o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
„Fluturele negru” (Radu Paraschivescu, ed. Humanitas, 2010), biografia romanțată a lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, se află sub semnul clarobscurului de imagine și limbaj. Alternanța între două planuri narative și jocul autorului omniscient cu cel de persoana întâi, limbajul frust, imprecația, dar și scenele duioase, suferința, se împletesc într-o text deosebit de puternic. Cine este însă Michelangelo Merisi da Caravaggio, pictorul născut în 1571, la Milano, și mort la 1610, la Porto Ecole, Toscana, înainte să împlinească patruzeci de ani? Este pictorul inovator, este manieristul, este precursorul barocului. Este și cel al cărui talent a fost admirat, dar și detestat. Viața i-a fost grea, plină de primejdii, dar și de măreție, fiindcă așa era viața artiștilor – supusă vremurilor, capriciilor stăpânilor și ale propriei lor firi. Biografia lui Benvenuto Cellini, om la fel de talentat și care i-ar fi putut fi contemporan lui Caravaggio dacă nu și-ar fi dat mâna în 1571, unul născându-se, celălalt murind, dă o imagine destul de clară asupra năravurilor, traiului agitat și pericolelor care îl pândeau pe artist.
Caravaggio din „Fluturele negru” este transpunerea în cuvinte a adolescentul din tabloul său, „Bachus bolnav”, pictat între 1593-1594. Tânărul, încununat cu frunze și ținând în mâna dreaptă struguri albi, întoarce spre privitor fața încercănată, bolnavă, și ochii tulburi ce te străpung. Degetele i se crispează în jurul strugurilor, care în clarobscurul tabloului ies în evidență, iar boabele lor aproape fosforescente, pulsează de o lumină tainică. Dacă lumina înseamnă viață, întunericul fondului este moartea, iar Bacchus al lui Caravaggio, portret al pictorului însuși, „a descoperit moartea și ne privește cu ochi mari, abătuți, umbriți de panică. Nu e privirea unei zeu aceasta. Sau e privirea unui zeu bolnav, care a aflat că se teme și stă pe ruinele mitologiei.”[1]
„Acherontia” este fluturele cu cap de mort care îi bântuie lui Caravaggio, personajul lui Radu Paraschivescu, întunericul viselor, este cel care îl chinuiește, care îi amintește că totul este supus pieirii, însă este și cel care îl împinge să persevereze, să își învăluie personajele – hoții, prostituatele, bețivii, metamorfozați în sfinți și sfinte – într-un clarobscur ce amintește de tenebrele nopții, de traversarea râului Acheron spre tristețe și moarte. Îngerul decăzut este chiar pictorul, care își pune talentul în slujba celui care plătește mai mult, iar trupul în cea a viciului.
Personajele lui Caravaggio împrumută ceva din furia creației, au priviri arzătoare, lascive, te fac să te temi de focul ce mocnește în ochii lor, de felul în care privesc spre tine și te conjură să le privești, să le înfrunți, să îți recunoști în cele din urmă înfrângerea, fiindcă dramaticul contrast de lumini și umbre se află și în sufletul, și pe fețele lor. Sfinții nu sunt idealizați, bine hrăniți, burghezi, ci sunt mistuiți de același foc ce arde în vinele artistului.
„În fond, diavolul e un înger decăzut. La unele popoare, el ia forma unui fluture negru, cu aripile desfăcute. Iar asta îmi amintește că nu ți-am mai spus nimic despre Acherontia. O s-o fac altă dată. Acum mi se închid ochii.”[2]
Caravaggio este, fără umbră de îndoială, un om al veacului său, amestec de talent, de vise, dar și de violență, și de depravare. Intensitatea cu care înfruntă timpul personajele din tablourile lui nu este egalată decât de tumultul vieții artistului. Dacă nu ar fi avut talent, Merisi ar fi fost un scandalagiu, un bețiv și un curvar ca oricare altul, dar el este admirat și detestat în egală măsură. Nu are domiciliu stabil, ci doarme și mănâncă pe unde apucă și cu cine apucă, umple pereții bisericilor cu imagini cucernice, ascunzând cu dibăcie faptul că folosește ca modele oameni din drojdia societății, unde îi place atât de mult să se bălăcească alături de prostituate, bețivi și asasini.
Romanul lui Radu Paraschivescu îl surprinde extraordinar de bine pe acest Caravaggio talentat și turbulent, amestec de lumini și umbre, care pictează cu sabia alături, sare la harță, face moarte de om și se așteaptă să fie salvat de protectorii care îi admiră talentul. Însă, inovațiile pe care Caravaggio le aduce în pictură nu sunt personajul principal al acestui roman, așa cum însuși autorul mărturisește într-un interviu[3]. Pe Radu Paraschivescu îl interesează drama, tumultul, adică omul Caravaggio, care încearcă să-și facă dreptate cu sabia în mână, care este urât, aproape în aceeași măsură în care este iubit. Merisi nu vrea să copieze pe nimeni, vrea să fie singur și inimitabil, însă alții ajung inevitabil să îl imite după moartea lui, fiindcă, odată deschisă poarta, mulți se strecoară prin ea. Cu alte cuvinte: „Unii îl credeau unealta diavolului, alții vedeau în el primul pictor adevărat după Tițian. Unii se răfuiseră cu el prin crâșme și fundături, alții se mulțumiseră cu un portret de fum, făcut din zvonuri, clevetiri și bănuieli.” [4]
Merisi ajunge la Roma ca adolescent, doar cu ce are în spinare, dar cu vise multe. Orașul este pregătit să îl întâmpine, mai ales că nu a mai văzut un pictor cu adevărat mare de ceva timp, de fapt, de la Giorgione, Michelangelo și Rafael. Doar că el nu îi recunoaște pe maeștri, nu vrea să le vadă operele și, mereu răzvrătit, vrea să smulgă cu dinții și unghiile ce nu poate primi altfel. Lucrează pentru pictorul Giuseppe Cesari, apoi pornește pe cont propriu, un lucru mai potrivit firii lui. Unora nu le place lauda lui deșartă, a la Benvenuto Cellini, nici el nu foarte modest din fire, și ar vrea să-l vadă pocăit, închis, adus în sapă de lemn. Caravaggio nu se lasă, amenință cu pumnul, aruncă imprecații, agită spada, însă în taina nopții are vise tenebroase care îl sperie. Atunci, se afundă și mai mult în beția cu vin și dragoste. Acestea îi aduc uitarea și îl ostoiesc, însă doar pentru puțin timp. A doua zi, se scutură de spaimele nocturne, ridică pensula și o ia de la capăt, își cere drepturile lovind cu pumnii și cu sabia.
În acest timp, dușmanii lui veghează, îi trec păcatele la răboj și îi țes pieirea. Este implicat în procese, ajunge în închisoare, dar nimic nu-l cumințește. Visează la femeia ideală, dar se mulțumește cu o prostituată romană, deplânge o dragoste pierdută, se agită și vociferează. Nu este moderat în ceea ce face, iar acest lucru a jignit întotdeauna și a dat naștere la resentimente. Cere bătând cu pumnul în masă ce mulți ar fi dispuși să îi dea de bunăvoie, dacă s-ar arăta mai supus. Tot ei spun că ar putea să se mai abțină și să nu se mai tăvălească în mocirlă, dar nu o face. În el sunt doi oameni, nu unul: amândoi cu câte o patimă, unul a picturii, celălalt a viciului.
Roma, Cetatea eternă, și Merisi, „pictorul nopții eterne” se completează unul pe celălalt. Totuși, temperamentul său vulcanic îl conduce spre crimă, așa încât este forțat să părăsească orașul în 1606 și să fugă la Neapole sub protecția familiei Colonna. Picturile sale, inclusiv acea „Flagelare a lui Hristos”, realizată la Neapole, sunt pline de violență, de durere, de asasini ce bântuie nopțile. Nu stă la Neapole decât un an și pleacă spre Malta, unde primește rangul de cavaler, apoi este implicat într-o nouă crimă, închis, după care ciclul se reia, pierde tot ce are, fuge la Siracuza și de acolo din nou la Neapole. Violența umblă tiptil pe urmele lui. De altfel, și nenorocul. Este iertat în cele din urmă și s-ar putea întoarce la Roma, dar moare de malarie pe drum.
Caravaggio este o figură tragică, tocmai prin talent, și care rămâne tragică până la sfârșit, dar, care în „Fluturele negru”, se întregește și capătă un nou suflu, o nouă viață.
#Note
[1] Octavian Paler – Eul detestabil, O istorie subiectivă a autoportretului, Ed. Albatros, 2005, pag. 72.
[2] Radu Paraschivescu, „Fluturele negru”, ed. Humanitas, 2010.
[3] Ciprian Măceşaru, Interviu cu Radu Paraschivescu, 2010, http://ciprianmacesaru.blogspot.com/search/label/Radu%20Paraschivescu
[4] Radu Paraschivescu, „Fluturele negru”, ed. Humanitas, 2010.