Mármol

de Sara Mesa

traducere: Monica Manolachi

Pe vremea aceea, noi nu știam mai nimic despre ce înseamnă moartea. Din când în când, murea bunicul sau bunica vreunuia dintre noi, ca o piesă de domino care cade atunci când îi vine în sfârșit rândul, dar aproape toți aveam încă cel puțin doi sau trei bunici în viață. Unii bunici – mai ales unele bunici – se aruncau de la balcon. Așa ceva se întâmpla frecvent în acea perioadă; apoi m-am întrebat dacă era ceva specific acelui cartier sau acelor vremuri, ceva întâmplător sau o deformare a memoriei mele. În orice caz, se întâmpla sau, cel puțin, îmi amintesc că se întâmpla. Noi ne jucam liniștiți pe stradă când ajungeau la noi mai întâi murmurele și mai apoi strigătele: bunica nu știu cui se aruncase de la etajul patru, de la cinci sau de la zece, mereu de la o înălțime suficient de mare, ca să se omoare. Blocurile – niște clădiri de locuințe sociale cu cărămidă aparentă – erau înalte și aveau niște balcoane înguste, ticsite cu vechituri: ustensile pentru curățenie, cuști de păsări fără păsări, jardiniere din plastic fără plante, chiar și saltele vechi și murdare – le vedeai de afară. Unii își închideau balcoanele cu sticlă jivrată, dar acest lucru, după cât se pare, nu le împiedica pe bătrâne să se cocoațe și să se arunce în gol. Era ca o boală. În câțiva ani, s-au aruncat vreo cinci sau șase. O dată chiar am putut vedea de la depărtare trupul căzut pe trotuar, ușor ca o cârpă, dincolo de cordonul de ordine al poliției și de vecinii care îl înconjurau. Nimic nu ne împiedica să ne apropiem mai mult, poate numai frica și greața, și nimic nu ne împiedica să fabulăm, răstălmăcind cuvintele, gândindu-ne la posibilitatea unui omor – poate chiar a împins-o cineva, spunea careva, au făcut-o pentru a obține moștenirea, adăuga altcineva –, repetând scenarii din filmele de televiziune, noi, copiii din acel cartier unde bunicile bineînțeles că nu aveau și nu au avut niciodată parte de nicio moștenire.

Bunicii mureau, dar pentru noi viața nu avea nicio limită. Ce idee ar putea avea un copil despre moarte, la urma urmei. Sau, mai bine zis, ce idee putea avea un copil despre moarte, la urma urmei, într-o țară fără războaie și fără conflicte, într-un oraș mijlociu dintr-o țară în curs de oarecare dezvoltare, într-un cartier normal, la fel ca atâtea alte cartiere identice și substituibile, situat într-o periferie extinsă, cu muncitori și străzi rectilinii și piațete în care să te plictisești după-amiaza – minge, elastic, flirturi și răutăți –, cu acele blocuri înalte, zidite cu cărămidă aparentă, și cu bunicile văduve, care erau luate în gazdă de familiile lor – poate chiar izolate – și care, din când în când, cu scrupulozitate și cu metodă, mureau de bătrânețe sau poate, istovite de așteptare, se aruncau ele singure pe fereastră.

Alte lucruri ne preocupau pe noi. Unul dintre ele era, de exemplu, să faci rost de timbrul cel mai râvnit pentru a-ți completa un album – nu că ar fi avut cineva vreun album de completat, ci doar ca să ne dăm importanță față de restul –, sau să faci în așa fel încât să nu se râdă de tine fiindcă porți la școală pantofi de fetiță cuminte în loc de adidași. Te preocupa și să te prefaci că ți-au dat voie să vezi programul de televiziune pe care îl vedeau toți, numai tu nu, să primești note bune fără să ți se spună că ești o tocilară, să le faci caricatură tuturor profesorilor – eu aveam talent la așa ceva – fără să te prindă și să te pună să stai cu fața la perete, dar și să nu te certe pentru că ții creionul greșit și apoi să te oblige să îl ții corect și, din aceste motive, să rămâi în urmă la dictare.

Uneori, aveam și alte preocupări în fața cărora vibram cu o vanitate nesănătoasă, ceva asemănător cu nevoia de a-mi simți sufletul sfâșiat și vulnerabil și de a privi într-un abis fără a distinge clar formele de jos. Era perioada apelurilor telefonice, perioada neliniștitoare – și seducătoare – a apelurilor telefonice. În fiecare după-amiază, exact în timpul în care mama îl ducea pe fratele meu la școala de muzică, cineva suna acasă la noi și eu eram cea care răspundea la telefon. La celălalt capăt al firului, o voce deformată, dar evident adultă, făcea în fiecare zi, cu o lentoare uimitoare, aceeași amenințare: „Tatăl tău va muri. Îl vom ucide.” Doar atât, iar și iar, un anunț cu o cadență răutăcioasă și dispersată: „Tatăl tău va muri. Îl vom ucide. Tatăl tău va muri. Îl vom ucide.” Cu receptorul lipit de ureche, paralizată de frică, nu făceam nimic. Nu răspundeam, nu întrebam, abia respiram: pur și simplu ascultam până nu mai puteam suporta, apoi închideam. Mama pleca în fiecare după-amiază, de luni până vineri, iar eu mă așezam și așteptam să sune. Suna de fiecare dată și trebuie să fi fost ceva perfect planificat, pentru că în weekend nu suna niciodată. Muream de frică – am ajuns să cred că tatăl meu ar putea muri de-adevăratelea –, dar nu am îndrăznit niciodată să îi spun nimic nimănui. Pe de o parte, simțeam în mine o ciudată superstiție care mă oprea: dacă vorbesc despre asta, mă gândeam, atunci se va întâmpla. Dar exista și dorința de a păstra numai pentru mine panica, suferința pură, imensă, care mă împresura în miez de noapte, fără să o împart cu nimeni, ca să fie a mea în exclusivitate.

În timpul zilei, cât eram la școală, încă mai auzeam vocea aceea în minte. Mă gândeam la ea și mă treceau fiori – „Tatăl tău va muri. Îl vom ucide.” – când pe pupitru cineva mi-a trântit deodată în față un caiet de caligrafie Rubio, cu un pocnet care a sunat mult mai tare și mai violent decât ai crede că poate suna hârtia lovindu-se de lemn.

– Nu știi să scrii cum trebuie? Uită-te bine aici!

Era din nou profesorul de științe, obsedat de modul în care țineam creionul. Parcă ai avea un ciot, îmi spunea, o să faci bătături la degete dacă scrii așa, mereu o să-ți iasă scrisul urât, dar vei scrie bine, orice ar fi, vei scrie bine, orice ar fi, îmi repeta și îmi arăta spatele caietului cu cele două desene, două mâini – e clar, da? – una ținând creionul în mod corect, cealaltă ținând creionul greșit, secretul unei scrieri armonioase și delicate este să ții stiloul corect, fără să-l strângi, și să scrii mereu fără grabă, nu ca mine, neroadă, căpoasă, încăpățânată ca un măgar, te încăpățânezi să faci rău în mod intenționat. Eu înghițeam în sec, îmi stăpâneam lacrimile și încercam să îmi așez degetele așa cum trebuie – sau așa cum se cuvine –, cu arătătorul sprijinit ușor pe creion, degetul mare mai jos, susținându-l, fără să le îndoi pe niciunul, fără să apăs, acum hai, scrie, mai repede, hai, scrie. Dar așa, scriam încet și mereu rămâneam în urmă când ne dicta. Nu înveți și nu vrei să înveți, îmi striga, vei ajunge o analfabetă. Cât de mult aș vrea acum – dacă mai trăiește încă – să-i spun acelui profesor că, în ciuda modului meu greșit de a ține creionul și cu scrisul meu urât, m-am făcut până la urmă scriitoare. Cât de mult aș vrea să i-o zic, fără îndoială, deși, după toate acestea, dorința mea nu este decât dovada că în mine încă trăiește o parte din copila care eram, speriată și neputincioasă în acele clipe, cu profesorul în fața mea, înclinat, insistent, obositor – mirosul lui la fel de insistent și obositor –, chiar dacă momentul neplăcut dura doar atât: un moment. După aceea, imediat ce se întorcea cu spatele, reveneam la obiceiurile mele, necooperantă, hotărâtă să nu învăț niciodată așa cum spunea el – așa cum spuneau caietele de caligrafie Rubio! –, convinsă că felul meu era mult mai ușor și mai rapid, bazându-mă pe profesoara de spaniolă, care niciodată nu încerca să mă corecteze, și pe părinții mei, care nu dădeau niciodată cea mai mică importanță acelei chestiuni, râzând de el și de problemele lui absurde de aritmetică, pe care cu atâta trudă reușeam să le copiez ținând creionul corect.

– O femeie merge la măcelărie să cumpere un pui de 2 kilograme. După ce îl dezosează și îi înlătură viscerele, puiul cântărește 1,4 kilograme. Dacă oasele reprezintă trei sferturi din greutatea viscerelor, cât cântăresc viscerele? Și cât cântăresc oasele?

Acele probleme ne făceau să râdem mult, mai ales pe mine și pe sora mea. Ea îl avusese tot pe el profesor, cu doi sau trei ani mai înainte. Când râdeam de el, mă apropiam de ea, mi se părea că sunt și eu mai mare. Acel om nu era obsedat doar de modul de a ține creionul corect – și de a lua loc și de a-l scrie corect pe H și pe J, de a-ți sufla nasul și de multe alte lucruri pe care trebuia să le faci „cum se cuvine” –, ci era fascinat și de carne și viscere, de carne afumată și de intestine, de măcelărie și de abatoare. Pe ea și pe colegii ei i-a dus în excursie la abatorul municipal, unde au defilat printre instalațiile pline de sânge și au văzut animale imense atârnate de cârlige; în acea zi, sora mea s-a întors acasă mută și impresionată. Au fost proteste din partea unor părinți, dar profesorul i-a acuzat pe toți că sunt prea slabi de înger. Credea cu seriozitate că cine nu era suficient de puternic sau curajos să se confrunte cu spectacolul sacrificiului unui animal sau cu dezmembrarea cadavrului său pierdea frumusețea emanată de un corp deschis, cu mecanismul său bine legat prin mușchi, tendoane și oase, expus în aer liber. Perfecțiunea anatomiei, spunea el și deschidea cu emoție pe un pupitru planșele corpului uman, aducându-ne și toracele de plastic din laborator, în care își băga mâna foarte încântat, ca să scoată și să ne arate de aproape plămânii, inima, splina și ficatul. Este adevărat că acum sună înfricoșător – sau povestind așa, în ziua de azi, pare înfricoșător –, dar sunt convinsă că nu era nimic amenințător în acea pasiune specială – și puțin disimulată – a lui. Se comporta mai degrabă ca un copil mic, insuficient de inteligent și extrem de încăpățânat când venea vorba de ciudățenii, repetând întruna teorii pe care noi, chiar și atunci, nu le credeam în întregime, cum ar fi aceea că raportul demografic mondial este de șapte femei la un bărbat sau, cum spunea el cu o scânteie în ochi, „ne revin câte șapte femei la un bărbat”.

Dacă ne gândim mai bine, toate acele lucruri puteau fi amuzante. Și, de fapt, chiar erau. Cum îl mai imitam și ce mare haz era pe noi! Cât de ușor era, până la urmă, să râdem de el: mersul lui dezechilibrat, mâinile rozalii ținute la spate, vocea noastră copilăroasă, îngroșată pentru a suna ca a lui, ridicată și ascuțită: „Ce cântărește mai mult la un porc: cutia toracică sau spinarea? Nu așa se leagă șireturile! Nu aveți voie să căscați aici în clasă! Nu vei reuși niciodată să ții creionul corect?”

Școala și prefăcătoria, amenințările la telefon și tăcerea mea, insomniile și râsetele, fructul din recreație și pantofii mei de fetiță cuminte, toate acestea erau viața și totodată tot ce se întindea înainte, un drum fără sfârșit – viața, ceva serios și etern –, o călătorie la capătul căreia aș ajunge, mai devreme sau mai târziu, la vârsta surorii mele și aș avea prieteni așa cum are sora mea, băieți care mi se păreau deja aproape bărbați și care îmi plăceau și, în același timp, îmi impuneau respect, dintre care îmi plăcea mai ales roșcatul, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu pus pe glume, cu pistruii lui peste tot – pe față, pe brațe, chiar și pe picioare –, subțirel și amuzant, farfurie cu linte, așa îi spuneau ceilalți, o delicioasă farfurie cu linte și cu morcov, mă gândeam eu și îi scriam – lui la fel ca atâtor altora – scrisori de dragoste pasionale, pe care apoi le distrugeam, pentru că plăcerea era numai în faptul de a le scrie, în eliberarea scrisului meu rău din creionul pe care îl țineam cum voiam eu.

Nu îmi amintesc numele mic al acelui băiat. Doar pe cel de familie. Mármol. Ce paradox trist.

Nu îmi amintesc bine nici ce s-a întâmplat și nici ce explicații ni s-au dat, dacă s-a dat vreo explicație, dacă s-a găsit vreuna. Fără să ne dăm seama, se cuibărise la noi groaza însăși, perturbându-ne rutina. Că bunicile se aruncau de la balcoane nu ne impresiona, dar de ce a trebuit să se arunce și Mármol – de ce tocmai cel pe care acum îl percep ca pe băiețelul Mármol –, la cei paisprezece ani abia împliniți, cu râsetele lui, gesturile, acea privire absentă și strălucirea roșcată a părului, complet diferită de a celorlalți. Vestea a străbătut coridoarele școlii într-o dimineață, ne-am spus-o unii altora în șoaptă, dar și țipând – dacă este posibil așa ceva, dar a fost posibil –, ne-a luat ceva timp să ne întoarcem la locurile noastre, să ne așezăm, fiecare în banca lui, șocați, neliniștiți și speriați.

Ce se întâmplase? Și ce urma să ni se întâmple nouă, după moartea aceea?

Profesorul de științe a intrat în clasă abătut. Nu ne-a spus nimic: știa că știm. În ziua aceea, nu ne-a dictat nicio problemă și nu a scos pe nimeni la tablă. Pur și simplu ne-a obligat să facem liniște toată ora – o oră întreagă – în memoria băiatului pe care nu aveam să-l mai vedem niciodată. Avea chipul palid și buzele strânse într-o grimasă de durere, își freca antebrațele cu nervozitate, ne săgeta cu privirea dacă făceam zgomot sau ne mișcam. Mi-am dat seama că, de fapt, nu era un om rău.

Profesoara de spaniolă a venit ceva mai târziu, cu ochii înroșiți și mâinile tremurânde. Ne-a privit fără să ne vadă, a zâmbit ușor. Nu știu ce să spun, a recunoscut, după care a început să plângă. Unii dintre noi am plâns împreună cu ea. A fost ceva frumos în acel plâns colectiv.

Mai târziu, spre prânz, a apărut profesoara noastră de religie. Era o femeie căruntă, înaltă și severă, despre care îmi amintesc vag doar picioarele ei, mari și groase. Nu ne cunoștea prea bine, deoarece venea la școala noastră doar o zi pe săptămână. A intrat, a închis ușa, ne-a cerut să scoatem cărțile, să le deschidem la pagina nouăzeci și șase, și a dat să înceapă lecția în mod normal, ca și cum nu ar fi existat o spărtură care străbătea clasa, ca și cum nu ar fi existat riscul ca un altul dintre noi să cadă acolo. Oare nu-i spusese nimeni ce s-a întâmplat? Nu ne venea să credem.

– Doamnă profesoară, a spus cineva, nu știți că Mármol s-a sinucis?

Sinucis. Nimeni nu mai folosise cuvântul acesta înainte. Copilul care a avut curajul să vorbească probabil l-a ales crezând că astfel ar fi mai ușor să se explice sau poate crezând că este termenul potrivit pentru a întrerupe ora fără să o supere prea tare. Profesoara și-a ridicat capul, ne-a privit îndelung și a așteptat câteva secunde până s-a făcut tăcere în jur, una aspră, abruptă, tensionată.

– Știu deja, ne-a spus în cele din urmă.

Și apoi:

– Am spus pagina nouăzeci și șase.

Ne-am deschis toți cărțile și ne-am simțit foarte rușinați, fără să știm exact de ce. „Mármol”, am murmurat în gând, cerându-i iertare, iar ora a continuat ca de obicei, așa cum ar fi continuat în oricare alte zile în acea școală, fără nicio schimbare notabilă de care să-mi amintesc, cu excepția anunțurilor bombă obișnuite, pensionarea vreunui profesor, inundarea „melcilor” – acele săli de clasă din prefabricate, provizorii, dar care s-au eternizat – nimic comparabil, nici măcar într-o mică măsură. Adevărul este că, pentru noi, viața a mers mai departe și, pentru un timp, a rămas un subiect inepuizabil. Anomalia nu însemna, atunci, decât atât: o deviere a cărei semnificație nu o înțelegeam – și nici nu aveam cum să o înțelegem vreodată. Bunicile au continuat să se arunce de la balcoane, într-un stil disciplinat și aseptic. Apelurile telefonice au încetat și au fost înlocuite de o altă frică și o altă durere, pe care mi le păstram tot numai pentru mine. Nimeni nu s-a mai luat de modul cum scriu – adică de modul meu de a ține creionul sau stiloul – și treceam de la un an școlar la altul fără probleme. Mármol a murit, iar noi, toți ceilalți, am supraviețuit. Singurul lucru discutabil, în orice caz, este amintirea. Oare chiar așa spusese profesoara de religie? A fost o mostră de insensibilitate – chiar de cruzime – sau doar o mostră de confuzie, de incapacitate de a exprima ceva? Oare și-a dus până la capăt principiile – imposibilitatea de a accepta suicidul, îndrăzneala umană în fața puterii lui Dumnezeu – până la negarea însăși a compasiunii pe care o datorează unor copii? Dar dacă a mai spus ceva? Dacă a urmat vreo explicație sau vreun regret, pe care eu nu am reușit să le rețin?

După mulți ani, m-am întâlnit cu o fostă colegă de clasă și am vorbit despre asta. Își amintea episodul aproape la fel ca mine. Ora mergea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a confirmat ea. Profesoara chiar s-a supărat fiindcă avansam încet și nu făceam exercițiile bine. Nu cred că era o persoană rea, a adăugat. Doar o femeie nepricepută, care nu știa cum să domine treizeci de copii înghesuiți într-o sală de clasă. Treizeci de sălbatici neascultători. A trebuit să fiu de acord.

Apoi, am vorbit, noi două, despre alte lucruri. Despre alte nenorociri ulterioare – accidente, boli, sărăcie și șomaj –, dar și despre bucurii – mutări, copii, realizări vizibile pe jumătate sau secrete pe jumătate. Chiar scrii? m-a întrebat râzând. Da, cam așa, am spus. Mereu spun același lucru: „cam așa”.

– Despre ce scrii? a insistat.

– Păi, nu știu, despre una și alta, lucruri normale, pe care le inventez sau de care îmi amintesc.

– Dă-mi un exemplu.

Am ezitat.

– Acum, vorbind cu tine, mi-a venit să scriu despre Mármol.

Ea făcu ochii mari, surprinsă.

– Dar nu-ți amintești bine detaliile! m-a avertizat cu îngrijorare. S-ar putea să le încurci!

– Nu… Nu și pe cele despre Mármol, am precizat. Despre cum era viața când s-a întâmplat povestea cu Mármol. Despre cum era viața mea atunci. Plină de temeri, am mai precizat. Despre cum o vedeam eu. O reconstituire, o minciună, am zis și am văzut-o cum se liniștește. Nimic important.

Ea își amintea perfect modul cum țineam eu creionul. Era oribil! zicea. Parcă aveai o gheară de pui în loc de mână! Vai, ce scris oribil, și râdeam amândouă.

De parcă ar fi fost posibil să ajungem să scriem frumos cu un creion pe care îl țineam strâmb.