(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
După un an întreg în care rubrica s-a cantonat în spațiul politic, zonă la care va reveni în numărul 76, prezenta ediție se referă la unele fenomene pe care le-aș putea numi paraliterare.
O succintă trecere în revistă a unei originale invenții în modalitatea critică. Literatura de gradul trei (Antologie de critică, Editura Tipo Moldova, 2015) și Cartea recentă (Critică, Editura Neuma, 2019), ambele de Emil Lungeanu. Ambele recenzate pe www.tilici.blog, în decurs de publicare într-o revistă lunară. Cum centrul de greutate al articolului este altul, nu dezvolt aici analiza acestei invenții în critica literară, dincolo de precizarea coordonatelor celor două cronici: http://tilici.blog/o-rafinata-inventie-literara/ și http://tilici.blog/din-nou-despre-literatura-de-gradul-trei/.
În textele celor 2 articole se fac referiri la toate volumele scriitorului, care sunt circumscrise modalității critice creată de domnia sa.
Cealaltă invenție aparține lui Horia Gârbea. Intersecția ambilor se petrece cu prilejul apariției volumului Cartea recentă. Implicat în funcționarea Editurii Neuma, H.G. girează cele mai multe cărți produse de aceasta prin cartușe plasate pe coperta a patra. Un schimb de referiri reciproce între cei doi scriitori e relevant. De altfel nici nu cred că e necesar să subliniez un truism evident pentru cei familiarizați cu literatura română să zicem postdecembristă. Ambii sunt multilaterali. Proză, poezie, critică, dramaturgie.
Ceea ce am numit invenția lui H.G. e jocul serios cu elementul fundamental al literaturii. Personajul. Prima carte de gen este Minunata viață a personajelor, Ediția a treia revăzută și completată, Editura Neuma. 2020. Subintitulată modest – dar exact – Eseuri. Vezi http://tilici.blog/alta-inventie-in-critica/. Accesibilitatea textului cronicii face inutilă inserarea, aici, a unor considerații.
Dar înainte de a ne concentra asupra celei de-a doua cărți de gen, sunt dator cu precizarea că autorul s-a exersat asupra ceea ce am putea numi, poate forțat, modus scribendi, într-unul din savuroasele texte din volumul de proză Plăcinte cu ighemonicon, Editura Neuma, 2019. Un autentic joc de-a și cu personajele. Vezi http://tilici.blog/banchet-stilistic/
Și acum, la cestiune.
Proaspăta carte a lui Horia Gârbea despre fascinanta lume a personajelor, Zuliari și mangafale, Editura Neuma 2023, reușește performanța componistică de a reuni 14 eseuri de gen într-un totum coerent. Fiecare capitol sui generis dezvoltă câte o dimensiune literară specifică. A cărei diversitate conferă ansamblului un fericit aer de paletă cromatică.
Cum autorul precizează în Cuvântul înainte că sinteza sa cuprinde 90 de scriitori, un exercițiu de lectură exhaustiv ar fi impropriu. Câtă vreme unei anume dimensiuni literare analizate, să zicem copilăria personajelor, unui exemplu punctual i se consacră 2-3 rânduri. Am ales altă abordare, oprindu-mă asupra capitolelor definite de cuvintele de efect ale titlului cărții. Plus câte o completare pe care alte câteva capitole consider că o suportă.
Cu precădere aceste prime capitole, nu doar prin sonoritatea cuvintelor definitorii, ci deoarece oferă consumatorului de literatură română o grilă întrucâtva inedită. Prin care cititorul e îndemnat/provocat la relectură.
Exemplul nu doar la îndemână, ci elocvent, e nuvela lui Păstorel Teodoreanu Inelul Marghioliței. Ne-am amuzat copios la prima lectură, indiferent când va fi fost, apoi, la o eventuală analiză a modurilor comicului, utilizate cu finețe de omul de spirit care s-a luat prea puțin în serios ca scriitor. Dar abia recitind nuvela prin grila propusă de H.G. descoperim în personajul conului Todiriță mangafaua absolută. Care, după ce se face de râs pe toate fețele și după ce-și bănuiește aiurea focoasa soție, sfârșește apoteotic de a-l invita în casă pe realul amant al acesteia. Conu Todiriță nu e gelos doar din și prin inocență. Și, subtil, deoarece în universul moldav, căruia Păstorel îi e credincios, nu există zuliari. Aceștia sunt doar în universul muntenesc, cu parfum grecizant. De fapt mă întreb, fără a poseda răspunsul, dacă savurosul cuvânt a mai fost folosit de altcineva decât de Caragiale, altundeva decât în Kir Ianulea. Poate ar trebui să recitesc Ciocoii vechi și noi?
Celălalt cuvânt de efect, mangafa, îl datorăm tot lui Caragiale. În comedia cu 2 triunghiuri amoroase, cu vârful comun (H.G.), D’ale carnavalului. Dacă o fi fost folosit și de alți scriitori, nu contează. Caragiale l-a făcut brand.
Tentația naturală a cititorului cărții e de a căuta alte mangafale în literatura română. Întrebându-mă asupra câtorva. Nu e suficient ca un personaj să corespundă dicționarului, pentru a fi categorisit mangafa. Trebuie să fie neapărat rizibil.
Despre personajele copii, e inevitabilă citarea Cireșarilor. Cel puțin generația senectă i-a citit. Chiar dacă la capul celor 5 volume unii ajung la vârsta dragostei. Aș sugera o adăugire. Regretatul scriitor Leonida Neamțu, prolific, dar rămas quasi anonim, are cel puțin 2 microromane ale căror personaje sunt copii. Pentru Comoara locotenentului Balica a și fost premiat. Întoarcerea focului e încă mai fermecătoare. Nimic sub cireșari, afară de notorietate.
Capitolul cel mai atrăgător e rezervat personajelor demonice. Ar fi de adăugat singulara formă Nefârtate, dintr-o piesă a lui Lucian Blaga. Dar trebuie subliniată sagacitatea lui H.G. Autorul sesizează, dincolo de costumația și jocul de scenă a adolescentei din schița caragialescă citata, natura real diabolică a personajului. Dar oare de ce din literatura română de gen lipsește mitul faustic?
Un capitol dificil e Strategii. Personal nu cunosc decât Jucătorul de șah al lui Stefan Zweig și un roman japonez pe marginea unei partide de go. E un eseu autonom, as zice.
Un util capitol-eseu rezervat productelor muzicale din surse literare.
În alt eseu, H.G. reia tema unui alt eseu, al regretatului Alecu Paleologu, asupra unei prezumptive erori a lui Camil Petrecu, în Jocul ielelor. H.G. demonstrează credibil că eroarea nu aparține dramaturgului ci personajului Gelu Ruscanu. În schimb, el demonstrează altă eroare a aceluiași Camil Petrecu, în piesa Act venețian.
Următorul eseu analizează dezbaterile din Poiana lui Iocan (în Moromeții) cu cronologia evenimentelor reale și deduce existența unei falii spațiu-timp. Fără a fi nevoie să precizeze momentul scrierii, de către Marin Preda, a romanului, taxează imprecizia documentării marelui romancier.
Povestea teatrului ultimului deceniu predecembrist, demitizarea “rezistenței” și șopârlismul sunt subiecte ale unuia din penultimele eseuri.
Poate că raportul de lectură are cel mai rezonant final citând mot-à-mot ultimul alineat al ultimului eseu al cărții: Din cauza publicării facile, a tiparului digital, a detaliilor care țin de sociologie, masa nefericiților relatatori tinde să-i înghită și să-i dizolve pe cei puțini care fac efectiv proză.