de Alexandra Pintilie
Când a împlinit doi ani, în fața lui George s-a arătat un balon. Mare, impozant, parcă gata de pleznit între degetele dolofane. Singura problemă era că, printr-o întâmplare nemaipomenită, doar George îl putea vedea. Numai el îl putea atinge. Și oricât a zdruncinat-o pe momi, a scâncit și s-a răsucit în brațele ei, nu a putut-o face să îl zărească. Îl amuza teribil. Mica lui plăcere, în zilele cumplite de creștere.
Pe neașteptate și în cele mai stranii momente, o gură invizibilă, suflând tot aerul din încăpere, umfla balonul încă o dată volumului lui. Încetul cu încetul, totul în jurului lui George se făcu roz și vâscos, căci balonul, descoperise ulterior, nu era plin cu aer, ci cu o sevă densă, care îi îmbrățișa și nasul și mâinile și picioarele. Orice ființă, cuprinsă în sfera lui, se transformă într-un schelet lipsit de carne, de mușchi și viață; iar momi, cel mai înfricoșător dintre toți! La șase ani, când ultima suflare a balonului acoperi tot orizontul, George se închise în dulapul cu haine.
O mare de roz înăbușitor și niște clămpăneli viguroase îi erau întreaga realitate. Era tare straniu să vorbescă cu niște oase. Trăncănelile lor erau asurzitoare și urâte vederii. Iar să țină pasul cu scheletele grăbite de pe străzi îl lăsa constant fără vlagă. Îl făceau să plângă, dacă este cinstit. Cu ochii împovărați de lacrimi îi era greu să urmărească mișcarea și să nu îi plesnească tâmplele de durere. Lună după lună, tot găsi scuze pentru a sta departe de agitația colorizată. Cel mai bine îi era în dulapul lui, comod și singur; însă acest lucru era “prea trist pac pac”, după spusele lui momi.
Într-o seară nu prea diferită de oricare alta, momi îl trase deoparte, în ascunzătoarea lor secretă de printre straturile de haine. Și-ar fi dorit să îi înțeleagă fața, însă era greu de citit în linii nemișcate ale oaselor.
– Vreau să ne TROSC jucăm POC un joc PAC PAC!
– Ce fel?
– Hmmm. Un joc TROSC secret, doar între noi PAC PAC! Să învățăm POC cum să TROSC dezumflăm balonul POC POC!
– Dar e prea mare, momi!
– Știu! Mâna ei caldă îi netezi câteva fire răzvrătite de pe frunte. Dar avem POC niște TROSC arme speciale PAC PAC!
– Nuuuuuuu! Prea mult bum bum… Nu putem fără?
Craniul lui momi plesni într-un unghi ciudat, iar George își acoperi urechile cu mâinile.
– Sunt fără TROSC zgomot, îți promit PAC PAC! E mai degrabă POC ca o armură POC POC! Haide să își BUM BUM arăt PAC PAC!
Mâinele calde ale lui momi îl conduseră pe George afară din ascunzătoare. Tot ele îi aratară piesele înghesuite între pliurile unei pungi foșnitoare. Nu le prea putea distinge, printre umbrele rubinii din întuneric, așa că scoase ceva la întâmplare și mai mult pentru a o mulțumi pe momi. Își puse pe nas perechea de ochilari găsiți, cu ochii strânși puternic, pentru a elimina orice culoare. Știa din experiențele trecute că obictele colorate făceau lumea să explodeze.
– Cum ți se BUM BUM pare PAC PAC?!
Prin lentile, George privi doar cu un ochi deschis. Mare de roz, prin folia verde, se transformă într-un cenușiu stins.Viața nu mai țipa să fie văzută prin fiecare pigment, lucru ce îl intrigă. Deschise amândoi ochii. Clipi. Deși se aștepta să dispară, griul îi acoperea încă orizontul. Nu mai vedea ațele dezgustătoare ale sevei roz din balon, cum acestea se camuflau ascultătoare în fumuriu. Întoarse capul spre becuri, spre ghivece, spre covoare- toate cuminți în așteptarea examinării.
– Gri.
– Gri PAC PAC?! E asta POC de bine POC POC?! George aprobă, distras de lucrurile pe care le putea examina acum fără rezerve.
Momi se aproprie cu pocănituri rezervate.
– Nu te speria POC POC! Vreau POC doar să TROSC încerci și astea PAC PAC! Ți le pun peste POC urechi, bine BUM BUM?!
Căștile grele și reci ale lui momi îi îndoiră capul. Era o senzație nouă și neplăcută.
– ÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎhm!
– Ce e pac pac? Vrei să poc le dăm jos bum bum?
– Hî?
– Să le dăm poc jos pac pac?
George se uită cu atenție la scheletul grizonat și orbitele goale ale lui momi. Valurile ecourilor ei nu mai rezonau la fel de apăsător ca înainte. Pentru urechile lui mici, vocea suna aproape… plăcută, diferită de bocuri și zdruncinăturile de dinainte, unde mai mult ghicea spusele lui momi, decât să le înțeleagă.
– Mai puțin bum bum.
– Și mai mult trosc gri pac pac?
– Roz gri.
– Îhi pac pac bum bum trosc, spune momi, netezind iar capul lui George, acum concrerat pe cu totul și cu totul alte culori și sunetele.
Cu momi în preajmă, George redescoperi casa, în noua sa armură. Lucrurile erau mai puțin înfricoșătoare acum, dar tot pe atât de obositoare. Chiar mai mici decât și le amintea de dimineață. La puțin timp după apusul soarelui, când cerul se preschimbă într-un negru opac, George ațipi purtat departe, de vise cu cuburi albe și haine gri.
Momi, în spatele unor ușilor închise și antifonate reflecta la parcursul zilei, ochii pendulând între chenarul calculatorului și cel al ferestrei.
– Maria, hei! Mai ești aici?
– Scuză-mă, da, doar mă gândeam…
– La ce anume?
– Poate ne-am grăbit un pic. Am crezut că George o să aibă un meltdown la un moment dat. I-am întrerupt și rutina cu exercițiul ăsta. Nu știu, dar nu m-am simțit foarte în control.
– Nu cred că o să te simți vreodată. Vocea de la celălalt capăt al ecranului ezită o vreme. Ce îți pot spune din experiența mea cu alți copii cu TSA e că echipamentele astea mai degrabă previn stereotipiile decât să le instaleze… Dă-le timp, ok? Hai să ne auzim și mâine, eventual.
– Îhi. Ne auzim pe mâine.