de Bogdan Liviu
Acum o săptămână eram la un prieten și îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că ști că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…