[Studii fantastice]
de Oliviu Crâznic
Marius Albert NEGUȚ (n. 1976) este scriitor – prozator (Îngeri rătăciți, Ed. Libris Editorial, 2016; Inocența păcatului, Ed. Libris Editorial, 2017; Din altă viață: Jurnal de copil, Ed. Libris Editorial, 2018; Din altă viață: C.V. de Golan, Ed. Libris Editorial, 2019; Cerberus, Ed. Polirom[1], 2020; Din altă viață: Teleleu[2], Ed. Creator, 2020; 1877: Portretul unei iubiri desăvârșite[3], Ed. Univers[1], 2021) premiat și poet (Insomnii #la3, regie proprie, 2021).
Recent lansat, Chipurile lui Ahriman (Ed. Univers[1], 2024) aparține stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist și genului literar epic, fiind, din punct de vedere al speciei literare (formale și, respectiv, tematice), un romant[4] criminalistic și, în același timp[5], un romant social (putând constitui, prin urmare, perechea anteriorului Cerberus).
Din punct de vedere al literaturii comparate, ne aduce în gând titluri precum Carrie (S. King, 1974), Misterele fluviului (Mystic River; D. Lehane, 2001) și, nu în ultimul rând, Crimă și pedeapsă (Prestupleniye i nakazaniye; F.M. Dostoievski, 1866).
Titlul narațiunii menționează diavolul zoroastrist; este însă o figură de stil (singurul moment fantastic – separarea sufletului de trup odată cu încetarea vieții unui personaj episodic – nu are vreo legătură cu Ahriman), semnificațiile fiind, prin urmare, de esență moral-filozofică, nu mitologico-teologică.
Acțiunea se desfășoară ramificat, oscilând între anii regimului politic ceaușist și anii `90 – urmărind, în paralel, două personaje principale, din copilăria acestora (în cazul personajului principal pozitiv, prin intermediul analepsei) și până în momentul înfruntării finale.
Asistăm, astfel, la transformarea unui copil (abandonat de către tată și maltratat de către mama alcoolică, habotnică și frustrată) într-un ucigaș accidental, devenit apoi un adult ucigaș-în-serie cu pretenții justițiare (în fapt, motivația sa este pervers-sexuală, după cum este nevoit să admită și el, la un moment dat – a se vedea, infra).
Polițistul pornit cu hotărâre (în ciuda lipsei de experiență) pe urmele „Piosului” (de la „Jack Spintecătorul” încoace, gazetarii au dovedit constant că se pricep să boteze criminalii anonimi) a avut, de asemenea, o copilărie problematică, fiind însă salvat de la un destin (probabil) tragic prin bunătatea unui ofițer de Securitate (sensibil, totodată, la sentimentele fiicei sale pentru protagonist).
Pe parcursul investigației, din trecutul îndepărtat se ivește și un dușman înverșunat al anchetatorului, pavând, fără să vrea (firește!), drumul spre revelație (autorul, remarcăm cu plăcere, a știut să țină sub văl suficient timp atât importanța acestui personaj-terț, cât și identitatea ucigașului-în-serie – surprinzătoare[6], în ciuda faptului că reprezintă o aplicare – corectă – a principiului literar „Pistolul lui Cehov”).
O bine-cunoscută (chiar la modă) teorie vizând importanța psihanalizei și psihoterapiei (a nu se confunda acestea cu psihiatria – autorul face, de altfel, această distincție – sau cu psihologia judiciară) în investigația criminalistică și în cercetarea criminologică răzbate din narațiune. În ce măsură sunt utile în privința identificării și/sau reabilitării criminalilor? La prima vedere, … Ahriman pare o pledoarie „pro”. Și, totuși, remarcăm două (să le numim astfel:) rezerve exprimate chiar de către (ambele!) personaje. Le redăm aici – pe de o parte, pentru că un cititor neavizat ar putea să nu le observe (sau să nu le înțeleagă pe deplin importanța/semnificația), și, pe de altă parte, pentru că, în opinia noastră, tocmai aceste rezerve dau valoare … Ahrimanului din punct de vedere criminalistic și, respectiv, criminologic:
– „cu ce mă ajută să știu că ucigașul a fost dominat și umilit de mama sa în copilărie? (…) Că e incapabil de a se atașa sentimental de femei. (…) Cu ce ne este nouă de folos să știm că pentru psihopat ejacularea reprezintă triumful suprem asupra mamei? (…) tot ceea ce ne spune psihologul (…) nu ne oferă date esențiale pentru prinderea lui! (…) Îmi este mai utilă propria-mi deducție logică, aceea că făptuitorul trăiește probabil singur, fapt care îi conferă libertate, discreție, siguranță. (…) ca să închei, eu prefer datele concrete oferite de analizele specialiștilor, precum grupa de sânge, înălțime, vârstă” (spune polițistul);
– „în mod inconștient, își construise un sistem justificativ iluzoriu, pe care, în ciuda pregătirii sale, nu-l putuse recunoaște pentru a-l contracara în timp util? Ideea îi provocă dezamăgire, pentru că abia acum conștientiză acut limitele științei în care se specializase și pe care o considera infailibilă. Pentru numele lui Dumnezeu, dacă el, care se analizase îndelung pe sine, nu ajunsese să se cunoască și nu se putea îndrepta, ce șanse putea avea un alt profesionist, indiferent de pregătirea și de dăruirea cu care ar fi abordat cazul lui?” (cugetările ucigașului-psiholog[7]).
Cât despre componenta socială a lui … Ahriman, M.A. Neguț ar putea fi considerat (din acest punct de vedere) un continuator al sentimentalismului dickensian: personajele sale sunt, în genere, oropsiți ai societății, locuitori ai mahalalelor sau proveniți de acolo, înălțați sau prăbușiți prin comportamentul semenilor sau prin acțiunile autorităților publice în aceeași măsură ca prin propriile merite sau vicii/slăbiciuni.
Mesajul-fir-roșu al narațiunii este, de altfel, un avertisment criminologic adresat, în primul rând, părinților: maltratarea copiilor – fie aceasta fizică, fie „doar” psihică – are, deseori, consecințe cumplite, transformând ireversibil suflete ușor de modelat în suflete de monștri.[8]
Stilul scriiturii este simplu[9], direct, fără înflorituri (registrul lingvistic pendulează, în genere, între colocvial și argotic, ajungând uneori – din fericire, foarte rar – să fie licențios), totodată dinamic, agreabil și, nu în ultimul rând, curat din punct de vedere gramatical[10] (din acest motiv, meritând felicitări[10], probabil, atât autorul, cât și editura).
În concluzie, fie că M.A. Neguț se apleacă asupra unor probleme juridico-sociale precum traficul de persoane (Cerberus) sau violența domestică și consecințele aferente (… Ahriman), fie că ne prezintă, romantizat[4], însă riguros documentat, pagini de istorie (1877 …[3]), știe să capteze atenția cititorului, oferindu-i nu doar o lectură plăcută, ci și una educativă.
Iată motive suficiente pentru a îi urmări bibliografia, titlu după titlu.
# ADNOTĂRI
[1] Publicarea la edituri-reper este un semn al consacrării autorului.
[2] Din altă viață: … continuă cu Servesc patria (ediție deocamdată neoficială, 2022).
[3] A se vedea O. Crâznic, Dragoste, război, fantasme (recenzie, https://egophobia.ro/?p=14590).
[4] Preferăm forma „romant” (și familia lexicală aferentă: „romantist”, „a romantiza” ș.a.m.d.) aceleia de „roman” (și familiei lexicale aferente – vădit neunitar alcătuite: „romancier”, „a romanța” ș.a.m.d.) din motive enumerate cu altă ocazie – a se vedea O. Crâznic, Roman: considerente lingvistice (https://egophobia.ro/?p=14652).
[5] A se vedea și adnotarea [5] din recenzia sus-menționată – O. Crâznic, Dragoste, război, fantasme (https://egophobia.ro/?p=14332).
[6] Am reușit să intuim identitatea „Piosului” și legăturile dintre personaje doar când un număr relativ mic de pagini rămăseseră de citit până la dezvăluirea auctorială.
Considerăm acest fapt nu doar o dovadă a capacității lui M.A. Neguț de a stăpâni succesiunea momentelor subiectului literar (le reamintim aici, deoarece mulți autori se pare că le-au uitat: expozițiunea; intriga; desfășurarea acțiunii; punctul culminant; deznodământul), ci și un atu deținut de … Ahriman față de majoritatea creațiilor literare criminalistice recente (acestea, cu tristețe trebuie să o afirmăm, fie ne permit să descoperim, extrem de rapid, ucigașul, fie reușesc într-adevăr să ne surprindă prin … ridicolul revelației finale) din România – sau chiar din țări cu tradiție bogată în asemenea beletristică.
Din câte ne amintim, am întâlnit factorul-surpriză într-un romant criminalistic, ultimele dăți (cam de multișor …), în:
– T. Nadir, Vremea justițiarului (Ed. Vremea, 2017; recenzia noastră, aici https://egophobia.ro/?p=12082);
– A. Ștefănescu, Dincolo de farmecul nopții (Ed. Vremea, 2017; recenzia noastră, aici https://egophobia.ro/?p=12810).
[7] Nu, nu este aceasta o nepotrivită (din partea noastră) dezvăluire, autorul nefăcând un secret din profesia ucigașului.
De altfel, grija comentatorului literar nu este să păstreze secretele narațiunii (aceasta este grija autorului și a editurii), ci să efectueze o analiză pe text pertinentă (nu trebuie, totuși, făcute dezvăluiri inutile din punct de vedere al analizei respective, firește).
[8] Suntem întru totul de acord cu acest mesaj și îi subliniem importanța.
Lovirea, înspăimântarea sau umilirea în orice fel (nici nu vrem să pomenim de alte forme de maltratare) a unei ființe deosebit de firave, complet lipsite de apărare (spre – esențială! – deosebire de soțul/concubinul sau soția/concubina victimă a violenței domestice, nu poate nici măcar alerga apoi, pentru a se salva de maltratări viitoare, la autorități sau la părinți/prieteni!) și cu statura ajungând până la genunchii sau până la brâul adultului-agresor (fiind, culmea, și sânge din sângele acestuia!), este o faptă nu doar incredibil de lașă, ci absolut dezumanizantă – între „animalică” și, pur și simplu, „diavolească”, în funcție de gravitate de la caz la caz.
[9] Cu altă ocazie, autorul a dovedit că nu are dificultăți în abordarea unei scriituri îmbogățite stilistic – atunci când a considerat-o, probabil, potrivită intențiilor sale.
A se vedea, în acest sens, recenzia deja menționată – O. Crâznic, Dragoste, război, fantasme https://egophobia.ro/?p=14332.
[10] Nici precizarea, nici felicitările nu sunt lipsite de rost, din păcate – o știe oricine citește scriitori români contemporani publicați recent (sau traduceri recente) …