[Studii fantastice]
de Oliviu Crâznic
[S. ZWEIG, Lupta cu demonii, Ed. Eikon, 2024; trad. P. CHETREANU-DON]
Stefan ZWEIG (1881-1942) a fost un scriitor austriac, specializat, am putea spune, în genurile literare didactic și istoric (a scris biografii de referință, precum și remarcabilul colectaneu – sugestiv intitulat – Orele astrale ale omenirii/Sternstunden der Menschheit, 1927), însă nici contribuția sa în domeniul epicii nu este nesemnificativă.
[Stefan Zweig]
Viața și moartea i-au fost marcate de contradicții și controverse – vom aminti doar două: participant aparent entuziast, la începutul Primului Război Mondial, la propaganda ofensivă a țării sale și a țărilor aliate, este ulterior un elogiat (și autodeclarat) pacifist; evreu nevoit să emigreze din cauza triumfului politicii socialismului naționalist [1], este primit în Brazilia cu brațele deschise, ridică în slăvi această țară (în Brasilien. Ein Land der Zukunft, 1941 [2]), apoi, cu o grijulie premeditare, se sinucide – nu oricum însă, ci împreună cu tânăra (și influențabila?) consoartă.
Prin prisma teoriei literare, putem încadra Lupta cu demonii (Der Kampf mit dem Dämon. Hölderlin – Kleist – Nietzsche, 1925; al doilea tom al ciclului literar Constructorii lumii/Die Baumeister der Welt) în stilul funcțional beletristic, curent literar: romantism, gen literar: didactic, specie literară (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic): colectaneu biografic, subspecie literară: biografie eseistică.[3]
[Paul Chetreanu-Don]
Pentru a se apropia de ideal, traducerile trebuie încredințate unor scriitori aparținând aceleiași arii literare ca scriitorul tradus [4]. Traducătorul Luptei … (Ed. Eikon, 2024), Paul[-Claudiu] CHETREANU-DON (n. 1985), este (printre altele!) poet, psihoterapeut și autor al unei biografii și, totodată, psihanalize avându-l ca subiect pe Fr. Nietzsche – intitulate Așa simțit-a Zarathustra (O carte pentru cine decide să devină nimic și restul) (Ed. Școala Ardeleană, 2021 [5]). Subliniem, aici, calitatea de psihoterapeut a lui Chetreanu-Don, precum și caracterul psihanalitic al creației sale nietzscheene, deoarece influența lui S. Freud asupra lui Zweig este bine-cunoscută, fiind ușor de observat și în Lupta ….
Prin urmare, traducătorului nu i-au lipsit atuurile necesare pentru a efectua o traducere de referință – și, după cum s-a dovedit, a știut să le fructifice.
Revenind, însă, la subiectul – în fapt, la subiecții – colectaneului:
[Johann Christian] Friedrich HÖLDERLIN (1770-1843) a fost un scriitor – îndeobște considerat romantic, însă, în opinia noastră, pasiunea sa nestăvilită pentru mitologia Greciei Antice l-a purtat, într-o măsură semnificativă, spre (pre)parnasianism[6] – și filozof german.
Fragil sufletește, crezând fără rezerve în poezie și în „originile ei divine”, era destinat („Fie cum îți dorești tu, o, destinule!”) să aibă (în viziunea lui Zweig) „eroismul unui martir […] pregătit și mulțumit că poate suferi pentru cei nevăzuți, că poate muri pentru un ideal”. Refuzând să renunțe la artă în favoarea unei meserii, și-a petrecut a doua parte a vieții în singurătate și nebunie, „un cadavru al propriului sine”.
Cu toate acestea, nu a încetat să creeze, iar creației sale târzii nu îi lipsește valoarea.
Firește, Zweig îi comentează poeziile scrise în diferite etape ale vieții, romantul[7] epistolar Hyperion; sau, Eremitul în Grecia (Hyperion; oder, Der Eremit in Griechenland, 1777-1799) și tragedia neterminată Moartea lui Empedoklês (Der Tod des Empedokles, 1797-1800) – afirmând, însă, că nu talentul, ci idealismul autorului emană impresionant din acestea.
În opinia noastră, elogiind firea omului și arătând rezerve față de majoritatea creațiilor acestuia, Zweig procedează exact invers decât ar fi trebuit: din punct de vedere moral, Hölderlin nu constituie un exemplu pozitiv (dezamăgindu-și constant binefăcătorii, amorezându-se de consoarta angajatorului său ș.a.m.d.), în timp ce creațiile sale literare au reușit să treacă testul Timpului, fiind admirate și astăzi.
[Bernd] Heinrich [Wilhelm] von KLEIST (1777-1811) a fost un ofițer (cu experiență pe câmpul de luptă) și scriitor german – îndeobște considerat romantic, însă, în opinia noastră, ar putea fi asimilat, cu ușurință, (pre)decadentismului –, distructiv și autodistructiv (și-a distrus, de altfel, și o semnificativă parte a creațiilor, arzându-le), bântuit de ideea dublei (om/sin)ucideri – idee pusă, de altfel, în practică: după numeroase propuneri în acest sens făcute insistent apropiaților și respinse (firește!) de către aceștia, Kleist a reușit să își îndeplinească visul, împușcând (cu acordul ei) o prietenă bolnavă de cancer și sinucigându-se. Zweig subliniază și, deci, conștientizează pe deplin discernământul viciat și sugestibilitatea victimei lui Kleist; însă acest fapt nu l-a împiedicat pe biograf să își imite „eroul” – după ce i-a elogiat crima: „nimeni nu a murit mai splendid decât Kleist”.
[Heinrich von Kleist]
Adevărul este că atât Kleist, cât și discipolul (îl putem numi astfel) său, Zweig, sunt, în primul rând, nu sinucigași romantici (cum s-au imaginat), ci simpli ucigași. Din fericire, însă, în ambele cazuri, creația lor nu a izvorât din fapta dezumanizantă a creatorului, ci, dimpotrivă, a precedat-o, fiind, probabil, pentru mult timp (nu la nesfârșit, însă …) chiar o armă salvatoare în „lupta cu demonii”. Forța artistică a lui Kleist și a lui Zweig nu supraviețuiește gestului imund (contracarat, până în acel fatidic moment, cu un anumit succes, chiar prin creație) – cum nici ei nu îi supraviețuiesc.
Revenind la Lupta …, Zweig consideră creația literară a lui Kleist a constitui, în primul rând, urmarea unui erotism (inclusiv homoerotism, ipoteză nedovedită însă[8]) exacerbat/reprimat și nu insistă prea mult asupra acesteia, preferând să se concentreze asupra obsesiei morbide a „maestrului morții”: „Doar demonii i-au rămas loiali lui Kleist”. Elogiază, totuși, nuvela răzbunătorului Michael Kohlhaas (1808; are la bază un personaj istoric din secolul al XVI-lea – negustorul Hans Kohlhase), drama Prințul de Homburg (Prinz Friedrich von Homburg oder die Schlacht bei Fehrbellin, 1809-1810; personaj istoric, de asemenea) și, bineînțeles, scrisorile mortuare.
Friedrich [Wilhelm] NIETZSCHE (1844-1900) a fost inițial filolog, devenind apoi un filozof german rămas influent și astăzi.
„Condamnat la a gândi permanent”, comparat de Zweig cu „acei eretici sau sfinți ai erei gotice”, un „Don Juan al cunoașterii”, „tipicul aventurier printre savanții minții”, „cel mai clar și fără de egal gânditor” și „psiholog unicat”, „el putea să detecteze orice nu era pur și sănătos în viața intelectuală și spirituală a omului”. Înstrăinându-se („Un om mare este împins, constrâns, martirizat către propria singurătate”), sfidător („nimeni nu cunoștea arta de a-și face dușmani mai bine decât el”), de lume, în slujba adevărului („Sinceritate extremă împotrivă la orice”/„Expune-ți tot sufletul forței distrugătoare a realității”) și în slujba artei („Arta ne-a fost dată pentru a nu fi răpuși de către adevăr”), mergând până la capăt („complet nu este niciodată suficient” pentru el, precizează corect biograful; „Fiecare carte nouă era plătită cu prețul pierderii unui prieten”), în ciuda văditei conștientizări a riscurilor („Cât adevăr poate suporta omul?”).
„Degermanizat definitiv, rupându-se (…) de filologie, de creștinism, de moralitate”, el „nu vorbește cu nimeni, nimeni nu-i răspunde și ceea ce este și mai groaznic este că nimeni nu-l ascultă”: „nicio editură nu îi mai accepta manuscrisele. (…) nu găsea nici măcar cititori, atunci când le oferea cadou” [9].
În (probabil directă) consecință, și-a petrecut ultimii ani de viață prăbușit în abisul nebuniei (totale, spre deosebire de Hölderlin); „Cel ce a privit demonii atât de adânc în ochi rămâne orb”.
Reconstituind (impresionant!) momentele pierderii lucidității de către Nietzsche, Zweig depășește granițele eseisticii, alunecând în romantizare; pe de altă parte, biograful nu acordă aproape deloc atenție creațiilor propriu-zise ale filozofului – exceptând câteva considerente privind autobiografia Ecce homo: Cum devii ceea ce ești (Ecce homo: Wie man wird, was man ist, 1888) [10].
„Aceiași demoni care-i urmăreau pe Hölderlin și Kleist [și pe Nietzsche] îi urmăreau pe toți cei care venerau infinitul”, ne avertizează Zweig. În contrapondere, schițează un portret moral al scriitorului, savantului, politicianului german Johann Wolfgang von GOETHE (1749-1832) (fără, însă, a se opri și asupra creațiilor acestuia): înțelegând că „Viața este, de fapt, un compromis perpetuu”, „Goethe și-a dorit întotdeauna să fie conducătorul propriului destin și permitea elementelor exterioare să îl influențeze doar cu anumite limite, foarte bine definite” – iată secretul împlinirii (din punct de vedere artistic și din punct de vedere personal) și, totodată, uriașa deosebire dintre el și „demonicii” neînfrânați.
[Johann Wolfgang von Goethe]
Concluzionând, atuul Luptei … nu îl constituie atât judecățile de valoare oferite de Zweig (unele greșite, după cum am semnalat – din cauza … „demonilor” lui Zweig însuși), cât informațiile prețioase (și corecte factual), incontestabilul har livresc așezat în slujba furnizării acestora, precum și analiza din multiplă perspectivă (inclusiv … muzicală, efectuată printr-o paralelă interesantă, prezentă în toate trei biografiile).
Felicităm Editura Eikon și competentul traducător (o traducere notabilă, după un Zweig în original, nu se face cu ușurință) pentru publicarea acestei importante lucrări literare și o recomandăm, din toată inima, tuturor cititorilor interesați de istoria literaturii sau de beletristică în genere, de filozofie, de psihologie și, în special, de romantism întunecat și de titanism artistic.
## Note
[1] Socialismul național(ist) (Nationalsozialismus) este cunoscut, îndeobște, sub denumirea prescurtată „nazism”.
Preferăm utilizarea denumirii complete, deoarece prescurtarea induce (prin uitarea sau, adesea, prin evitarea intenționată a cuvântului esențial „socialism”) complet greșita idee că „nazismul” ar fi o politică de Aripă Dreaptă (Extremă).
În fapt, „nazismul”, alături de „camaradul”/„tovarășul”/„colegul*” socialist internațional(ist) denumit, pe scurt, „comunism”, „progresism”(!) sau „globalism”, este, firește, o politică de Aripă Stângă (Extremă).
* Suntem convinși că majoritatea cititorilor noștri au remarcat cât de la modă este, în ultimul timp, să li se spună „colegi” nu doar egalilor (cum ar fi normal), ci și subordonaților și … superiorilor(!) ierarhic-profesional – o politică artificial egalitaristă deloc diferită de aceea din a doua jumătate a veacului est-european trecut, când cuvântul burghezo-moșieresc „domnule” era evitat cu mult succes, iar subordonații îți spuneau („corect politic”!) „tovarășe director”.
[2] Și în scrisoarea de sinucidere, de altfel.
[3] Spre deosebire de biografia empirică (aparținând stilului funcțional științific), biografia eseistică aparține stilului funcțional beletristic, deoarece informația ne este comunicată într-o formă artistică. Zweig însuși precizează: „nu încerc în această lucrare să îi[/le] privesc viața ca pe o istorie, ci ca pe o piesă de teatru, o operă de artă”.
În privința apartenenței Luptei … la curentul literar romantic, enumerăm aici doar câteva argumente (din multele posibil a fi invocate în sprijinul acestei teze):
– lupta artistului cu propriii „demoni”, destinul patologic-damnat al acestuia și prețul suprem al creației sunt toposuri incontestabil romantice (recomandăm cititorilor, în aceeași ordine de idei, excepționala monografie a lui Șt. Bolea, Jung și filosofia umbrei, Ed. Tracus Arte, 2019; a se vedea și O. Crâznic, Chipurile Umbrei, recenzie, aici https://egophobia.ro/?p=13380);
– Hölderlin și Kleist sunt, îndeobște, încadrați în mișcarea artistică romantică, „avântistul” Goethe este considerat preromantic, iar Nietzsche a fost, se poate afirma, un romantic prin al său mod de viață;
– nu putem să nu remarcăm, atât din punct de vedere conceptual, cât și din punct de vedere stilistic, asemănările existente între Constructorii lumii și Istoria romantismului (Histoire du romantisme; suivie de Notices romantiques et d’une Étude sur la poésie française, 1830-1868; avec un index alphabétique, Th. Gautier, 1874).
[4] Nu negăm, prin aceasta, faptul că destui traducători profesioniști, fără a fi și scriitori, au reușit traduceri nu doar adecvate, ci memorabile și chiar purtând o evidentă amprentă stilistică a traducătorului.
[5] A se vedea și O. Crâznic, Masca lui Nietzsche: o psihanaliză a Supraomului, recenzie, aici https://egophobia.ro/?p=14189.
[6] De altfel, și Zweig menționează interesul deosebit al lui Hölderlin pentru Parnassus.
[7] Preferăm forma „romant” (și familia lexicală aferentă: „romantist”, „a romantiza” ș.a.m.d.) aceleia de „roman” (și familiei lexicale aferente – vădit neunitar alcătuite: „romancier”, „a romanța” ș.a.m.d.) din motive enumerate cu altă ocazie.
A se vedea O. Crâznic, Roman: considerente lingvistice (https://egophobia.ro/?p=14652).
[8] Unele scrisori ale lui Kleist par să indice relații homosexuale; ar putea fi vorba, însă, despre simple efuziuni poetice, la modă în epocă (în special în rândurile admiratorilor Antichității glorificatoare a trupului uman nud).
De altfel, Zweig însuși precizează: „Kleist nu era cu exactitate un homosexual”.
[9] Zweig ne dă exemplul tragic al tipăririi părții a patra din Așa grăit-a Zarathustra (Also sprach Zarathustra: Ein Buch für Alle und Keinen, 1883–1892; „cea mai mare carte a secolului”, în opinia biografului), în 40 de exemplare, pe banii autorului, pentru a fi oferită prietenilor; nu a găsit însă decât 7 prieteni interesați de un asemenea cadou.
[10] De altfel, comparativ cu biografia lui Hölderlin, biografiile lui Kleist și Nietzsche ne apar reduse la esență (așa cum o considera Zweig, firește), chiar „grăbite” – a se vedea, în acest sens, și numărul de pagini alocat acestora.