Polyxena

[fragment din Noaptea Valpurigiei]

de Gustav Meyrink

traducere: Ștefan Bolea

Trebuie să fi stat cel puțin o jumătate de oră în tăcere în camera care se întuneca treptat de la apus: Elsenwanger în fotoliul cu rezemătoare, cu un ghem de lână galbenă la picioare, oftând chinuit la fiecare două-trei minute, de parcă i s-ar fi frânt inima și Polyxena, lăsându-se pe spate în balansoar în fața tomurilor îngălbenite, fumând, ușor hipnotizată de clinchetul blând și monoton al andrelelor. Apoi văzu că mâinile lui se opresc dintr-odată și că tricotajul îi cade în poală în timp ce se cufunda în somnul asemănător morții al senectuții.

Ca și cum ar fi fost sub efectul unei vrăji, era țintuită în balansoar de o sfârșeală ciudată, o combinație de epuizare fizică și de sentimentul că era consumată din interior de ceva pentru care n-avea nume. Tocmai se înclina în față pentru a se ridica – „Poate că ar fi mai bine să deschid fereastra și să las să intre aerul răcoros și umed?” –, când gândul că ar putea să-și trezească unchiul, care iar ar începe o conversație anostă, bătrânească, o făcu să se lase din nou în balansoar.

Se uită prin camera iluminată acum doar de flacăra slabă a lumânării. O carpetă de un roșu închis acoperea podeaua cu un model plicticos de ghirlande; știa toate ornamentațiile pe de rost, atât de des se jucase pe ea în copilărie. Chiar și acum simțea în gât mirosul de praf fetid care – de câte ori! – o făcuse să plângă și-i otrăvise vârsta fragedă. Iar eternele tânguiri de genul „Xenerl, ai grijă, să nu-ți pătezi rochița!” fuseseră precum norii negri pe cerul senin al copilăriei. De ură, dinții i se încleștară pe țigară și o aruncă cât colo.

Acum, când privea înapoi spre primii ani, îi venea în minte permanentă forfotă între locuri la fel de mohorâte. Priveliștea vastelor rafturi de volume mucegăite, pe care le răsfoia atât de des cu speranța vană de a găsi vreo poză în ele, era un memento dureros al acelor zile. Fusese ca un pui de pasăre cântătoare prins într-o veche ruină, dând din aripi cu disperare în căutarea unui strop de apă: o săptămână acasă în castelul sumbru al mătușii Zahradka, o duminică înfiorătoare aici, apoi iar acasă.

Își privi gânditoare bătrânul unchi. Pleoapele lui încrețite, vlăguite, erau închise atât ermetic încât nu-și putea imagina că le va deschide iar. Și brusc își dădu seama ce ura atât de mult – la el și la mătușa ei –, cu toate că nu-i spuseseră niciodată un cuvânt aspru: priveliștea fețelor lor când dormeau.

Totul venea de la un incident aparent trivial din frageda pruncie: dormea în pătuțul ei, n-avea nici patru ani și se trezise subit. Poate că avea febră, poate că tocmai avuse un coșmar teribil; țipase, dar nimeni nu venise; se ridicase, iar în mijlocul camerei stătea mătușa ei pe un fotoliu, prinsă într-un somn atât de profund, încât niciun strigăt din lume n-ar fi putut-o trezi. Urmele ochelarilor ei îi dădeau alura unui vultur mort în timp ce expresia împietrită de pe fața ei sugera o cruzime atroce.

De atunci se formase în mintea ei infantilă o aversiune față de orice avea legătură cu imaginea morții. Inițial și pentru o perioadă îndelungată, nu fusese mai mult decât o teamă vagă de fețe adormite, dar, mai târziu, sentimentul se transformă într-o ură obtuză, instinctivă față de tot ce era lipsit de sânge, față de tot ce era mort. Această ură se întipărise cu atât mai adânc cu cât inima ei era plină de o poftă de viață care fusese reprimată de generații și care numai aștepta prilejul să izbucnească în flăcări și să-i incendieze ființa.

Fusese înconjurată de senilitate de când se știa, de corpuri și minți senile, de comportamente și acțiuni senile; pereții erau acoperiți cu fotografii ale unor bărbați și femei în vârstă și întreg orașul părea senil, ridat, decrepit; până și mușchiul de pe arborii străvechi din grădină părea barba unui moșneag.

Apoi au venit zilele ei de internat de la mânăstirea Sacré Coeur. La început, schimbarea mediului i-a înseninat viața, dar numai pentru câteva zile, înainte ca lumina să se vestejească și să înnegureze, devenind mult prea calmă și solemnă, aidoma unui asfințit istovit. Prădătorul din sufletul ei s-a chircit, așteptând oportunitatea atacului.

La mânăstire auzise pentru prima oară cuvântul „dragoste”: dragostea pentru Mântuitor, pe care Polyxena îl vedea permanent cu ochii minții, pironit pe cruce, cu stigmatele sângeroase, rana sângerândă din piept și cu sângele care i se scurgea din coroană; dragostea de rugăciune, în care imaginile pe care le vedea în minte se transformau în cuvinte: sânge, martiriu, biciuire, crucificare, sânge, sânge; apoi dragostea pentru Sfânta Inimă străpunsă de șapte cuvinte. Lumânări în cupe sângerii. Sânge. Sânge.

Sângele ca simbol al vieții i s-a gravat pe suflet.

Din toate fetele nobilimii care erau educate la  Sacré Coeur, ea deveni cea mai ferventă.

Dar ferventă și în moduri de care nu-și dădea seama.

De abia înțelegea puțina franceză predată, puțina engleză, muzica, istoria, aritmetica și tot restul. Le uita instantaneu.

Singurul lucru care s-a prins a fost dragostea.

Dar era dragostea de… sânge.

Cu mult înainte de a se întâlni cu Ottokar, se întorsese de la mânăstire, resimțind cum atmosfera de senilitate o învăluie din nou, iar obiectul care în timpul școlii îi trezise pasiunea – patimile Mântuitorului – părea să se scufunde lent într-un trecut care era cu mii de ani mai vechi decât împrejurimile ei sepulcrale. Tot ce rămase era sângele vital care se curgea permanent din „cealaltă parte“, din vremea răstignirii, în ea, o infimă șuviță roșie.

Și tot ce vedea, tot ce era plin de viață și fraged, asocia inconștient cu ideea sanguină. Tot ce o atrăgea și o umplea de dor – florile, jocul animalelor, fiorii de bucurie, lumina solară, tinerii, mirosurile dulci și sunetele melodioase –, rezonau în cuvântul care reverbera în sufletul ei, cu toate că era doar vag conștientă de asta, ca un vis în somnul neliniștit care precedă trezirea: sânge, sânge, sânge.

Apoi, într-o zi, când baronul Elsenwanger a dat un banchet, a fost deschisă camera în care portretul stră-străbunicii ei, contesa Polyxena Lambua, era expus pe perete. Când l-a văzut, printre celelalte, multe dintre ele înfățișându-i pe alți strămoși, avu strania impresie că nu era portretul unei făpturi moarte, ci reflecția unei ființe care exista undeva aievea și care era mult mai vie decât orice văzuse vreodată. A încercat să se convingă să ignore sentimentul, dar el nu întârzia să se întoarcă. „Era expus acolo, înconjurat de fețe moarte; poate din cauza asemănării cu soarta mea reacționez la el”, își spuse, fără să se creadă pe sine în totalitate.

Dar nu acesta era motivul. Ci altul, dincolo de înțelegerea ei.

Într-un fel, portretul era însăși Polyxena. Precum sămânța poartă în sine imaginea plantei care va deveni cândva, ascunsă vederii noastre, dar identică până la detalii organice, așa fusese portretul în interiorul ei încă din frageda pruncie, ca matrice predestinată în care ființa ei trebuia să-și reverse fiecare fibră și fiecare celulă, până când îndeplinește fiecare detaliu proiectat.

Ce a făcut-o să simtă că portretul înaintașei sale era mai viu decât orice văzuse, era simțirea bruscă, inconștientă, pe care i-o trezi în ea, că acum s-a privit în față, cu toate trăsăturile ei, atât cele relevate deja, cât și cele ascunse în floare.

Singurul lucru pe care poți să-l simți mai viu ca orice este persoana ta.

Ea nu cunoștea legea care stă la rădăcina magiei: „Dacă două mărimi sunt perfect egale, atunci sunt una și aceeași și apar o singură dată, chiar dacă existența lor pare să fie separată de timp și de spațiu”.

Dacă ar fi cunoscut-o și ar fi înțeles-o, ar fi fost în stare să-și prevadă destinul până la cel mai infim detaliu.

Portretul avusese acest efect asupra ei, la fel cum l-a avut mai târziu asupra lui Ottokar, doar că n-a fost bântuit de el; fuzionă treptat cu el și deveni ea însăși portretul. Dacă n-ar fi fost acolo, ca reprezentantă vie a portretului, n-ar fi avut niciodată puterea să-și proiecteze magia pe el. Dar acum era încărcat cu puterea vrăjită a sângelui, iar sângele lui mirosea prezența unei ființe vii și se simțea irezistibil atras de ea.

Când, mai târziu, Polyxena și Ottokar se întâlniră în catedrală, nicio putere din lumea n-ar fi putut preveni ce s-a întâmplat. Era legea inexorabilă a destinului care împlinea ce-a semănat. Sămânța a ajuns fruct, proiectul care fusese încifrat în trup s-a maturizat în faptă, asta a fost tot.

În ziua următoare, ea mersese direct la confesional cu un avertisment care fusese sudat adânc în mintea ei la mânăstire: că va cădea moartă dacă tăinuiește un păcat. Dar sângele triumfă în ea, iar conștiința i-a fost amuțită de inocența înțeleptului și de inocența animalului, care nu simt niciodată remușcări pentru faptele comise. Era sigură în inima ei că nu se va confesa și că va trăi. Și avusese dreptate, dar, în același timp, se înșelase. Ceea ce, până în acel moment, îi părea ei că este sinele ei, căzuse mort și un alt „sine” – cel care corespundea portretului strămoașei – i-a luat imediat locul.

Nu este un simplu accident că numim succesiunea generațiilor „arbore” genealogic, pentru că, într-adevăr, este un arbore, care, după lungul somn al iernii și după culoarea schimbătoare a frunzelor sale, dă aceiași lăstari.

Polyxena cea moartă din galeria portretelor revenise la viață și Polyxena cea vie căzuse moartă, făcând schimb de locuri și păstrându-și, ambele, inocența: ultima refuza să confeseze un păcat pe care prima fusese obligată să-l comită. Și fiecare zi dădea muguri noi pe ramura tânără a arborelui vechi, noi, dar, în același timp, străvechi, pentru că erau mugurii pe care „arborele“ genealogic îi dădea din negura vremurilor.

Iar în mintea Polyxenei, dragostea și sângele se contopeau într-o unică, indivizibilă idee. Împinsă de dorința ei perversă – pe care rudele ei senile o confundau cu un interes entuziast pentru istorie –, se plimba prin Hradschin, dintr-un loc în care se vărsase sânge în altul. Fiecare piatră cenușie, bătută de vreme, pe care inițial o ignorase, avea de spus o poveste despre tortură și crimă, fiecare centimetru de pământ puțea a sânge. Când atinsese inelul de fier de pe poarta capelei pe care regele Venceslau îl ținuse strâns înainte de a fi doborât de fratele său, simți cum îi tremură trupul de la groaza muritoare care persista încă în metal, numai că, în interiorul ei, groaza se transformă în senzualitate sălbatică, febrilă.

Întregul Hradschin, cu clădirile sale mute, osificate, devenise gura cu mii de limbi vii, care-i șoptea în urechea ei avidă povești de groază din trecut.