de Iulian Dobrinescu
Libertatea nu este un scop în sine. Nimeni nu-şi dorește „libertate” pur şi simplu, fără alte adaosuri sau precizări. Nu există libertate dincolo de aliniamentul așteptărilor, dorințelor şi temerilor noastre. Un om mort pe dinăuntru, lipsit de orice impuls lăuntric, un om care nu vrea şi nu se teme de nimic, care nu are frici şi suferințe de ostoit, care nu este animat de niciun sentiment sau nădejde mai puternică şi care nu tânjește după nimic, fără ţeluri sau alte proiecte de orice fel, va fi, întotdeauna şi inevitabil, în afara oricărei libertăți. Nu numai în afara oricărei libertăţi concrete, ci şi în afara înseși ideii de libertate. Un asemenea om „trăiește”, dar nu aşa cum am înțelege sau am recunoaşte noi actul de a trăi, ci va exista pur şi simplu, în sensul cel mai pur fiziologic, țintuit în parametrii spaţio-temporali ai existenței sale, ca un mort într-un sicriu, un cadavru viu. Un asemenea om, dacă într-adevăr se poate spune că trăiește, trăiește în afara libertății, dar nu este prin aceasta neliber. El trăiește şi în afara nelibertăţii. Cum e posibil aşa ceva?
Libertatea este, înainte de toate, un context, un cadru sau un spaţiu al unei alegeri, marcat de o pendulaţie între un plus (+) şi un minus (-), unde o mișcare dinspre (-) înspre (+) este o acţiune „liberă”, iar o mişcare în sens contrar înseamnă nelibertate, silnicie. Există doar două mişcări posibile în acest spaţiu. Stagnarea nu poate fi percepută decât ca o îndepărate de (+) şi, ca atare, este în toate cazurile o mișcare înspre (-). Pendulaţia între cei doi poli nu este niciodată liberă. Mişcarea înspre (+), care reprezintă, după cum spuneam, prototipul acţiunii „libere”, este întotdeauna predeterminată şi irezistibilă. Dacă vreau ceva, atunci acel ceva este (+). Orice vrere are o direcţionalitate predeterminată care nu poate fi decât (+). Orice vrere, dorinţă sau aspiraţie concretă înseamnă (+). Conținutul lui (+) este variabil, dar ca (+) el este irezistibil pentru mine şi mi se impune în chip implacabil. Tot ceea ce vreau, vreau numai în măsura în care este (+). Dacă nu mai este (+), înseamnă că e (-) şi atunci, tocmai de aceea, nu-l mai vreau. (+) este etern şi invariabil, la fel şi (-). Dorințele sunt multe, dar dorinţa în sine este una. Toate dorințele particulare nu sunt decât una şi aceeași dorinţă, atașată însă, în chip mai mult sau mai puţin accidental, de câte vreun obiect oarecare. Sunt liber în măsura în care nimic nu stă între mine şi dorinţa mea, între mine şi obiectele variabile către care tinde dorința mea, dar dorinţa îmi precedă libertatea şi mi-o definește. Sunt „liber” dacă dorința mă constrânge nestingherit, determinându-mi acțiunea, care este liberă tocmai în măsura în care este astfel constrânsă şi determinată, şi sunt „neliber” tocmai în măsura în care această constrângere şi determinare eșuează şi sunt eliberat, tocmai prin obstaculizarea mișcării voinței mele către obiectul dorinţei mele, de determinările voinței mele. Libertatea este nelibertatea în faţa vrerii sau dorinţei, care îmi determină, precedând-o şi definind-o, voinţa. Nelibertatea este, dimpotrivă, eliberarea de guvernarea dorinţei, de imperiul vreri(ilor) involuntare, care involuntare şi irezistibilele fiind, îmi dictează tot ceea ce este voluntar în mine, dictează conținutul concret al libertății mele. Orice stânjenire a aceste guvernări involuntare a voinței noastre „libere” este suferinţă.
Noi, ca oameni, suntem, în sensul cel mai profund, o alcătuire de plăceri şi suferințe întrețesute unele cu altele; şi atât de densă, de multiplă și rafinată este această încrengătură de plăceri și suferințe, de lipsuri şi de satisfaceri a lipsurilor, încât nu există niciun moment, oricât de bine am duce-o în viaţa noastră, când toate lipsurile ne-au fost satisfăcute şi toate plăcerile şi-au parcurs întreaga lor carieră. Oricărui moment când suntem conștienți de noi înșine îi este subiacentă o insatisfacție oarecare, o sete sau o poftă, oricât de diafană, care ne împinge, în chip subtil (dar ineluctabil), către ceva anume, un ceva confuz, poate, nedefinit sau chiar indefinibil, dar mereu prezent. Dacă însă, printr-un miracol, toate lipsurile, pe toate palierele ființei noastre, ar fi pe deplin satisfăcute deodată, atunci – chiar în acel moment şi chiar vii de-am fi ! – am înceta (așa zicând) să mai existăm. Am fi morți în viață.
Nu găsim alt rost pentru energiile noastre, atunci când debordăm de vitalitate, în afară de acela de a le cheltui. Iar atunci când ne odihnim sau lâncezim fie căutăm să ne ostoim o senzație apăsătoare (oboseala, anxietate etc), fie tânjim să ne satisfacem o „sete” sau „poftă” de repaos. În orice caz, atât plăcerea, cât şi suferința împărtășesc aceeași dinamică: şi una, şi cealaltă caută să se epuizeze, să se stingă. Ele nu sunt, deci, scopuri în sine. Ci doar o „punte”. Iar dacă toate punţile ar putea fi trecute deodată, deci dacă am putea să ne poziționăm în postura sătulului în raport de toate „poftele” noastre – de la cele de prisos până la cele strict trebuincioase din punct de vedere fiziologic -, ce ar mai rămâne din noi? Am începe să plutim cu trupul şi sufletul în iazul celei mai depline satisfacţii existențiale? Sau poate am descoperi că ne-am golit de sens existenţa, dezbărându-ne de orice strop de „animus”?
Să ne gândim la următoare întrebare. Ce este preferabil: să fii sătul sau să fii flămând? Sătul, desigur. Totodată, faptul că, graţie naturii noastre perisabile, vom resimți iarăși, la nu multă vreme chiar şi după cea mai copioasă masă, aceeași primordială foame, nu schimbă cu nimic lucrurile. Mâncăm, nu-i aşa?, pentru niciun alt scop în afară de acela de a ne stinge nevoia de a mânca, deci până dobândim sațietatea, care sațietate este şi va fi mereu efemeră. Dar dacă sațietatea n-ar fi efemeră, am mai avea noi vreun folos pentru hrană sau pentru plăcerile mâncării? Se va putea spune că, în afară de satisfacerea necesităților pur biologice, actul de a mânca, presupunând desigur că hrana ne încântă gustul, ne procură o desfătare care nu este reductibilă la o simplă funcție fiziologică şi care astfel dobândește valoare în sine. Se prea poate. Dar oare această desfătare nu este cumva subordonată funcțiunii fiziologice, determinată de aceasta şi existentă strict în marja acesteia? Dacă dispare foamea, nu dispare cu ea şi desfătarea hrănirii? Dacă ne-am îndestulat stomacul până la refuz, atunci şi cele mai rafinate bucate vor ajunge să ne îngrețoșeze. Același lucru, la o adică, este valabil pentru toate tipurile de plăcere. Toate plăcerile, oricare ar fi natura acestora, tind către unul şi același scop: mistuirea propriei lor substanțe. Plăcerea tinde să se stingă pe sine. Într-adevăr, oare nu cumva, atunci când ne înfruptăm din dulceața vreunei plăceri oarecare, pulsiunea care ne orientează voința către respectiva plăcere scade pe măsură ce ne îndestulam din ea şi dispare de îndată ce “foamea”, “setea” sau lipsa, oricum am denumi-o, care ne-a împins către plăcerea respectivă a dispărut, dispărând cu ea şi plăcerea însăși? Se prea poate să ne auzim adresându-ne în sinea noastră, în toiul vreunei desfătări deosebit de intense, câte vreo exclamație de tipul: „vai, ce n-aş da ca momentul acesta să nu se sfârșească niciodată!”. Aceasta, trebuie spus, nu este un indiciu al perenității plăceri, şi nici nu dovedește că plăcerea cu pricina ar avea vreo valoare intrinsecă. Nu, aceasta este doar manifestarea efemeră a aceleiași pulsiuni auto-mistuitoare care însoțește toate plăcerile. Este doar dorința de a continua până la capăt. Plăcerea ne determină astfel să ne prelungim delectarea până ce plăcerea însăși va fi încetat să mai existe. În orice moment al delectării ne-am opri din însuși actul delectării, dacă acest moment precedă apogeul acelei delectări, care apogeu coincide tocmai cu momentul aneantizării plăcerii, ne simțim nesatisfăcuți. Satisfacția nu este niciodată deplină decât atunci când ea va fi izbutit să se șteargă pe sine. Aici se va putea obiecta că ne-am hazardat când am așezat apogeul plăcerii către sfârșitul intervalului desfătător, atunci când plăcerea este în realitate mai slabă, știut fiind că momentul de intensitate maximă a plăcerii este anterior, ba chiar coincide cu primele momente ale desfătării. Obiecția eșuează însă într-o confuzie. Plăcerea este mai „intensă” atunci când lipsa care tânjește către acea plăcere este ea însăşi mai intensă. Suferința aici – căci orice lipsă este o suferință în sensul larg al cuvântului – este vântul care suflă în pânzele plăcerii. Ceea ce luam a fi intensitatea plăcerii era în realitate intensitatea poftei, adică intensitatea suferinței care vrea să fie absorbită în plăcere. Purificându-se de această suferință, plăcerea tinde să se desăvârșească, dar rezultă în același timp că, desăvârșindu-se, plăcerea se şi stinge.
S-ar mai putea obiecta că nu este strict logic a spune că apogeul unei pulsiuni, oricare ar fi aceasta, coincide cu momentul epuizării sale, pentru că acest moment, prin ipoteză, este în afara pulsiunii respective, iar apogeul unui lucru nu poate fi altceva decât o parte (un interval, un moment) al acelui lucru. Dar şi această obiecțiune ignoră o realitate simplă, anume că există lucruri, abstracte sau nu, care nu se desăvârșesc decât prin epuizare. Să luăm conceptul abstract de „căutare”. Evident, orice căutare este o căutare pentru un „ceva” care, odată găsit, stinge însăși căutarea. Apogeul „căutării” este „găsirea”, scopul către care tinde şi de la care-şi împrumută sensul respectiva căutare, dar şi sfârșitul căutării. La fel, apogeul construirii nu poate fi decât construcția finalizată, dar este clar că, odată finalizată construcția, construirea, ca proces de sine stătător, s-a epuizat. Acesta era de fapt şi scopul. Există lucruri, printre care şi plăcerea, care tind către contrariul lor, dar cum ele prin însăși natura lor exclud acest contrariu, nu le mai rămâne altceva decât să se nege pe sine; şi negându-se pe sine, ele se şi desăvârșesc, căci ele nu aveau dintru început altă finalitate decât aceea de a-şi afirma propriul lor contrariu. Durata în sine a plăcerii e irelevantă atâta timp cât, mistuindu-se în chip natural, ea s-a desăvârșit prin stingere.
Aceasta ridică semne de întrebare atunci când vorbim de plăcere, plăceri şi finalitatea plăcerilor, pentru că tot acolo e dacă plăcerea e sorbită cu pipeta şi drămuită cu măsura ori devorată şi mistuită dintr-o singură înghițitură strașnică. Plăcerea e plăcere şi, câtă vreme prisosește în faţa suferinţei, nu contează cât, unde şi cum o găsim. Tot aşa, câtă vreme libertatea e de găsit în vecinătatea plăcerii, ier nelibertatea în cea a suferinței, rezultă că o viaţă în care abundă plăcerea, oricât de scurtă ar fi altminterea, e o viaţă mai liberă decât o viaţă „cumpătată”, fadă şi cu plăceri modeşte, dar lungă. Şi dacă o viaţă cumpătată, trăită în acord cu toate virtuţile cumpătării, e o viaţă neliberă, înseamnă că şi cumpătarea, la rândul ei, e doar un soi de silnicie.
Există, deci, ceva dincolo de plăcere? Există libertate în afara plăcerii? Are existența noastră vreun sens dincolo de orizontul sensibilității, dincolo de plăcere (+) şi suferinţă (-)?
Să ne imaginăm că avem un prieten, pe care de altminteri îl invidiem pentru ursita lui cea bună, căci el este bogat şi frumos și inteligent, dar care are o problemă, sau în orice caz ceea ce noi considerăm a fi o problemă, anume că prietenul nostru, bietul de el, este dependent de droguri. Într-adevăr, el este un crackhead şi jumătate. Zi de zi îl vedem prizând şi, văzându-l, parcă ne petrece un simțământ de milă și regret, pentru că ni se pare că prietenul nostru își irosește multele daruri pe care o soartă prea generoasă i le-a oferit pe nemeritate. Dar în afară de compasiune, prietenul nostru, prin atitudinea lui, ne prilejuiește şi un alt sentiment, şi încă unul pe care cu greu l-am fi anticipat, anume mirarea. Prietenul nostru, pare-se, ne compătimește şi el pe noi, şi nu pentru vreun alt motiv în afară de acela că, spre deosebire de el, noi nu împărtășim același gust pentru drog. Și este o mirare cât se poate de justificată. Cine a mai auzit ca un dependent să-i compătimească tocmai pe cei care au ocolit capcana viciului şi tocmai pentru că au făcut asta? Nu cumva, zicem noi în sinea noastră, mai degrabă remușcarea şi regretul amarnic sunt sentimentele care s-ar cuveni să se prindă de inima prietenului nostru, pentru că el, ca un nenorocit, se face singur culpabil de grozăvia de a-și fi azvârlit viața toată în haznaua puturoasă a adicției? Aşa s-ar părea! Dar iată că prietenul nostru ne informează că, de fapt, noi suntem în eroare. Compătimirea noastră, ne spune el, este în întregime vană.
Noi credem că el este în suferință, dar realitatea e că, departe de aşa ceva, el este în extaz. În orice caz, așa susține el. El nu pretinde că ar putea oricând să se lasă de drog, aşa cum se amăgesc cei mai mulți dependenți. Nu, el recunoaște cu deplină candoare că este de-a binelea şi în chip fatidic sclavul narcoticelor. Eroarea noastră, argumentează însă narco-dialecticianul nostru, constă în aceea că am neglijat să luăm în calcul toate aspectele relevante, şi anume tocmai elementul care îl deosebește pe prietenul nostru de majoritatea celorlalți dependenți, anume că el este bogat şi lipsit de griji materiale. Nicicând nu va suferi de pe urma poftei neîmplinite. Astfel că, de-ar vrea, şi într-adevăr el vrea, prietenul nostru şi-ar putea petrece tot restul vieții sub fiorul drogului, fără nicio piedică. Îi vom zice, desigur, că el se înşală, că drogul îşi va pierde puterea, că oricum sănătatea lui se va ofili şi că, în final, sfârșitul lui va fi unul ignobil, intempestiv şi, evident, prematur. Dar toate acestea nu-l impresionează câtuşi de puțin. Își va pierde drogul efectul? Nicio problemă, există atâtea alte droguri! Va muri de tânăr? Se prea poate, dar viața lui, cantitativ scurtă, va fi fost, fără doar și poate, calitativ superioară. Fiecare secundă a vieții el şi-o trăiește cu o intensitate pe care alții abia şi-o pot imagina. Chiar dacă va muri de timpuriu, el va fi trăit în puțina lui viață cât alții într-un milion de ani. De fapt, ne zice el, noi suntem cei care, prea servili față de virtuțile şi precauțiile noastre liliputane, ocolim cu o miopie plebee singura șansă de a cunoaște unica specie de extaz paradiziac pe care existența noastră telurică ne-o poate în mod demonstrabil procura. Şi pentru acest motiv, mai adaugă el cu o notă de dispreț, suntem vrednici de toată compătimirea.
Adicția, ne mai spune el, e o forță externă, dar odată ce a prins rădăcini în noi, se topește in ființa noastră, injectând-şi compulsiile neuro-chimice atât de adânc în carnea noastră, încât acestea devin inextricabil întrețesute cu toate compulsiile si adicţiile “firești” la care natura ne-a osândit pe cale fiziologică. Sigur că împotriva adicțiilor „artificiale” depune mărturie tocmai artificialitatea lor. Daca jugul lor e greu, asta se explică prin aceea că, înhămându-ne dinadins la el, ne-am asumat o greutate care, spre deosebire de multe altele, nu ne era hărăzită. Dar admițând aceasta, nu rămâne neatins faptul că, odată înjugați, rămânem înjugați tot atât cât am fi și dacă adicția ne era predestinată? Originile prezentului nu sunt importante câtă vreme realitatea lui e aceeași.
Nu vom fi, şi pe bună dreptate, prea impresionați de argumentația prietenului nostru imaginar. Dar înainte de a-i respinge abordarea, să ne amintim că exemplul pe care l-am oferit este, poate, mult prea încărcat emoțional și astfel riscă să ne coloreze impresiile în tonuri mult prea sumbre. Reproșul pe care i-l aducem e că şi-a scurtat existenţa, ocolind etapele „firești” ale maturizării întru responsabilitate socială şi cheltuindu-și combustibilul vital de dragul unei singure explozii de plăcere, în loc să-şi drămuiască propria stingere cu chibzuială şi zgârcenie, aşa cum facem noi. Ni se pare că, procedând astfel, şi-a devalorizat existența. Dar chiar avem temei să credem asta?
# va urma