(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
în giving an account of oneself, judith butler raționalizează că “s-ar putea ca doar prin intermediul unei experiențe a celuilalt în termenii unei suspendări a judecății să putem fi capabili în cele din urmă de o reflecție etică cu privire la umanitatea celuilalt, chiar dacă celălalt încearcă să ne anihileze.” se poate totuși ca în cadrul unei astfel de experiențe să ajungem la concluzia că nu există nicio rațiune pentru a nu fi anihilați, moment în care acționăm preventiv la anihilarea celui care ne viza dispariția. iată o practică pe potriva unei adevărate suspendări a judecății etice.
“prezența-în-absență” i se potrivește zeului/ celui menit a fi adorat, dar aerul din jurul lui este irespirabil, pericolul care ne pândește este mortal. mortalitatea nu este un concept limită, orientativ, deci absent, ci o prezență, un acum angoasant care ne aruncă în brațele existenței.
cea mai frumoasă sinucidere cinematografică la care am [fost] asistat [în care vălurile sociale sunt sfâșiate în vederea superbei profunzimi mortale] este cea din acest film nihilist al lui haneke [der siebente kontinent]. dacă ar fi să o asemăn cu ceva fizic [inevitabila metaforă a celor rămase încă în viață] cred că cel mai bine i s-ar potrivi pulsarul, cu a sa totală prăbușire în sine. ca un semn, ca o chemare, la intervale regulate îi mai poți sesiza încă strălucirea mortală. cunoaște occidentul o formă superioară de dragoste? mă îndoiesc.
abandonul [în] erotic, dincolo de finitudinea umană care caută în permanență un adaos, un spor de ființă prin intermediul celuilalt, constituie un stigmat permanent pentru creștinul care se nevoiește la sfârșitul sinelui și a lumii. prin lepădarea de sine, [ar trebui să] te lepezi și de iubire în vederea unui moment absolut dintr-un viitor în care speri să te afli pe sine [în] divin, a unui timp ce, precum la augustin, “apare din viitor” [hannah arendt].
cum ar spune kant – ce îmi e îngăduit să sper: «niciodată nu voi putea spera că îmi veți aparține, însă de acum înainte veți face parte din viața mea, iar ea, grație dumneavoastră, va căpăta o nouă forță.» [martin heidegger către hannah arendt, 10. 2. 1925]