(phobia perennis)
de David Mândruț
În prezentul articol ne străduim să evidențiem faptul că între experiența sublimului și afectul de angoasa există o asemănare organică, calitativă mai exact. Pentru a ne îndeplini scopul ne vom folosi de textul lui Kant din Critica facultății de judecare, dar și de textul fondator al întregii tradiții legate de angoasă, care este intitulat chiar Conceptul de anxietate, al lui Kierkegaard. Trebuie să notăm, de asemenea, că drept puncte de pornire în analiza sa Kant îi are pe Pseudo-Longinus, care a scris primul tratat despre sublim, bineînțeles luând în considerare și unele fragmente de dialoguri platoniciene. De asemenea, Kant se inspiră masiv și din lucrarea ilumunistului Edmund Burke, prima tratare și sistematizare modernă a conceptului de sublim. Kierkegaard, în textul său, se folosește mult de pasaje biblice, în special din Geneză, referindu-se la cădere pentru a evidenția acest afect fundamental trăit de primii oameni. Este de notat faptul că în limba daneză, Biblia făcea deja trimitere la conceptul de angoasă.
Vom începe analiza cu textul kantian, pentru a releva unele caracteristici definitorii ale experienței sublimului, iar mai apoi vom vorbi și despre geneza conceptului de angoasă la Kierkegaard.
În primul rând, pentru Immanuel Kant, experiența sublimului este o experiență indeterminată. El face de asemenea distincția dintre sublimul matematic și cel dinamic, pe care le vom explora mai târziu. Experiența sublimului este revelată cel mai adesea de un obiect lipsit de formă, întrucât nelimitarea este reprezentată în acest obiect sau datorită lui. Și totuși în ea, în nelimitare, este gândită totalitatea acestuia. Observăm deci argumentul kantian pentru indeterminarea experienței sublimului.
Sentimentul sublimului este o plăcere, care apare doar indirect, în sensul că provine din sentimentul unei blocări momentane (am putea spune un nunc stans) a forțelor vitale și urmată imediat de o izbucnire mult mai puternică a lor (un nunc fluens), prin urmare, ca emoție, ea nu pare să fie un joc, ci o preocupare serioasă a imaginației. Observăm deja cum un concept studiat anterior de noi, cel de clipă își face locul în experiența sublimă. Autorul susține că satisfacția produsă de sublim nu conține atât plăcere pozitivă, cât mai degrabă admirație sau respect, adică plăcere negativă.
Sentimentul sublimului implică o mișcare a sufletului legată de aprecierea obiectului ca o caracteristică a sa, în timp ce gustul pentru frumos, de exemplu, presupune și menține sufletul într-o contemplare liniștită. Această mișcare trebuie să fie apreciată ca subiectiv finală. Ea este raportată de imaginație fie la facultatea de cunoaștere, fie la cea a dorinței, în ambele raportări finalitatea reprezentării date este apreciată doar cu privire la aceste facultăți, și prin urmare, prima îi este atribuită obiectului, ca o dispoziție matematică a imaginației, cea de a doua ca una dinamică a ei și, de aceea, obiectul este reprezentat ca fiind sublim în cele două modalități amintite. Pe scurt, sublimul matematic se raportează mai degrabă la cunoaștere, în timp ce varianta dinamică vizează dorința.
Kant exprimă sublimul prin atributele de mare, imens, colosal, inclusiv prin dimensiunea care trezește respect, va spune el în antropologia sa pragmatică. Kant ne oferă de asemenea o teorie subiectivistă a frumosului și a sublimului, conform căreia se susține că acestea nu trebuie căutate în obiectele naturii, ci în sufletul celui care contemplă natura. În acest punct, Kant se înrudește și cu Shakespeare, cel din sonete, respectiv momentul în care dramaturgul englez proclamă că frumusețea (putem spune și sublimitatea) se află în ochiul celui care o contemplă.
Trecem acum la Kierkegaard. Acesta în conceptul de angoasă oferă mai multe definiții ale anxietății, numind-o o antipatie simpatică și o simpatie antipatică (expresie preferată de fenomenologul Henri Maldiney), încercând să evidențieze caracterul dual al afectului, de aceea noi în limbajul comun am putea vorbi și de o angoasă dulce, plăcută, seducătoare, cel mai mare pericol fiind tocmai faptul de a ne îndrăgosti de ea.
O distincție celebră oferită de danez este aceea dintre frică și angoasă, frica având mereu un obiect determinat, intramundan, care ține de lume, ar spune Heidegger, în timp ce anxietatea este nedeterminată, este anxietate de nimic, de neant, anxietate de moarte i-ar spune același danez în Cuvântările creștine din 1848. Tot în același text, Kierkegaard diferențiază anxietatea de viață de cea de moarte, anxietate care nu apare explicitată și în conceptul de angoasă.
Anxietatea este de asemenea, realitatea libertății ca posibilitate a posibilității. Kierkegaard ne oferă exemplul individului care privește abisul, de pe un munte, să spunem, și resimte anxietatea deciziei de a se arunca sau nu. Aceeași experiență este descrisă de Immanuel Kant, tot în analitica sublimului drept teamă, filosoful de la Königsberg oferindu-ne același exemplu cu abisul, exemplu care va fi folosit și de Nietzsche într-un aforism celebru sau de Poe în textul său despre demonul perversității.
Anxietatea este legată și de conceptul de clipă, pe care îl regăsim și la Kant. Kierkegaard ne sugerează faptul că noi suntem o sinteză de suflet și trup, condusă de spirit, dar de fapt în cadrul alcătuirii noastre componente, suntem o serie de mai multe suprapuneri de sinteze, cum ar fi sinteza dintre libertate și necesitate. În final, noi suntem o sinteză și de temporar și etern, sinteză care este asigurată de clipă. Deci clipa ar fi analogul spiritului din prima sinteză. Dacă ceva nu merge bine în alcătuirea individului, apare și anxietatea, care e clipa în viața individului. Și Martin Heidegger susține că prezentul angoasei ține clipa pregătită să țâșnească.
Vom încerca în cele ce urmează să legăm sublimul de angoasă, oferind o serie de puncte de legătură. În primul rând, putem considera că ambele experiențe sunt experiențe de graniță, experiențe limite, în care ni se revelează neantul propriu. Din această cauză, pe urmele lui Kant, autori ca Schopenhauer susțin că sublimul este un afect atât de puternic încât poate să ne distrugă, să ne nimicească, să ne anihileze chiar. La fel și angoasa, care nu are un obiect determinat, este o angoasă de neant.
Un alt punct pe care l-am explorat se referă la legătura dintre sublim, respectiv angoasă și clipă. Fiind o experiență indeterminată, atât sublimul cât și angoasa se înscriu într-o clipă, mai exact într-o clipă care stă, nu într-o clipă care curge, respective, cele două se înscriu într-un nunc stans, nu într-un nunc fluens. Prin simplul fapt de a fi două experiențe indeterminate, atât sublimul, cât și angoasa se leagă de clipă, care la nivelul filosofiei timpului este o dimensiune la fel de indeterminată ca și cele două afecte.
De asemenea, la fel cum angoasa este o antipatie simpatică și o simpatie antipatică, considerăm că putem afirma același lucru și despre sublim, dar fiind faptul că după Kant și sublimul poate produce o plăcere negativă. Avem, pe de-o parte plăcerea negativă kantiană și dulcea angoasă kierkegaardiană. Pe scurt, ambele afecte ar avea un caracter ambivalent, menite să trezească în sufletul nostru senzații mixte, contrastante care se ating, se contopesc totuși într-un punct. Aici ar interveni deja și un fel de sinestezie de care vorbeau simboliștii. După cum Schopenhauer susține, oarecum, că sublimul e trăit la intensități diferite, adică există o gradație, putem susține și noi în urma tematizării kierkegaardiene a angoasei pe mai multe categorii că și acest afect fundamental e trăit la intensități diferite, în funcție de gradul nostru de conștiență/spirit. Această idee de intensitate a unei stări mentale va fi preluată și de Bergson, în momentul în care acesta va vorbi despre conceptul său de atenție la viață.
Moștenirea pe care au lăsat-o cele două concepte se reflectă atât în fenomenologie, cât și în psihanaliză. În psihanaliză vorbim despre un mecanism de apărare, numit sublimare, prin care energia psihică sexuală este convertită într-un produs creativ, iar în fenomenologie, tradiția sublimului a fost dusă mai departe de Marc Richir, care ne vorbește despre un sublim în politică. Un asemenea sublim în politică are loc de exemplu în urma unei revoluții, reușite bineînțeles, în cadrul căreia oamenii ies en masse pe stradă, fiecare fiind prieten cu toată lumea.
Distincția kierkegaardiană între frică și angoasă a fost preluată de psihanaliști și de fenomenologi, în psihanaliză îl menționăm pe Freud, iar în fenomenologie pe Sartre, Scheler, Tillich, dar mai ales pe Martin Heidegger, pe care danezul l-a influența masiv. Singurul gânditor, care face oarecum o notă discordantă privitoare la concepția kierkegaardiană despre angoasă și frică este Lacan, care susține că angoasa are un obiect oarecum, care este chiar dorința Celuilalt. El mai afirmă de asemenea, că la baza angoasei stă obiectul mic a.
În urma celor analizate, putem susține că atât sublimul, cât și angoasa sunt niște experiențe indeterminate, care au loc într-o clipă suspendată, într-un nunc stans și care ne relevă propriul neant. Putem susține pe urma unor psihoterapeuți existențiali ca Rollo May că angoasa, și putem adăuga noi, și sublimul sunt niște experiențe limită, de graniță cum le-am numit în descendența lui Jaspers, care ne provoacă un șoc atât de puternic încât ar putea trezi creativitatea latentă din noi înșine. Pe scurt, experiența sublimului și cea a angoasei ar avea ca rezultat activarea mecanismelor creative din sufletul individului. Ultima noastră afirmație se referă la faptul că noi susținem că cele două afecte sunt similare într-o oarecare măsură calitativ, și susținem cu tărie că în orice formă de angoasă intră și puțin sublim, iar în orice formă de sublim intră și puțină de angoasă. Sublimul angoasează – angoasa sublimează.