de Gabi Gabrinov
Ploaia stătuse, ropotul ei a fost înghiţit de apusul cărămiziu, iar melodia ceasurilor bătând la unison a inundat încăperea slab luminată, recâştigându-şi autonomia. Oftând a oboseală şi plictis, ceasornicarul din strada Vieţii hotărî să se întoarcă la treabă. Se lăsa frigul nefiresc de început de noiembrie capricios şi umed, oamenii se grăbeau către case cât încă mai bântuia lumina firavă a ultimei clipiri a genelor de foc. Ceasul trebuia terminat.
Bătrânul Maurice lucra cu mai multă sârguinţă seara, după apusul soarelui, şi până noaptea târziu, decât ziua în amiaza mare. Atâta timp cât lumina curată a zilei veghea, se simţea sleit de puteri, plictisit, amorţit, şi nu făcea altceva decât să ia comenzi pe care să le lucreze după lăsarea întunericului, să tragă din pipa şlefuită şi să privească cu scârbă şi îndoială cursul lumii care se desfărşura dincolo de geamurile ceasornicăriei. De câţiva ani, de când îl ajunsese bătrâneţea, îşi instalase un fotoliu capitonat în faţa geamului, ca să stea confortabil atunci când îşi desfăşura tabietul bizar cu aceeaşi rigurozitate cu care un soldat îşi îndeplineşte ordinul. E adevărat că fuma mai puţin, căci uneori adormea, purtat de sonata ticăiturilor drăgălaşe ale căror ecouri mângâiau pereţii vechi, bătrâni, iar când dormea, zgomotul de fundal era redus la o simplă şi calculată şoaptă care îl purta în întunecimea sufletului său, către locul de unde izvorăsc visele, însă întotdeauna auzea ticăitul care anunţa ora şaşe, ora apusului.
Atunci când ceasurile băteau ora şaşe, se trezea ca la comandă, admira preţ de o jumătate de pipă strălucirea apusului însângerat, apoi se ridica amorţit şi se aşeza la masa de lucru, unde îşi făcea mai întâi o scurtă analiză a ceasurilor pe care le avea de reparat. Întâi, le examina pe toate cu ochiul său cunoscător, ca să vadă dacă ceasurile merită într-adevăr a doua şansă. Bătrânul Maurice avea un crez de căpătâi: nu toate ceasurile merită reparate, pentru că nu toate au ore bune. Unele ceasuri, atunci când bat, de regulă, ora fixă, se zguduie prea tare, iar ecoul lor loveşte perdeaua fină care separă realitatea de celelalte lumi, şi mai deschid din greşeală porţi care nu sunt făcute să fie trecute de cei vii. Maurice dispreţuia asemenea ceasuri, şi, cum experienţa îl instruise în a le recunoaşte pe cele mai păcătoase, le sorta. Apoi erau ceasurile bune, care ticăiau necontenit în smerenia lor, aducând timp cu bunăstare şi împlinire, iar acestea meritau să fie reparate şi să fie lăsate să-şi bată orele în continuare.
Atunci când se aşeza la biroul scund, din lemn de culoarea ambrei, Maurice avea nevoie, în primul rând, de întuneric şi de linişte, pentru a putea vedea clar, iar dacă găsea un ceas rău, îl dădea deoparte şi lucra nervos şi iritat până la orele mici, apăsat în permanenţă de o prezenţă stranie, care nu aparţinea lumii sale. A doua zi, când venea clientul, îl restituia la fel cum îl primise şi, fără pic de regret, decreta că ceasul nu putea fi reparat sub nicio formă şi, prin urmare, nu mai era cazul să fie dus la alt ceasornicar, ci se cuvenea a se cumpăra unul nou. Atunci când se întâmpla să aibă doar ceasuri bune de reparat, bătrânul lucra cu spor, fredona melodii vechi de dragoste, pe care abia şi le putea aduce aminte din tinereţea îngropată sub multe straturi de ceaţă şi mucegai, bătea ritmul cu talpa sau cu buricele degetelor, iar după ce termina, îşi admira lucrarea, lustruind ceasul şi verificându-i oglindirea timpului în lumina slabă a lămpii cu petrol, pe care nu de puţine ori o dărâmase cu cotul de pe masa de lucru.
Astfel îşi ducea zilele bătrânul Maurice, ceasornicarul de pe strada Vieţii, de când îi murise fiica. Nu trecea miez de noapte rece fără să-şi amintească blestemul care îi furase fericirea.
În tinereţe fusese sărac, aşa că a trebuit să muncească încă dinainte să plece la şcoală. Tatăl său îl învăţase meseria care îi adusese pâinea de toate zilele, iar Maurice fusese fascinat de mecanismele minuţioase de mic copil. Atunci când tatăl îl aşeza pe genunchiul său, pe scaunul pitic din atelier, şi desfăcea capacul unui ceas, Maurice urmărea cu interes cum aşchiile fine îmboldeau rotiţele zimţate care puneau în funţiune mecanismul. Mai târziu, după ce părintele său trecuse la cele veşnice, băiatul a preluat atelierul, luptându-se cu sârguinţă să se izbăvească de sărăcia care îl urmărise de-a lungul anilor ca un câine credincios. Multe nopţi la rând adormise flămând, dar cu sufletul sătul de fericirea pe care i-o aducea munca sa. Într-o zi, însă, viaţa i se schimbase.
Îi călcase pragul o fiinţă care, la prima vedere, i-a inspirat tristeţe. Era o tânără domnişoară în haine ponosite, care venise la el cu rugămintea de a-i cumpăra ceasul pe care-l păstrase ca pe o preţioasă amintire de la mama ei. Mirat de o asemenea împrejurare, Maurice s-a interesat de ce dorea să-l vândă, dacă tot îi era atât de drag. Domnişoara Serene, după cum se prezentase, i-a explicat ceasornicarului că, în ciuda faptului că ceasul era singurul lucru pe care-l i-l lăsase mama ei, era un ceas care bătea ore rele. În fiecare marţi, la ora fixă de doisprezece, atunci când razele soarelui cădeau pieziş pe tocul uşii locuinţei sale, se întâmpla câte un ghinion, chiar dacă poate ea nu era acasă: ba se împiedica pe drum de la piaţă şi spărgea sticlele cu lapte, ba i se ardea mâncarea, ba i se deschideau cu încăpăţânare uşi fără viaţă, ba se spărgeau din senin vaze de flori pline cu apă, ba îi dispăreau cheile sau banii din buzunare. Era un ceas de mână din aur alb, ornat cu o roată de pietricele mărunte, strălucitoare, pe marginea cadranului — o piesă rară şi de valoare, cum nu mai văzuse prin părţile acelea. Maurice rânjise stânjenit, crezând-o nebună pe domnişoară. Totuşi, acceptă să-i cumpere ceasul şi-i oferise un preţ bun. Ba chiar o invită pe Serene să ia prânzul cu el, în mica bucătărie din spate, unde tronau oale vechi şi castroane de pământ, aşezate ordonat în dulapuri înalte şi mâncate de carii. Serene acceptă prânzul sărăcăcios de dragul companiei şi se gândi să profite de ocazie pentru a aprofunda subiectul ceasului mamei sale.
— Ceasurile măsoară trecerea timpului, iar timpul este o forţă pe care noi, oamenii, nu o înţelegem prea bine, începuse ea să explice. Eu cred că ceasul este instrumentul timpului de a lucra în lume, la fel cum omul este instrumentul naturii, iar timpul trebuie să respire ca să trăiască, drept care, ceasurile bat în curs neregulat. Mama mea spunea că există unele ceasuri făurite special ca să-i aducă aminte timpului de puterea sa. Sunt ceasuri care, atunci când bat, descătuşează porţi şi trezesc forţe menite să încline balanţele din lumea noastră. Ele funcţionează ca un burete, absorbind energiile pe care oamenii le eliberează, apoi le reprimă şi le păstrează.
— De ce crezi tu că au ceasurile puterea asta? o întrebă el, frământându-şi mâinile în poală.
— Pentru că ele conţin puterea comprimată a timpului, iar timpul are această caracteristică de a altera valoarea lucrurilor. Odată cu trecerea timpului, orice lucru bun devine şi mai bun, iar orice lucru rău, ei bine… Orice amintire bună pe care o avem, devine de-a dreptul dragă după o vreme, iar orice amintire mai puţin plăcută evoluează într-un coşmar.
Maurice o asculta cu fascinaţie, încântat de ideile filosofice pe care i le prezenta cu atâta pasiune. Se vedea că Serene fusese un copil căruia îi plăcuse să citească. Modul ei baljin de a vorbi, de a pronunţa cuvintele, îl trimitea cu gândul la profesoara de literatură pe care o avusese la şcoală. Totuşi, deşi dificultăţi în a crede vreo iotă din ce-i spusese ea, se pomeni că noaptea, în amorţeala dulce şi toropitoare, vorbele ei îi bântuiau mintea goală cu ecouri nefiresc de pronunţate. Totul părea să capete sens pe marginea prăpastiei dinaintea somnului. Reparase ceasuri de când se ştia, şi totuşi nu se gândise niciodată la adevărata lor menire, la motivul pentru care oamenii aveau nevoie de un asemenea instrument de măsurat.
Insomnia şi frământările s-au instalat cu repeziciune în viaţa lui, accelerate poate şi de apropierea faţă de domnişoara Serene. O întâlnea întâmplător la lăptărie, sâmbătă dimineaţa, şi îi deschidea întotdeauna uşa, galant şi curtenitor. Duminicile, după scurtele slujbe la care participa nu din plăcere, ci dintr-o umbră de datorie pe care simţea că o are faţă de memoria tatălui său, un om foarte credincios, ieşeau la plimbări lungi pe malul râului care secera nordul oraşului şi se ţineau de mână până ce le transpirau palmele. Timpul se scurgea cu sens şi îi aducea fericire, o fericire care îl distrăgea întru totul de la munca sa.
Domnişoara Serene îl vrăjise complet cu felul ei de a fi: simplă, delicată, ca o păpuşă de porţelan, ireal de frumoasă, cu trăsături perfecte, cu liniile feţei atât de bine conturate, încât i se părea uneori frapantă figura ei, cu părul blond-argintiu bogat ca al conteselor din poveşti, cu purtarea ei manierată şi sfioasă şi cu hainele simple, de cetăţean de rând, dar mereu curate şi plăcut mirositoare. Parfumul care îi inunda nările după fiecare îmbrăţişare de rămas bun îl ameţea, îl îmbăta, aşa că pleca spre casă fluierând lejer, cu mâinile în buzunarele pantalonilor prinşi cu bretele. Aflase că era fată de brutar, singură la părinţi, şi că mama ei fusese răpusă de o boală cruntă şi fără leac, cu nu mai mult de trei ani în urmă, iar tatăl, îndurerat, s-a afundat în muncă şi s-a retras aproape complet din viaţa şi educaţia ei, astfel că ţinea gospodăria singură, studia în particular cu o guvernantă pe care o plătea din economiile mamei şi spera ca, într-o bună zi, să-şi găsească un rost pe lume. Îi vorbea cu atâta însufleţire lui Maurice despre rostul ei, despre cum era convinsă că avea un viitor luminos înainte, încât într-o zi de duminică, în frenezia momentului, pe când se plimbau pe malul râului, se aplecă şi culese o floare de iris de pe marginea drumului, i-o prinse în păr şi o întrebă dacă nu i-ar plăcea să împartă cu el acel viitor luminos.
— Sunt doar un ceasornicar sărac şi nu am bani să cumpăr nici măcar un inel, dar cred că o bijuterie obişnuită nu te-ar putea face mai frumoasă decât te-ar face iubirea mea. Ştiu sigur că mie mi-ar lumina viaţa, după cum zâmbetul tău îmi luminează fiecare zi.
Domnişoara Serene fusese impresioantă de acea declaraţie şi, pentru că îi împărtăşea sentimentele, acceptase cu lacrimi în ochi ca, după două săptămâni, să devină doamna Mourant. Se căsătoriseră într-o marţi luminoasă de primăvară, avându-i aproape pe puţinii oameni pe care îi cunoşteau, şi îşi consumaseră căsătoria pe malul râului, la miezul nopţii, sub clar de lună, printre florile de iris albastru, care radiau precum ochii femeii în care găsise împlinirea.
Acela a fost un timp fericit pentru Maurice Mourant, ceasornicarul de pe strada Vieţii, un timp pe care şi-l amintea cu egală nostalgie şi tristeţe. Vreme de câţiva ani, căsătoria lor a fost liniştită, însă neroditoare. Se întâmplase nu de puţine ori ca Serene să rămână grea, dar să piardă sarcina din senin, şi întotdeauna, marţea. Urmărind tiparul bizarului, Maurice a început să pună la îndoială tot ceea ce credea despre lume. Se gândea că poate Serene avusese dreptate şi că necazul îi izbea din cauza ceasului de la mama ei, pe care îl păstrase într-un colţişor al dulapului de jos din atelierul său, astfel că într-o noapte, pe când nevasta lui dormea, se ridică încetiţor din pat, luă ceasul, îl vârî în buzunar şi ieşi din atelier pe uşa din faţă, lăsând clopoţelul agăţat deasupra tocului să răsune mărunt în urma lui. Se plimbă ore în şir, gândindu-se, parcurgând străzile oraşului pustiu, măsurat de fâlfâitul aripilor de bufniţe şi de privirile străine ale cucuvelelor adunate în copacii golaşi. N-avea idee cui să ceară îndrumare, pe cine să întrebe, pe cine să roage să-i dovedească faptul că Serene avusese dreptate în legătură cu ceasurile. Ajunse pe malul râului istovit şi sleit de gânduri, şi îşi aşeză mecanic coatele pe genunchi, privind la măreţia care se desfăşura deasupra lui. Cerul se profila timid printre vârfurile tufelor de papură, irişii albaştri împrăştiau o lumină vibrantă. Nori spumoşi traversau leneşi oglindirea sclipitoare. Privi minute în şir tabloul care ar fi trebuit să-i aducă linişte, însă mintea lui fugise de mult în altă parte, căutând bezmetică răspunsuri la întrebările care năvăleau pe orificiul deschis al fricii de necunoscut. Văzduhul fusese întotdeauna marele martor al speranţei, cutia poştală spre care sufletele oamenilor îşi îndreptau rândurile nescrise. Se spunea că acolo sus, în cer, sălăşluia o forţă menită să aibă grijă de oameni, să-i îndrume şi să-i ierte, însă el nu credea asta, cel puţin nu cu toată inima. În cer nu existau decât frumuseţi menite să le şteargă durerile, să le arunce în uitare. Pe pământ, însă, lucrau prea multe forţe ca să le mai poată cineva ţine socoteala, ori cel puţin, aşa începea să creadă.
Se pomeni dintr-odată cu o prezenţă stranie lângă el, înfăţişându-se în iarba înaltă într-o mantie lungă, de satin albastru, cu chipul acoperit de glugă. Persoana nu-l salută, dar se aşeză lângă el şi îşi descoperi capul. Era o femeie care semăna întrucâtva cu Serene, lucru care îl sperie pe Maurice. Vru să se ridice, dar încremenise sub privirile palide ale femeii care vorbi către el:
— Ai venit să-mi aduci ceasul?
Avea un glas domol, ca o curgere lină de ape, iar paloarea stranie era amplificată de lumina lunii. Maurice o măsură scurt, cu groază, în vreme ce strângea ceasul în buzunar. Oricât de mult i-ar fi plăcut să scape de el, nu putea arunca povara blestemului asupra altcuiva. Inima lui bună îi dictă ce să facă, aşa că se ridică brusc, însufleţit de un curaj care nu era al lui, şi azvârli ceasul pe fundul râului, spunând:
— Crede-mă, nu ţi-ai dori să-l ai.
Femeia arboră un zâmbet mărunt, trist, şi se ridică deodată, adunându-şi poalele, apoi îi spuse, înainte de a se îndepărta:
— Ceasul ăsta e cheia de care avem nevoie.
Maurice nu o luă în seamă. Convins că făcuse alegerea corectă şi că n-avea să mai vadă ceasul niciodată, porni înapoi spre casă.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineaţă de iarnă aprigă, când zăpezile înveleau casele până la jumătate în plăpumile lor flauşate şi nu era ţipenie de om pe drum, Serene se trezi ca dintr-un somn de mort şi îl deşteptă impacientată pe Maurice, spunându-i că o visase pe mama ei, care-i aducea vestea că vor avea o fetiţă. Incredul, ceasornicarul o sărutase cast pe frunte şi, zâmbindu-i, de ridică şi se duse în atelier să lucreze. N-a durat mult până ce pântecele femeii a început să crească, iar în scurt timp a venit pe lume micuţa Lorene, albă şi pufoasă ca prima zăpadă, cu ochii mari, de un albastru clar, şi părul blond-argintiu, exact ca al mamei sale.
Era cel mai gingaş lucru pe care îl văzuse Maurice în viaţa lui. De când o ţinuse pentru prima dată în braţe şi până în ziua în care una dintre celelalte lumi i-o furaseră, micuţa Lorene fusese pentru el cea mai preţioasă bijuterie. O iubise ceva mai mult decât pe mama ei, care, la numai doi ani de la naşterea fetiţei, fusese răpusă de o boală pentru care niciun doctor n-a avut leac. Durerea lui Maurice era cumplită, însă într-o oarecare măsură era diminuată de prezenţa fetiţei blonde şi buclate care abia învăţase să vorbească şi care îl striga tată. De fiecare dată când rămânea singur în atelier şi se oprea din lucru să-şi tragă sufletul şi să verse câteva lacrimi de amărăciune, numai în prezenţa propriei conştiinţe, se trezea cu un ghemotoc mic, numai păr şi zâmbet, încolăcindu-se pe după pulpele lui şi rugându-l să se joace cu ea. Bărbatul o lua în braţe, o aşeza în poală şi-i dezmierda părul bogat în timp ce-i spunea poveşti despre prinţese şi feţi frumoşi. De cele mai multe ori, Lorene adormea cu capul sprijinit de braţul său vânjos, însă într-o zi, aşteptase cuminte sfârşitul poveştii ca să-i pună câteva întrebări.
— Dar ce înseamnă ,,fericiţi până la adânci bătrâneţi?”
Tatăl o privi surprins; era prima dată când fetiţa lui era curioasă, aşa că îşi luă câteva clipe ca să se gândească la un răspuns.
— E atunci când duci o viaţă liniştită, fără necazuri şi greutăţi. Când ai mereu ce pune pe masă, când ai o familie care să-ţi fie alături, o casă în care să stai, un pat moale în care să dormi…
— Asta înseamnă că eu n-o să fiu niciodată fericită până la adânci bătrâneţi, se bosumflă micuţa Lorene, sprijinindu-şi pumnul în falcă, parcă pentru a denota o gravă tragedie.
Părintele ei o întrebă de ce simţea aşa, iar răspunsul copilei îl uimi.
— Pentru că eu am de toate, numai că nu am o familie. Am un tătic, dar nu am şi o mămică, aşa cum au ceilalţi copii. Eu de ce nu am? Mama mea unde e? întrebă ea cu glasul frânt.
Maurice se ridică de pe scaun cu ea în braţe şi, cu privirea moale, scoase din dulapul din spatele său o fotografie din ziua nunţii lui. I-o arătă micuţei Lorene, o lăsă să mângâie rama lucrată migălos, peste care se aşternuse praful, apoi se aşeză la loc pe scaun şi îi spuse:
— Ai avut şi tu o mamă. O chema Serene şi era la fel de frumoasă ca tine. Numai că a trebuit să plece în altă parte, pentru că s-a îmbolnăvit şi locul ăsta nu-i făcea bine.
— De ce nu m-a luat cu ea? îl repezi fetiţa cu glasul tremurat, cu lacrimi mari adunate în ochii limpezi.
— Dacă te-ar fi luat cu ea, atunci tata ar fi rămas singur pe lume. Iar ea n-ar fi putut avea grijă de tine acolo, din cauza bolii. Aşa că a făcut ce era cel mai bine pentru tine şi te-a lăsat cu tata. Să ştii, însă, că asta nu înseamnă că nu ai o familie. Eu sunt familia ta, şi tu eşti familia mea. O familie e formată din oameni care se iubesc şi care au grijă unii de alţii, aşa cum avem noi.
— Şi mama n-o să se mai întoarcă niciodată? suspină micuţa Lorene, îndepărtându-şi stângaci o şuviţă blondă alunecată pe frunte.
— Nu cred să se mai întoarcă, fiindcă acolo unde e plecată, şi-a găsit leacul pentru boala ei, îi explică tatăl ei, îndurerat.
— Şi cum se cheamă leacul? se interesă Lorene, cu jumătate de gură.
— Se cheamă Moarte.
— Atunci sper că Moartea îi face bine, bălmăji fetiţa, căutând deja să-şi distragă atenţia de la lucrurile discutate, a căror semnificaţie era străină minţii ei de copil.
Astfel, Maurice şi Lorene îşi duceau zilele într-o nefirească linişte, purtând umbra morţii lui Serene după ei aşa cum un deţinut poartă un bolovan legat de picior. Fetiţa creştea într-un ritm obositor şi avea nevoie de tot mai multe lucruri, fapt pentru care tatăl ei muncea tot mai mult. Ţinea ceasornicăria deschisă zi şi noapte, lua comenzi pe care le onora într-un timp foarte scurt şi îşi dedica tot timpul îngrijirii fiicei lui, al cărei zâmbet îi umplea pieptul de lumină. La scurt timp după ce Lorene a început să meargă la şcoală, într-o după-amiază rece de toamnă, a venit acasă cu o surpriză pentru tatăl ei.
A intrat veselă pe uşa din faţă şi s-a aşezat la biroul unde lucra de obicei Maurice, cel de culoarea ambrei. S-a aşezat în scaunul său şi a scos din buzunar ceasul pe care-l găsise pe malul râului care săgeta nordul oraşului. L-a examinat curioasă, fascinată de migala cu care fusese lucrat, de strălucirea pe care o împrăştia. Nu avea nicio zgârietură, nicio pată şi părea să funcţioneze perfect. Dorea să i-l arate şi tatălui ei, ca acesta să se asigure că era bun, şi apoi să-l poarte în fiecare zi, însă când Maurice a intrat în cameră pe uşa din spate şi a văzut ceasul, i l-a smuls cu brutalitate din mână şi a început să strige furios, simţind groaza cum i se răspândeşte în sânge ca un venin.
— De unde îl ai? Cine ţi l-a dat?
— L-am găsit, tati. Doar l-am găsit… Pot să-l păstrez?
— Sub nicio formă! Trebuie să scăpăm de el.
Era prima dată când Maurice îi refuza ceva fiicei lui şi, în ciuda tristeţii pe care aceasta a afişat-o imediat ce a auzit verdictul, încăpăţânarea bărbatului şi-a atins limitele. Acel obiect era aducător de rele şi trebuia îndepărtat de casa şi familia lor. Îşi aminti de femeia care i-l ceruse pe malul râului, în noaptea în care îl aruncase, şi hotărî că dacă atunci nu avusese inima să-l ofere altei personae, de această dată îl va vinde, ca să se asigure că nu se va mai întoarce la el niciodată.
În acea noapte, rămase să lucreze până târziu, ca de obicei. Lorene s-a culcat devreme, aşa că el s-a retras în ceasornicărie, a aprins lampa cu petrol şi s-a aşezat la birou, unde şi-a instalat lupele şi instrumentele şi a început să lucreze comenzile într-o linişte solitară, acompaniat de ticăitul lent, sacadat, al casurilor de pe pereţi, expuse ca nişte trofee care să-i demonstreze micile victorii împotriva timpului. Maurice lucră cu spor, fumând, până ce se opri la puţin timp după miezul nopţii şi constată că liniştea îi inunda urechile şi-i făcea timpanele să-l usture. Toate ceasurile se opriseră. Uşa de la intrare se deschise, iar el îşi ridică privirea şi o văzu pe Serene, la fel de vie şi de frumoasă cum şi-o amintea, înainte ca boala să sugă toată viaţa din ea, să-i fure culoarea obrajilor şi strălucirea părului. Războiul care a izbucnit instantaneu între raţiunea şi simţea lui au avut rolul de a-i distrage atenţia pentru suficient timp cât femeia să se instaleze comod pe scaunul din faţa biroului, acolo unde şedeau de regulă clienţii. Dacă inima lui Maurice tresălta de bucurie, mintea îi spunea că ceea ce vede nu e real, că e o farsă, o vrăjitorie, o scamatorie.
— Cum e posibil… ? îngăimă el, cu buzele tremurând.
Femeia îi oferi un zâmbet placid, acru, şi-şi întinse mâinile scheletice către el.
— Nu ţi-a fost dor de mine, dragul meu? Ce face fetiţa noastră?
— Dar nu înţeleg! Eşti moartă! Ai murit! Ce fel de lucrare diavolească mai e şi asta?
Se ridică brusc şi dădu scaunul pe spate. Sunetul buşiturii fu amplificat de liniştea nopţii, iar ecoul crescu, hrănind umbrele care pândeau în jur. Maurice ocoli biroul şi se aplecă asupra femeii, examinând-o. Era convins că ea era Serene a lui, dar nu înţelegea cum era posibil.
— Am venit să-mi dai ceasul, explică ea, despletind din figura lui marea întrebare.
— Nu pot să ţi-l dau, decretă el. Nu trebuie să aibă nimeni ceasul ăsta, e rău… murmură el stins, simţind apăsarea grea a somnului în spatele pleoapelor.
— Nu ceasul e rău. E doar un obiect, o formă de a măsura timpul. Oamenii sunt răi, ei sunt cei care dau naştere acestor forţe… Iar dacă vrei să scapi de el, dă-mi-l mie. Noi avem nevoie de el. Uşile stau deschise. Trebuie să le încuiem la loc.
Serene se ridicase şi îşi încolăcise braţele subţiri în jurul gâtului lui Maurice, care abia se mai putea ţine pe picioare. Bărbatul se lupta cu o prea puternică senzaţie de leşin, ca şi cum cineva sau ceva îi comandase să doarmă, şi deşi trupul lui era slab şi căuta să se supună, mintea lui îl îndemna să nu cedeze. Cu ultima fărâmă de putere, apucă ciocănelul de pe masă şi strivi ceasul. Geamul i se sparse, cioburile şi pietrele săriră peste tot, micile arcuri îşi iviră vârfurile metalice de sub capac.
Momentul fusese atât de obscur, încât s-a şters imediat din memoria lui. S-a trezit a doua zi fără să-şi amintească prea multe din cele petrecute în noaptea aceea, aşa că a pus totul pe seama imaginaţiei şi şi-a impus idea că totul ar fi fost un vis urât. Timpul şi-a urmat cursul firesc, Lorene a crescut şi a devenit o domnişoară în toată firea, de o frumuseţe ravisantă. Tot ce avea era de la mama ei: buze, ochi, mâini, privirile golaşe pe sub gene, gesturile mici şi fine, delicateţea mersului, manierele, rotunjimea silabelor. Era, după cum credea tatăl ei, cea mai frumoasă tânără din oraş, însă în timp ce ea strălucea ca un fruct în prag de a se pârgui, Maurice îmbătrânea simţitor, neobişnuit de repede. Albise aproape peste noapte, şanţuri adânci îi înconjurau ochii de care atârnau pungi grele, dinţii i se îngălbeneau, unghiile îi creşteau groase şi tari, puterile îl părăseau. Viaţa fugea din el ca şi cum se temea de ceva.
Lorene n-a apucat să împlinească douăzeci de ani. Un val de gripă a pus stăpânire pe oraşul lor, o răceală cumplită a pus-o la pat şi, aproape într-o clipire prelungă de gene, tuberculoza i-a luat-o. Deşi îşi simţea inima spulberată în bucăţele mici şi tăioase, care i se îmrpăştiaseră prin corp şi îi zgâriau interiorul la fiecare respiraţie, Maurice, de-acum un bătrân ceasornicar fără nimeni pe lume, n-a vărsat nicio lacrimă. O iubise pe Lorene aşa cum se spune că iubeşte Dumnezeu lumea: lăsând-o să se distrugă singură. Înţelesese că iubirea nu foloseşte la nimic, că e inutilă în faţa morţii, că răul din lume găseşte întotdeauna o firidă pentru a se strecura în cele mai curate suflete. Dar ştia ce avea de făcut.
Vreme de mulţi ani, ţinuse ceasornicăria într-o stare de letargie parfumată. Ceasurile pe care le avea expuse pe pereţi nu se vindeau bine, cererile de reparaţii erau tot mai puţine şi din ce în ce mai multe ceasuri rele îşi găseau drum spre mâna lui, în ciuda faptului că el le tot respingea. Mulţi clienţi erau dezamăgiţi că el le refuza reparaţia şi căutau alţi ceasornicari, în alte părţi. Afacerea scădea treptat, iar bătrânul Maurice era tot mai trist şi tot mai singur. I se părea că viaţa lui trece înaintea timpului, că trupul lui slăbeşte, că puterile îl lasă, în vreme ce lumea de dincolo de geamurile murdare ale ceasornicăriei îşi păstrează clocotul viu şi nealterat. Ca şi cum era singurul om de pe pământ pentru care mai trecea vremea. Cel mai rău lucru era, însă, faptul că nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Se simţea atât de singur încât, de la o vreme, avea senzaţia că începuse să i se facă dor de un loc în care nu fusese niciodată, ca şi cum sufletul lui simţea că are o casă pe undeva, prin lume, pierdută, dar mintea uitase locul.
După ani întregi în care se gândise la toate cele petrecute, Maurice realiză într-un final cât de mult se înşelase. Ceasurile nu se împărţeau în bune şi rele. Forţele, însă, da. Iar destinul lui fusese cumva agăţat de una dintre aceste forţe necunoscute aşa cum agăţi o haină în cuier, pe care o uiţi acolo multe vieţi la rând. Poate că răul nu venea din senin în viaţa unui om, poate câteodată mai era şi chemat. Oricine se duce dacă îl strigă cineva. Poate că avea şi el suflet şi se ataşa de persoana care îl striga, fiindu-i greu mai apoi să plece. Însă aşa cum omul s-a născut din nimic şi tot în nimic se întoarce, poate că şi răul trebuia să se întoarcă în răul care îl născuse.
Ceasul lui Serene, însă, trebuia să fie cheia, aşa că începu să-l reconstruiască după puterea amintirii lui. Lucră la el cu multă dedicare, timp de şase nopţi la rând, iar când în sfârşit a fost gata, în loc să-l privească cu groază şi scârbă, l-a privit a treia oară ca pe un bilet de tren. Într-a şaptea noapte, încuie ceasornicăria imediat după răsăritul lunii şi ieşi să se plimbe pe străzile pustii, pavate cu pietre mărunte, ale micului oraş. Retrăi toate momentele importante din viaţa lui, cum o cunoascuse pe soţia lui, cum apăruse fiica lui, cum le pierduse pe amândouă. Râse, plânse şi se scutură ca un nebun, singur pe drumurile stăpânite de o ceaţă deasă, străpunsă numai de lumina bolnavă a felinarelor stradale.
Ajunse pe malul râului, acolo unde irişii muriseră demult, nici el nu-şi mai amintea exact când, şi scoase ceasul din buzunar, rugându-se din toată inima să o mai vadă o singură dată pe Serene, cea pe care ar fi trebuit să o creadă, cea care adusese năpasta asupra lui, care purtase şi răspândise blestemul ca pe o boală contagioasă. După două bătăi de gene, simţi o mână măruntă pe umăr şi îşi aşeză mâna peste ea fără să se gândească, convins că soţia lui venise. Mirarea îl zgudui, însă, când văzu că lângă el se aşeza Lorene, frumoasă ca în ultima ei zi de viaţă, dar palidă şi tristă.
— Oare ochii mă înşală? o întrebă el printre lacrimile de fericire.
— Nu, tată, sunt chiar eu. Am venit să te iau acasă, îi răspunse ea, zâmbind.
Lorene se aplecă şi îl sărută uşor pe frunte, iar Maurice simţi cum toată greutatea trecutului i se ridică de pe inimă, ca o piatră de moară care devenise tot mai grea, cu fiecare an. Luă mâna fetei şi o sărută prelung, apoi se ridicară deodată şi păşiră pe drumul către nicunde, prin ceaţa deasă care izvora din pământ…