de Liviu Ștefan Dunca
Lumea cu toată slava ei, cu toată strălucirea ei nu se îndrepta nicidecum spre fericirea veșnică pe care o propovăduiau lupii, ci mai degrabă spre o moarte iminentă, spre un haos planetar. Ahtiat după putere, după slavă, lupul cel mare, președintele țării, a format o armată înfricoșătoare cu care a pornit să cucerească lumea. Cu niște arme diabolice ardea totul în cale, topea totul, dezintegra tot ce avea suflare de viață. De acum conducea un imperiu pe care îl silise să participe la canavaluri, la beții, la fel de fel de obiceiuri sălbatice, ba încă îi întreceau cu mult pe barbarii din vechime prin fărădelegile lor. El stătea pe tronul său, își pieptăna blana ce era unsă cu fel de fel de balsamuri și rânjea cu satisfație când se uita la ecranul gigantic din curtea palatului. Acolo vedea cum lumea pe care el o conducea se îndrepta spre anarhie, spre pieire. Orașul lui ajunsese capitala lumii, iar în palatul imperial se afla un templu în care toți erau chemați să se închine la picioarele acestuia. Cine nu se va închina trebuia să fie ucis, chinuit, anihilat. Cine este asemenea ca el și cine poate să se lupte cu el? Avea oare un adversar pe măsura lui?
Grupul de pe marginea Tamisei cu toate că era din ce în ce mai persecutat deveni, tocmai datorită persecuției, din ce în ce mai puternic; crezul lor, ideile lor erau din ce în ce mai coerente. Acum știau cine sunt ei, care este rostul lor. Știau că sunt o conștiință ce nu trebuia să cadă, că datorită lor lumea nu va arde, nu va fi înghițită de puterile întunericului. Da, trebuiau să rămână verticali, incoruptibili, luminoși, gata oricând de a se jertfi. De acum nu s-au mai putut întoarce la job-urile lor căci lupii au dat dispoziții ferme ca să fie marginalizați, excluși din societate. Așa că au ajuns pe drumuri, au ajuns ca soarele să facă parte din viața lor, să se scalde în razele lui, să guste din libertatea lui. La televiziuni erau prezentați ca fiind un grup terorist de aceea oamenii îi urau, îi disprețuiau. Oamenii iubeau ghearele lupilor, blănile lor spurcate, colții lor încărcați cu sânge, cu cărnuri umane. Câțiva ani au pribegit pe străzile orașelor, s-au hrănit cu țărână, au băut apă din Tamisa, s-au îmbrăcat cu zdrențe purtătoare de sfințenie, au rostit rugăciuni, au iertat, au binecuvântat, au mulțumit, dar nu s-au putut nicicum integra în acea lume a fărădelegilor. Nici lupii și nici omul de rând nu puteau suferi prezența lor, nici privirea ochilor lor, nici chipurile lor curate care trădau sfințenia, adevărul, de aceea au pus mâinile pe ei și i-au încarcerat. De acum nu vor mai vedea soarele de pe cer, de acum soarele va străluci în inimele lor, de acum viața lor va fi o jertfă; dar nu vor blestema, nu vor urî pe oameni, nici măcar pe lupi, chiar dacă sunt fiare, nu, ei nu mai pot urî, întunericul nu se mai poate coborî în inimile lor.
Nici nu a apucat să se crape de ziuă căci curtea palatului imperial s-a umplut de oameni. Cei care nu au apucat să prindă un loc puteau urmări totul pe ecranele dinafara palatului sau din casele lor. Toți trebuiau să vadă momentul judecății. În vârful edificiului principal, la capătul treptelor templului se afla tronul gol al lupului cel mare. Acuzații, printre care se aflau David și Ana erau îmbrânciți sus pe trepte, pe platoul din fața tronului. După ce aceștia s-au grupat pe acel platou au apărut doi lupi grași ce s-au așezat de o parte și de alta a tronului rămânând într-o poziție de așteptare. Toți îl așteptau pe cel mai mare. O tăcere de mormânt se așternuse în curtea palatului. Se auzea doar un murmur de pe buzele acuzaților. Unul dintre lupii ce îi păzeau a observat aceasta și cu o bară de fier i-a lovit cu o așa putere că i-a doborât pe toți la pământ. Doborâți, acuzații oftau și se rugau mai tare, mai puternic. De acum erau niște biruitori. Palatul, mulțimea adunată, lupii, bătăile erau pentru ei cheia spre Paradis, cheia spre o lume mai bună, mai dreaptă.
Dintr-o dată lupul cel mare și-a făcut apariția. Avea botul mânjit de cărnuri și sânge, pesemne tocmai venise de la un ospăț, iar pe umeri avea o manta lungă ce îi atârna pe pământ. Când l-au văzut cei din curtea palatului au început să strige toți într-un singur glas: „Stăpânul nostru!!! Stăpânul nostru!!!” de ziceai că acel moment fusese repetat de mii de ori până să iasă totul precum o cremonie de adorare a demonilor. La un semn al lupului toți au amuțit și s-a auzit doar râsul lui batjocoritor, după care s-a așezat pe tronul său. Unul din dreapta lui începuse să citească acuzațiile. Lupul asculta totul îngândurat, fiind mai degrabă preocupat să-și scoată carnea dintre dinți cu vârful ghearelor. După ce acela a terminat de citit lupul izbucni iarăși în hohote de râs de ziceai că se zguduie palatul și templul. Cei din piață au început și ei să râdă transformându-se dintr-o dată acel loc în ceva ce semăna mai degrabă cu un infern decât cu un loc de unde se decidea soarta unor oameni nevinovați.
„Ei, mai aveți ceva de spus? Ia să vă vedem!” spuse lupul după care s-a trântit din nou pe tronul său. David a făcut câțiva pași în față și a început să vorbească: „Am ascultat acuzațiile ce ne sunt aduse și sunt de acord cu ele.” Când a spus „și sunt de acord cu ele” lupul s-a trezit din moțăiala ce îl cuprinse și a început să fie atent. ”Da, a continuat David, sunt de acord cu ele, aceasta este lumea pe care voi ați creat-o, cu legile ei. Oamenii, lupii, nu sunt vietăți perfecte de aceea pot greși. Nu e de condamnat. Sunt de acord cu greșelile, toți putem greși, dar un lucru nu este legitim. Acest tribunal nu este legitim. Este legitim pentru cei ce se împărtășesc din cele ale lumi, din desfrânările ei, din bețiile ei, din minciunile ei. Noi însă nu putem fi judecați de acest tribunal. Noi aparținem cerului, soarelui, stelelor, aparținem Aceluia pentru care ne jertfim…” Nici n-a apucat David să termine, căci deodată lupul cel mare s-a ridicat în două labe și cuprins pe loc de turbare a sărit pe el precum o fiară sălbatică și cu dinții a început să-l sfârtece, apoi s-a năpustit și asupra celorlalți acuzați rupând cărnurile lor. David, Ana și toți frații deveneau de acum martiri. Ceilalți lupi ce erau de față au făcut la fel și totul s-a transforrmat într-o baltă de sânge și de cărnuri sfințite.
Oamenii ce erau de față, văzând acel spectacol înfiorător înlemniră. Din palat au ieșit restul lupilor și toți, precum o haită de demoni, au început să sfârșie tot omul ce se afla în curtea palatului. Cei ce reușiseră să scape spre poarta principală au realizat că avea zăvorul tras așa că măcelul a continuat și nu s-a oprit decât atunci când toți au fost omorâți. După măcel toți lupii într-un glas au început să urle cu urletul specific lor. Urletul s-a auzit în tot orașul dar nimeni nu știa ce se întâmplase, căci transmisiunea se întrerupse înaintea măcelului, se întrerupse atunci când David mai apucase să spună: Aceluia pentru care ne jertfim.