Anatomia sufletului
Pe când lacrimile nimănui îmi mângâie geamul,
îmi ridic privirea spre cerul greu, ceţos,
şi mă-ntreb: oare câte universuri
încap într-un suflet gol?
Câte cărări îl străbat, lungi şi repezi
ca venele violet prin care aleargă
sânge cald, vitezoman,
şi câte insule legate între ele
cu poduri şubrede din amintiri,
unele mai mucegăite decât altele.
Oare câte castele încap într-un suflet,
bântuite de doruri şi iubiri
pentru ceva ce nu s-a descoperit încă?
Câte jungle străvezii, pline cu creaturi târâtoare,
gânduri băloase,
concepţii veninoase,
îndoieli miriapode,
frici otrăvitoare,
decepţii care mişună,
adânc, adânc de tot?
Câte priviri încap într-un suflet?
Câtă durere poate intra într-un sac fără fund?
Căci durerea macină, ca puroiul, şi sapă
şi infectează tezaurul
pus la păstrare pe cele mai înalte rafturi,
cufere pline cu iubire nestemată,
cu blândeţe nestrămutată şi grijă,
cu răbdare dezlânată,
cu speranţă măcinată fin, ca nuca de cocos,
cu o câmpie fără hotar pe care
visurile cresc ca buruienile,
iar în mijlocul ei, un singur copac,
coroana-i ca o îmbrăţişare de urs,
coace fructele bucuriilor,
creşte florile amăgirilor,
iar pe ramurile sale stau cuibărite
coconuri şi crisalide în care dorm idei,
care or să crească într-o zi şi-or să devină fluturi.
Oare câtă viaţă, neagră şi amară ca o noapte neiubită,
şi câtă moarte, albă şi zaharisită ca o zi de iarnă,
încap într-un suflet de om?
Nimicul
Mâinile ţesătorului de poveşti lucrează neîncetat, la foc automat.
Inima lui pompează imagini, mintea lui îngână melodii
pe care urechile nu le aud.
El are puterea de a da formă nimicului, de a modela
ceva ce nu este acolo,
dar care trebuie adus;
trebuie smuls din tainele vechi, adăpostite sub pleoapa timpului,
contopit cu iluzii proaspete,
frământat cu sârguinţă, ca o pastă,
întins în rânduri dezordonate,
pe fire de idei dezarticulate,
scrântind în grabă normele oricui le-a inventat,
trebuie lăsat la uscat sub suflarea lunii,
apoi tăiat în forme de fluturi fără aripi,
aşezat în coşuleţe împletite din îndoieli şi risipiri,
acoperit bine cu frici, lăsat la dospit,
apoi înmuiat în soare, ca să strălucească,
şi copt în văpăile agoniilor, până ce
rumen şi crocant,
poate fi scos şi pudrat
şi trebuie să aibă gust de artă.
Definiţia fericirii
Fericirea e sunetul ploii de primăvară lovind frunzele copacilor,
e fumul care înveleşte burta cerului, care despică durerea şi o consumă,
care apasă peste cei care trăiesc, deşi nu mai trăiesc.
E o notă de pian captivă într-o capsulă cu miros de cafea proaspătă, după-amiaza târziu.
E zâmbetul cuiva care ţi-a făcut bine şi care îţi ţine pumnii pe mai departe.
E distanţa dintre două bătăi de inimă.
E o plimbare prin grădina sufletului tău, în primăvara de după iad,
când plesnesc mugurii vindecării şi înfloresc bobocii uitării.
Fericirea e şi ea tot un soi de durere, sau poate un soi de linişte,
care se simte puţin amară, dar care vine cu o adiere curată, care mângâie şi încălzeşte rănile deschise,
ce încă ustură.
Fericirea e o umplere de inimă, atunci când, surâzând molatic,
realizezi că eşti un nimic între atâtea altele, că nu ai nimic, că nu mai vrei nimic, şi, cumva, ai totul.
Ai prezentul, clipa de acum, ai răcoarea, ai şansa să-ţi tragi sufletul.
Ai depărtarea de partea ta,
ai puterea să transformi fluturarea de gene dintre aici şi acolo într-un scut de fier.
Fericirea e apa ce se scurge pe ţigla roasă în clipa în care simţi, cu părere de rău,
că n-ai cum să dai timpul înapoi, şi trebuie să trăieşti,
cu toate greşelile pe care le-ai făcut,
cu toate alegerile, cu toate chinurile, poveştile, amintirile, trăirile, adunate într-un sac de pânză cârpit, purtat în cârca vântului către zări care nu se mai văd.
Fericirea e un oftat de păpădie.
O coardă de chitară, un câmp reavăn, plin cu maci, o pătură pufoasă, o reuşită,
o amintire sughiţând prin vreun colţ întunecat al sufletului.
Căci sufletul omului e un sac fără fund, în care încape un infinit de dureri şi bucurii,
un infinit de emoţii şi trăiri.
Fericirea îmboboceşte într-o privire, se naşte dintr-un surâs, moare într-o amintire.
Fericirea e dansul unor fulgi de zăpadă, în liniştea încremenită a nopţii.
E bolta de vie din curtea bunicilor, e o julitură în genunchi atunci când cazi de pe bicicletă,
e cartea din care răsar, atunci când o deschizi, dragoni şi feţi frumoşi şi vrăjitoare gârbovite.
Fericirea e un crâmpei din lumina serii, împletit cu răcoarea nefirească a zorilor.
E liniştea de la capătul tuturor furtunilor care n-au început încă.
Fericirea e o clipă oarecare, într-o zi oarecare, într-un loc oarecare, oricare loc de sub soare,
atunci când îţi laşi deoparte toate frustrările, grijile, durerile, problemele,
atunci când laşi în urmă rutina, viaţa de zi cu zi, lumea muritorilor, realitatea, şi te ridici deasupra trupului tău, deasupra casei, deasupra maşinilor, străzilor,
şi te înalţi, privind cu jind spre cerul tulbure, spumos, inspiri cu nesaţ parfumul de ploaie tânără, şi ştii cine eşti şi de ce eşti.