de Liviu Ștefan Dunca
Ca să nu stau degeaba, ca să nu mă mut de pe un pat pe altul, ca să nu schimb obsesiv canalele Tv negăsind nimic acolo care să îmi dea un sens vieții, ca să nu mi se deformeze coloana de la canapeaua șubrezită din cauza utilizării excesive, m-am hotărât să scriu. Da, să scriu. Să înșirui cuvinte după cuvinte, să înghesui litere lângă litere, și să adun cât mai multe și cât mai sofisticate ca să fiu cât mai credibil, ca trândăvia mea să nu mai fie subiect de dezbatere națională, să nu se mai discute despre linșarea mea în piața publică. Toate aspectele vieții mele au fost studiate și analizate de către specialiști și s-a găsit soluția ultimă: eutanasierea mea. De o săptămână aștept acest moment și mâine e ziua în care voi fi dus și omorât. Toată săptămâna m-am gândit la acest moment și nu am ajuns la nici o concluzie. Se pare că lenea mi-a afectat până și funcția creierului. Nu sunt în stare de nimic, nu mai am resurse pentru nimic. Cu toate că moartea e de o evidență și un lirism ce ar înduioșa până și pe cel mai feroce criminal, eu rămân așa cum am fost dintotdeauna: de neclintit. Știu însă prea bine că mâine voi muri, că mâine ghilotina va cădea peste grumazul meu îngroșat de la mâncăruri și perne moi, de aceea m-am gândit că e un moment măreț, doar e moartea mea și am vrut să fac ceva mai special, ceva ce nu făceam de obicei, însă nu am găsit energia necesară pentru aceasta. Nu, sunt un ratat, sunt vrednic de acel moment, de acea moarte rușinoasă. Sunt vrednic să fiu scuipat, huiduit, osândit de oficialități, sunt vrednic de privirea fără compasiune a călăului. Pentru prima oară în viața mea un bolovan imens pare că a început să apese peste sufletul meu. Timpul este prea scurt ca să mă mai amăgesc cu vreun film artistic, cu vreo muzica, ori ca să stau pur și simplu inert așteptând să treacă minutele, orele, anii. Acum știu sigur că mâine voi pieri și mai știu că creierul meu atrofiat nu mai e în stare de nimic, da! de nimic. Nu mai sunt în stare de a mă pregăti cum se cuvine de momentul sfârșitului meu. Dacă toată viața mea n-am făcut nimic, cum aș putea, dintr-odată, să găsesc resurse de a face ceva deosebit, ceva prin care măcar pe bunul Dumnezeu să-l impresionez, dacă pe oameni i-am dezamăgit, i-am silit să recurgă la soluția finală în privința mea.
În decursul vieții am avut câteva tentative de a scrie, dar gândindu-mă la ce aș fi putut scrie, mi s-au părut mai interesante filmele, cafelele, fotbaliștii. Acum însă, când am moartea înaintea mea, scrisul capătă în sfârșit un sens, pare a fi singura mea șansă de reabilitare. Este într-adevăr o chestiune salvatoare. De ce nu m-am gândit mai demult la această soluție? De ce tocmai acum când mai am o noapte la dispoziție mi-a venit această idee salvatoare? Adăugând cuvânt lângă cuvânt pare a fi o treabă minunată, pare să-mi trezească din mormânt creierul ce a fost în repaus zeci de ani. Că încă mai e în stare de funcțioane e numai o minune a lui Dumnezeu. Dar o spun cu mâna pe inimă: funcționarea lui e doar în procent de 40%. Restul este îngropat în monitorul calculatorului, în așternuturile puturoase, în anii inutili ai vieții mele. Ce pot să fac până mâine, cum pot recupera timpul pierdut? În momentul morții voi vedea adevărul gol goluț, mă voi vedea pe mine decapitat, îmi voi vedea trecutul mizerabil, iar sufletul meu va fi strivit de acel trecut. Nu voi putea spune: „Acesta sunt eu!” ci voi spune: „Acesta nu sunt eu, nu pot fi… cum mi-am putut dormi viața, cum mi-am putut îngropa talanții, cum mi-am putut bate joc de atâtea abilități cu care m-a înzestrat Dumnezeu?!”
Acum câțiva zeci de ani oficialitățile au început să mă studieze și de aceea au hotărât să fiu examinat de o comisie. Cu câteva zile înainte de examinare, știind că e o zi mare, o zi în care pot îndupleca statul spre a-mi sponsoriza marele proiect: moartea sufletească, am început să beau zeci de cafele, să mă cațăr prin copaci, să mă trântesc prin noroaie și aflându-mă într-un hal fără de hal m-am prezentat la comisie. Însă nu înfățișarea, sau starea mea de epuizare i-au determinat să clasifice cazul meu, nu, ci mai degrabă modul meu de gândire, lipsa unui țel în viață, goliciunea mea sufletească, lipsa de idei, de cuvinte, de coerență, de înțelegere. Cine vorbea cu mine vorbea cu un zid, ori cu un om din lumea umbrelor. Eram mai degrabă o aparență a unei ființe umane decât o persoană, decât un prieten, un coleg, un cetățean. De atunci am primit de la stat o sumă lunară și proiectul meu de autodistrugere a început și iată că acum este finalizat prin execuția mea.
Dacă de-a lungul anilor m-am îmbuibat peste măsură cu mâncăruri și băuturi, acum nu mai am poftă de nimic, acum știu că trupul meu se va prăbuși fără de viață pe caldarâmul orașului, va fi scuipat, va fi ocărât, va fi disprețuit. Și cu bună dreptate. Însă acum, de când am început să scriu, nădăjduiesc să-mi vină în minte vreo idee ce ar putea dea un sens omorârii mele. Părere de rău am cu siguranță, îmi cunosc faptele mele, căci cu bună știință am derulat proiectul meu și știu că nu am făcut nici o treabă de cinste. Nu, nimic nu este de cinste în a-ți îngropa viața în plapume din pene de gâscă sau în filme americane sau în meciuri de fotbal televizate ori în altele în care m-am împlicat doar cu ochii, iar trupul meu a rămas inert și prăbușit într-o înfrângere totală. Da, sunt conștient de înfrângerea mea! Ce mi-a mai rămas de făcut până mâine? Ce o să le spun oamenilor care mă vor aștepta plini de mânie, nerăbdători ca eu să dispar cu totul din istorie. Ce o să le spun? Da, e un lucru la care mă voi gândi până mâine. Nu voi dormi, cum aș mai putea oare să dorm? ci mă voi gândi ce răspuns să dau umanității.
Voi încerca să mă mobilizez în acțiunea mea. Voi încerca să-mi structurez ideile și scopurile mele. Ideile se vor naște din căința mea, iar scopurile converg toate într-o sigură direcție: eșafodul, ghilotina, oameni ce își vor ridica pumnul în aer, cerul senin de vară, un cer curat, infinit, parcă mai înțelegător decât pumnii sau decât sudalmele aruncate asupra mea. Scopul este înfruntarea acestora, dacă nu al pumnilor atunci a cerului ce pare neclintit, ce pare că vrea să mă asculte, să-mi asculte ultimul cuvânt. Da, cerul mă va asculta. Dar ce voi spune, ce voi avea de spus după o viață de lâncezeală. Până mâine sunt zece ore, poate doișpe, nu știu. Pare a fi timp destul, pare că e mai mult timp decât în acei zeci de ani risipiți.
Care este scopul nașterii mele? În afară de a fi un trântor ce aș fi putut face în viața mea? Ce altceva ar fi putut schimba deznodământul de mâine? Alergări pe malul râului la răsărit de soare? Un serviciu la care să mă ostenesc, prin care să ajut pe alții, să fiu o piesă de bază a societății? Soție, copii, nepoți? Să fiu un exemplu de vitalitate, de verticalitate? Să fiu un caracter care mută munții? Aceste întrebări pot continua, dar să fie toate acestea scopul nașterii mele? Oare dacă aș fi făcut toate acestea aș fi astupat gurile oamenilor, oficialitățile ar fi rupt zapisul condamnării mele, călăul s-ar fi coborât înfrânt de pe eșafod? Aș fi primit iertare dacă viața mea ar fi fost astfel? Nu am însă nici o garanție că așa ar sta lucrurile. Dacă oamenii mi-ar găsi alte și alte neajunsuri? Dacă nu i-aș putea nicicum îmbuna, mulțumi? Dacă vina trândăviei s-ar fi înlocuit cu înscrierea în vreun partid? De câte ori în istorie oamenii nu au fost linșați pentru că nu s-au înscris în partid!? Atunci ce scop aș putea da nașterii mele? Cum m-aș putea urca pe eșafod împăcat cu sine, cu pace în suflet, iar cerul să mă primească, să mă iubească? Timpul e scurt. Singurul scop ce mă interesează e acela ce poate fi atins în zece, doișpe ore. Mă uit la ceasul de pe perete care indică ora doișpe. Mâine la ora zece, cel mult doișpe când va fi evenimentul, voi fi deja mort. Atunci voi ști cine sunt, voi ști dacă mi-am atins scopul, dacă voi putea străbate cerul, dacă oasele mele atrofiate își vor recăpăta puterea, dacă Dumnezeu îmi va dărui pentru prima dată în viață puterea de a merge mai departe. Dar e mult până atunci, deocamdată mă doare coloana de la desele contorsionări pe fotoliu sau întinderile pe pernele dolofale. Să mai am puterea de a scrie, de a face singurul lucru important din viața mea. Ieri a venit poștașul și mi-a întins cu dispreț mănunchiul de bani primiți de la stat. Acesta muncește din greu pentru a-și întreține familia și de fiecare dată îmi întinde banii contrariat sau înciudat văzând un munte de om, tânăr, întreg la minte, că primește aproape aceeași sumă ca și salariul lui. Nu știa de proiectul meu de autodistrugere, nu știa că sufăr, că fotbaliștii ori actorii de la Tv nu îmi vor da nici un sens vieții mele, că va trebui ca în aceste doișpe ore să îmi refac demnitatea.
Dintre toate virtuțile ce le-aș fi putut avea mi-a mai rămas sinceritatea însă și aceasta infectată, pervertită. Sunt o pramatie. Poștașul m-a întrecut, salariul lui îl merită pe deplin. Pe femeia de serviciu o privesc cu respect. E un om viu. Mișcările rapide, salturile pe care le face pe scările blocului nu sunt departe de cer, de stele. Eu însă ce voi face? Am nevoie de o resuscitare, de o înviere din morți. Degeaba vor să mă ucidă, căci eu sunt de mult un cadavru. Mâine le voi spune: „Sunteți ucigași de cadavre, vreți să luați viața de acolo de unde ea lipsește. Credeți că mă veți omorî dar faptele mele de mult au făcut ceea ce vreți să faceți voi”.
Care este scopul nașterii mele? Nu știu încă. Nu este nicidecum serviciul, știința sau arta, descărcările seminale, poantele, musculatura, shopingul, politica, etc. Acestea dacă le voi avea tot voi fi supus linșării, tot voi fi găsit vinovat. În fața lumii nu voi fi niciodată fără de vină. Dar care vină străbate cerul, care vină ce în fața oamenilor este urâciune în fața cerului este lumină? Scopul meu nu este de a mă împăca cu oamenii, cu pumnii, cu sudalmele, ci de a mă împăca cu cerul. Nu mă voi sustrage pedepsei, nici nu voi încerca să schimb verdictul. Mâine mă voi urca pe eșafod și le voi spune: „Faceți ceea ce trebuie!” Însă mâine voi voi să fie acel loc luminos, frumos. În ceruri să văd infinitul, iar soarele să nu mă ardă, ci să dezvăluie fiecare colțișor al inimii mele. Și în fiecare coțișor să se vadă scris: credință, nădejde, dragoste. Acesta este scopul nașterii mele.
……………………………………………
( continuarea in numărul următor al revistei)