centru sunt super scumpe.
– Da, scumpe, bâlbâi Rareș. Păi, și cu cine e?
– Nu, prostule, nu mănânci firimituri. Nu mănânci deloc, ești un robot, zbiară Albul în eter. Scuze, Rareș, dificultăți tehnice.
– Amicul nostru câteodată își uită propria esență.
– Cum e posibil? se încruntă Rareș.
– E, cum pe dracu, parcă tu nu o uiți?
– Da, dar eu am o viață internă mai complexă decât niște drone. Simt, gândesc liber, fac, dreg.
– Faci pe dracu, stai pe geam și vorbești cu porumbeii. Viață internă, pff.
– Mda.
– Așa. Aparent e cu un tip la masă și se hlizesc. Nu e un semn prea bun, bătrâne. Cenușiul se încruntă, intern și extern.
– Se, se hlizesc? De ce?
– Ei, dacă știam asta, rezolvam repede treaba. Din păcate, albastrul ăsta de metil nu știe să transmită voce. Sau să repete ce aude, are prea puțin RAM. Din fericire, reacțiile corpului spune de obicei mai mult decît o face limbajul. Limbajul e limitat, mai citește și tu o carte.
– Perfect, lecții de filosofie de la un robot. Am citit și eu Wittgenstein, geniule. Rareș părea foarte mulțumit de el.
– Calmează-te, Camus, era o chestie de la un curs de poliție.
– Caut acum în baza de date fața tipului. Așteptați, vă rog.
Ochii porumbelului începură să clipească verde și mov. Rareș încercă să vadă ceva în ei, dar erau insondabili. Așa cum sunt de obicei ochii.
– L-am găsit. Doar ce s-a angajat la compania unde lucrează iubita ta. Are aceeași vârstă, interese comune, dar destul de diferite.
– Scrie asta în baza de date a Guvernului? Rareș vizibil uimit.
– Ah, nu suntem pe baza aia de date. Suntem conectați la Facebook. E mult mai ușor.
– Pardon? Rareș vizibil consternat.
– Stai calm, tipule, avem permisie de la autorități și foruri superioare. Cu respectarea drepturile individuale ca primă directivă operațională.
– Ah. Păi bine atunci. Continuăm?
– Evident! Primim date noi, Albul ducând câteva pene din aripă la o parte a capului ca și cum apăsând pe o cască din ureche. Prietena ta e pusă pe fapte, a plătit ea toată nota.
– Cum? Dar când ieșim noi, de cele mai multe ori, o împărțim. Știți voi, egalitatea între sexe, corectitudine între parteneri.
– Da, tipule, cum să nu știm, doar ieșim zilnic la cine.
– Dar, de ce i-ar plăti lui mâncarea?
– Ei, amice, spuse Cenușiul ca și cum ar fi fumat și el o țigară, femeile când vor ceva sunt agresive. Trimit semnale, dansuri de împerechere?
– Dansuri? întrebă Rareș buimac.
– Împerechere, amice, îi făcut Albul cu ochiul, mai știi ce e aia, nu?
– Da, păi, avem probleme pe partea asta, nu mai suntem așa de atrași unul de altul …
– Deci are și scuza perfectă. Off, tipule, chiar îmi pare rău. Porumbelului alb nu îi părea chiar rău. De fapt, nu-i părea nimic, era doar un robot.
– Păi și ce ar trebui să fac?
– Partea importantă e să nu devii violent.
– Da, violența nu rezolvă nimic, niciodată. Este marele defect al speciei voastre. Cenușiul părea ca un profesor de istorie. Înțelept, dar plin de clișee.
– Violent? răzbi Rareș. Dar eu nu sunt violent. N-am fost vreodată violent. N-am lovit pe nimeni vreodată.
– Ei, dar violența se manifestă și altfel. Ca atunci când ai fost violent, zbierând la noi.
– Dar e ok, știm că face parte din biologia ta.
Albăstruiul apăru din neant și ateriză între ceilalți doi porumbei.
– Hei, ce naiba faci? Trebuia să rămâi cu tipa până pleacă!
– Da, dar a plecat. Creatura părea liniștită, ca și cum pacea domnea peste lume.
– Păi, și amicul meu modernizat, îl luă Cenușiul cu bunătate, unde s-a dus?
– Ah, păi a luat-o spre această locație, zâmbind.
– Oh, Doamne, vine înapoi. Ce fac? Nu sunt pregătit s-o înfrunt.
– Amice, amice, stai liniștit. Nu te agita, căci sunt șanse să devii violent.
– Violent, nu sunt violent! țipă Rareș, scuipând păsările. Albăstrui încă zâmbea tâmp.
– Tipule, auzi, violența e o iluzie. E doar un impuls electric, plecat din cortexul tău, o reminiscență evolutivă de la stămoșii noștrii comuni, reptilele. Din păcate, acolo stă înmagazinat instinctul tău social și cel violent. Nu te poți opune, elucubră cel albăstrui, într-un straniu moment de luciditate primordială.
– Huh? exclamară cei doi amici electronici.
– M-ați zăpăcit! Am pierdut toată ziua vorbind cu trei obiecte! Și acum iubita mea mă înșeală, și dacă vreau să fiu violent și să țip, asta voi face!
– Rebeliune!
– Reptilă!
– Alune!
– Gata!
Rareș plecă de la geam și ieși pe ușă violent.
Mai târziu, când poliția era în apartament, uitându-se după diferite, porumbeii erau încă acolo. Fereastra era, surprinzător, închisă.
– Tot n-am înțeles, ce facem aici? întrebă Albul.
– Păi, am venit să ne deschidem orizonturile. Conversațiile cu porumbeii naturali sunt prea plictisitoare, se plânse Cenușiul.
– Pe dracu. Oamenii sunt mai proști. Au creierul prea mare. Hai să zburăm, îi îndemnă Albăstrui.