de Rodica Bretin
În vara lui 1966 aveam şapte ani şi, în vacanţa mare petrecută în satul bunicii – unde altundeva? –, descoperisem nişte creaturi minunate: câinii de stână. Odată acceptată de fiarele cele miţoase, mă înfiinţam în bătătura ciobanului odată cu primii zori, cu buzunarele pline cu felii de cârnaţi sau pastramă. Cum apăream pe poartă dulăii se năpusteau să-mi pipăie buzunarele cu boturi umede, să afle ce le-am adus. După care alergam, se prefăceau că mă atacă, iar eu că fug, apoi mă răsuceam şi, când îl prindeam pe câte unul, îl luam la smotocit de se umplea curtea cu smocuri de blană.
M-aş fi jucat mai mult cu ei, însă aveam o problemă: în loc să fie în vacanţă, ca mine, dulăii aveau o slujbă de îndeplinit şi, în fiecare dimineaţă, plecau cu oile – ele la păscut, ei ca să nu lase vreuna să se rătăcească de turmă.
Într-o bună zi însă, toate s-au schimbat. Eu am fost cu ideea? Neluţu? Nu-mi aduc aminte. Mezinul familiei a vorbit cu fraţii mai mari, după care ne-am dus cu toţii la moşul lor. Badea Antim avea un păr alb, lung şi creţ, de parcă blana miţoasă de pe umeri i se căţărase pe creştet. Cum fiica şi ginerele lui lucrau la serele Codlea, unde câştigau mai bine decât la CAP-ul din sat, trecuse meşteşugul oieritului nepoţilor. Tudor avea şaisprezece ani, ar fi trebuit să fie la liceu, dar abia terminase clasa a treia. Cât depre Marinică, părinţii uitaseră să îl dea la şcoală deşi împlinise zece ani… Într-un glas cu băieţii l-am rugat pe baciul cel bătrân să mă ia cu ei la izlaz. Bătrânul m-a ascultat în timp ce mulgea o oaie, iar la sfârşit n-a zis nici da, nici nu. Poate îi vorbisem la urechea cea surdă, însă nu era bai, i-am luat tăcerea drept încuviinţare.
Şi altfel, într-o dimineaţă de iulie, am ieşit pe poarta dată în lături: cinci oameni, patru câini şi turma celor şaizeci de mioare, cu berbecul în frunte. Pe drum ne-am întâlnit cu săteni ce grăbeau către ţarini purtând pe umeri care o sapă, care o greblă ori o coasă. Mi-au dat bineţe, iar eu la fel, deşi pe mulţi nu-i ştiam. Aşa era la sat. Oameni care nu se văzuseră în viaţa lor se salutau de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.
La Braşov puteai să mergi de la un capăt la altul al oraşului, pe străzi forfotind de trecători, fără să deschizi gura. La Vlădeni, nu făceai doi paşi înainte ca vreo cumătră să te oprească şi să te ia la iscodit. A ne cine eşti? Adică al cui copil ori nepot, mă prinsesem de-ndată, răspunzând cum se cuvenea: „Sunt a lu’ Balcăş de lângă Luncă.“ De obicei urma un moment de pauză introspectivă, în care săteanul derula în minte letopiseţe cu încuscriri, apoi scotea o exclamaţie de triumf. „Păi, suntem veri de-al patrulea!“ Câteodată tăcerea se lungea până când omul scutura zdravăn stejarul genealogic, făcând să cadă ghinda care trebuia. În Vlădeni, toţi eram rude într-un fel sau altul, nu se putea altfel. Şi, după ce mă aşezaseră pe încrengătura sau rămurica potrivită, sătenii erau mulţumiţi şi, de câte ori ne întâlneam mă priveau cu drag, ca pe un copil al obştei. Şi n-aveau dreptate? Primii paşi de-a buşilea îi făcusem în ograda bunicii, după care oraşul mă chemase înapoi unde îmi era locul. Acum mă întorsesem în Vlădeni în vacanţa de vară, şcolăriţă trecând într-a doua şi orăşeancă get-beget. Oare? Satul îmi rămăsese în sânge, chiar de l-aş fi uitat, el mă ţinea minte şi era întotdeauna bucuros să mă primească.
Cum maşinile nu prea circulau pe vremea aceea, turma a traversat drumul încet, omidă albă şi păroasă ce a trecut podul peste râu. Antim şi nepoţii lui grăbiseră pasul, mânând turma peste calea ferată, dincolo de care începeau dealuri împădurite până la jumătate, de parcă ar fi purtat căciuli de arbori, să le ţină cald iernile.
Până am ajuns la dealul cu iarbă înaltă, unde oile s-au pus îndată pe treabă, se făcuse amiază. Spre dezamăgirea mea, câinilor nu le ardea de joacă. Stăteau pe burtă, cu ochii mijiţi, parcă dormitând. Îşi ieşeau însă din nemişcare îndată ce o oaie se îndepărta prea mult ori nişte miei zburdau spre desişuri. Câteodată era destul un lătrat ca mioara să se întoarcă printre suratele ei, alteori câte un berbec făcea pe niznaiul şi se tot ducea, cu gând să dispară între crânguri. Câinii îl ajungeau la marginea pădurii, tăindu-i orice cale în afara celei de întoarcere.
Oile păşteau ca nesătulele, abia se opreau să respire, mieii tropăiau, se ciocneau frunte în frunte până ameţeau, berbecul îşi ridica la răstimpuri capul, iar spirala de fildeş a coarnelor lucea în soare. Ciobanii nu trebuiau să mişte un deget. Badea Antim se rezemase în bâtă, lăsându-şi privirea să se piardă în depărtări. Tudor şi Marinică îl imitau, intrând în neclintire ca într-o transă. Era şi ăsta un meşteşug, deşi unii îl luau în râs. Întâlnindu-se pe câmp cu un baci, un orăşean îl întrebase: „Ce faci bade, şezi şi cugeţi?“. „Numa’ şed“, i-ar fi răspuns acesta. Să scormoneşti zarea cu ochii fără niciun gând, sprijinindu-ţi bărbia de mâinile împreunate pe măciulia de lemn – cât de greu putea fi? Când voi fi mare, cioban mă fac, mi-am promis, hotărâtă să-i fur moşului meseria.
Ceilalţi trei învăţăcei nu apreciau cum se cuvine învăţăturile baciului cel bătrân, împărtăşite prin forţa exemplului. Se plictiseau şi m-au luat cu ei în pădure, unde am aflat rostul coşurilor purtate sub braţ. Tudor mi-a arătat cum să aleg ciupercile bune de suratele lor otrăvitoare, Marinică cum să mă caţăr după bureţii crescuţi pe trunchiuri ca nişte urechi brune cu care copacii ascultau vântul. Mure n-am găsit, nu era vremea lor, nici afine sau zmeură; am umplut însă două panere cu ciuperci, altul cu fragi sălbatici – semănau cu nişte căpşuni mărunţei, mai parfumaţi decât cei de grădină. Tocmai îi culegeam pe ultimii, unul în gură, unul în coş, când trosnetul unei crenguţe m-a făcut să tresar: era Neluţu. Vorbele mele alergau umăr la umăr cu gândurile, iar sunetele treceau uneori primele linia de sosire. Întrebarea mi-a ţâşnit de pe buze înainte s-o opresc.
– Sunt urşi pe-aici?
Neluţu n-a făcut decât să ridice din umeri, însă fraţii lui s-au grăbit să mă lămurească:
– Sunt peste tot!
Inima mi-a zvâcnit în piept, sărind peste o bătaie, ca un metronom care pierduse ritmul. Aveam cu noi patru dulăi, mi-am spus, dar după gândul liniştitor, a venit repede un altul; până şi lupii se tem de urs… Culesul se golise deodată de farmec, în schimb coşurile erau pline şi am fost bucuroasă să ne întoarcem în poiana unde badea Antim pregătise prânzul: pâine neagră unsă cu untură, peste care a pus cârnaţi, brânză, ceapă, ridichi, tăiate în felii subţiri cu un cuţit fără prăsele, numit custură. Mai mâncasem din astea la ţară, dar niciodată nu îmi păruseră atât de gustoase. „Foamea e cel mai bun bucătar“ ar fi zis…
Bunica! Nu-i spusesem unde mă duc, nici cât o să stau. Aşa eram pe-atunci, când voiam cu dinadinsul ceva, uitam de restul lumii; între timp m-am mai schimbat, deşi nu cu mult. Ce fusese în capul meu? Deja, bunica îşi ieşise din minţi de îngrijorare, iar mama şi mătuşa băteau din poartă în poartă, căutându-mă prin tot satul. Poate se duseseră la Primărie să îi dea telefon tatei, rămas la Braşov, împreună cu unchiul Tibi şi Sorin. La Vlădeni venisem doar noi, fetele, să ajutăm la vopsitul lânii. Şi-acum, ce necaz, tata o să creadă că mă furaseră şătrarii din Ţânţari sau mă rătăcisem pe cine ştie ce coclauri! Ceea ce nu era departe de adevăr; dacă badea Antim m-ar fi lăsat acolo, n-aş fi găsit drumul înapoi. O clipă mi-a trecut prin minte să îi mărturisesc adevărul: plecasem de acasă fără să cer voie cuiva. Dar… M-ar mai fi luat altă dată?
Restul zilei a trecut greu; soarele se târa înadins pe boltă, lungind orele pline de vinovăţie. Nu şi de regrete. În după-amiaza aceea am învăţat o grămadă de lucruri, printre care să aprind un foc cu lemne. Ştiam câte ceva din romanele lui Karl May, dar una e să-ţi închipui şi alta să vezi cu proprii ochi, să faci cu mâinile tale. Tudor şi Marinică au aşezat nişte pietre în cerc, clădind la mijloc un rug din crenguţe, sub care Neluţu a îngrămădit ierburi uscate şi iască. Fraţii deveniseră serioşi, ca nişte sacerdoţi oficiind un ritual. Finalul însă, m-a dezamăgit. În loc să işte scântei lovind bucăţi de cremene cum făceau indienii lui Winetou, ori să frece două lemne până ieşea fum, precum boşimanii, băieţii au scăpărat un chibrit dintr-o cutie cumpărată de la magazinul din sat.
Badea Antim ne-a ascuţit beţe de alun în care am înfipt hribi, felii de slănină şi pastramă de oaie. Se făcuse vremea cinei şi ne-am pus iarăşi pe mâncat, deşi bucatele nu-mi mai păreau atât de grozave când mă gândeam la ce mă aştepta acasă… M-am dus să dau din porţia mea dulăilor, care au hăpăit tot, până şi ciupercile, apoi m-au privit cu ochi plini de mirare. De obicei nu mâncau decât o dată pe zi, şi nu când erau de pază. Oare eu nu ştiam asta?
Ciobanul cel bătrân picotea sprijinit în bâtă lângă focul care nu mai era decât o grămadă de cenuşă, Tudor căsca de îi trosneau fălcile, iar Marinică şi Neluţu păreau gata să tragă un pui de somn. Şi dacă vom rămâne acolo, dormind sub cerul liber? Dacă să ne întoarcem în Vlădeni abia a doua zi sau cine ştie când? Unii oieri plecau cu turma în munţi, la stânele de vară, coborând din nou în sat odată cu prima zăpadă. Îngheţasem, deşi soarele îşi revărsa încă dogoarea peste dealuri. Apoi, a clipit din marea lui pleoapă roşie, chemând asfinţitul. Învioraţi de răcoarea serii băieţii au sărit în picioare, badea Antim şi-a tras sarica peste umeri, şi-a dus degetele la gură şi a fluierat prelung, câinii i-au răspuns fiecare cu un lătrat, iar turma s-a pus în mişcare.
Când am ajuns iarăşi la drumul de fier, cum i se mai zicea căii ferate, întunericul începuse să se lase peste codrii care îl sugeau ca un burete, storcându-l în pâlniile vâlcelelor. Mergeam repede, cu ochii în pământ, simţind suflarea nopţii în ceafă. Abia dincolo de ultimul dâmb am ridicat privirile… şi l-am văzut.
Gheorghe stătea nemişcat ca o santinelă de umbră ce ieşise înaintea oştirii întunecate ce-avea să ia satul în stăpânire. Fratele mamei scotea rareori vreo vorbă; se-adâncise într-atât în peştera tăcerii încât îi venea tot mai greu să găsească drumul spre ieşire. De data asta însă, i-am auzit glasul.
– Acasă!
Atât a spus, nici cu supărare, nici cu reproş, dar i-am simţit uşurarea şi mi-am vârât degetele de copil în mâna lui de uriaş. Aşa am pornit, eu nu prea grăbită să dau ochii cu mama, el potrivindu-şi paşii după ai mei.
Gheorghe era înalt şi zdravăn, cu braţe în care vinele se răsuceau şerpeşte sub piele, întărite de la mânuitul toporului. Fratele cel mare al mamei tăia lemne în bătătură, ori pe la alţii, îi plăcea munca asta şi nu cerea vreo plată. În rest nu se legase niciun meşteşug de el. Dacă bunica îi dădea de lucru prin ogradă, făcea numai cât stătea lângă el, desluşindu-i ce şi cum. Apoi uita, nu îi părea de însemnătate, iar a doua oară trebuia să îi arate de la început. Era greu de cap, ziceau unii. Era leneş şi n-avea ţinere de minte, săreau cu gura alţii.
Tata credea altfel: Gheorghe avea lumea lui. Pe a noastră o vedea când şi când, ca prin găurile din ostreţele unui gard. În capul său de petreceau tot felul de lucruri, unele dincolo de înţelegerea obişnuită. Aşa să fi fost? Lăsat în voia lui, uriaşul cel tăcut încremenea uneori cu privirea în gol, de parcă ar fi fost într-o câmpie unde zările se tot lărgeau, până când cerul se amesteca cu pământul. Ciobanii nu tot aşa stau uneori, fără să se gândească la nimic? Însă privirea lui Gheorghe, spunea tata, era îndreptată spre înăuntru. Adică cum? îl întrebam nedumerită. Iar el, care de obicei avea răspuns la toate, de data asta se încrunta doar. Dacă ar ştii, doctorii ar putea să îl vindece. Deşi, poate, ar fi păcat. Gheorghe era fericit în regatul său de fum… Înţelegeam ce voia să zică. Şi eu născoceam câteodată fiinţe sau întâmplări, iar pentru o vreme îmi păreau adevărate. Însă nu erau, îmi şoptea până la urmă o voce, chemându-mă înapoi la realitate. Poate Gheorghe era surd de urechea aceea, a raţiunii.
Aşa am intrat în curtea bunicii, adusă de unchiul Gheorghe, ce nu m-ar fi certat pentru mica mea rătăcire, el care era un veşnic călător prin lumea celorlalţi. Când a auzit poarta, tanti Suzi s-a năpustit în jos pe scările verandei, mama a ieşit în goană din şură, iar bunica era deja afară, lângă fântână – trei perechi de ochi ce m-au aţintit pe dată.
– Numai în cuiburile berzelor nu te-am căutat! Pe unde-ai umblat? m-a luat la rost bunica.
– Cu oile!
Mama nu părea mulţumită de răspuns.
– Ai cerut voie? Ştii ce spaimă am tras?
Ştiam şi îmi părea rău, mai ales de bunica. Dar, dacă aş fi spus cuiva, sigur nu m-ar fi lăsat să plec! Ca-ntotdeauna, alesesem tărăboiul de pe urmă, decât regretul că n-am făcut după cum mă tăia capul. Mi-am tras uşurel mâna dintr-a lui Gheorghe, am ridicat bărbia şi am rostit răspicat:
– În toamnă nu merg la şcoală. Vreau să fiu cioban, ca badea Antim!
Bunica şi-a dus mâna la gură, clătinând din cap, iar mama și-a încreţit fruntea, până ce sprâncenele au ajuns un semn de exclamare culcat. Tanti Suzi a păşit repede între noi.
– Mi-a zis mie azi dimineaţă unde pleacă, acum îmi aduc aminte… Lăsaţi-o, e obosită, o duc la culcare.
M-a înhăţat de umeri şi am luat-o pe scări, apoi pe verandă, prin bucătărie şi celelalte încăperi. Nu ne-am oprit decât în camera din faţă, unde mătuşa a închis uşa în urma noastră. După ziua aceea somnul nu s-ar fi lipit lesne de mine, dar nici tanti Suzi nu se grăbea să îmi facă patul. Ne-am aşezat una lângă alta pe cerga ce acoperea aşternuturile, semn că avea să-mi spună ceva între patru ochi – nişte cuvinte de reproş, mai blânde decât ar fi fost ale mamei, nişte sfaturi pentru viitor? Nici unele, nici altele. Am aflat în schimb o poveste, despre două surori plecate de acasă în lumea cea largă.
– Au fost odată ca niciodată…
– Două fete de împărat?
De obicei complimentele îi înmuiau pe adulţi. De data asta, n-a ţinut.
– Două copile născute la ţară, într-un sat nici mai bogat, nici mai sărac decât altele din Ardeal.
– Vlădeni! Iar fetele eraţi tu şi cu mama.
Pălărie într-un picior, ghici ciupercă ce-i? Însă nu mintea voia să mi-o pună tanti Suzi la încercare, ci altceva. Au trecut mulţi ani de-atunci şi nici astăzi nu sunt sigură dacă am înţeles-o pe deplin.
– Fetele iubeau satul unde se născuseră, dar în acelaşi timp îşi doreau să scape din el.
Cum asta? M-am ridicat privirea spre ea, întrebătoare. Mătuşa căuta cuvinte care să se depună în lacul limpede al minţii mele ca nisipul, strat după strat.
– Surorile au încercat o vreme să fie primite între copiii satului. Dar nu se aveau decât una pe alta, iar până la urmă au înţeles asta.
Totul începuse de la numele lor, mi-a desluşit. În loc de Maria, Catinca, Domnica ori Varvara, bunica îşi botezase fetele Hermine şi Suzanne, aşa cum le chemase pe mătuşile lui Étienne, ofiţerul francez care îi trimisese o vreme scrisori din Lorraine, doar o va convinge să-i devină soţie. Bunica îl iubea însă pe ardeleanul ei, ce avea să îi scrie la rândul său lungi epistole în versuri – românul e născut poet, nu? –, pe care i le dădea la întoarcerea din drumurile sale prin Regat. Bunicul nu era gelos din fire; nu s-a împotrivit când femeia lui a ales pentru fata cea mare, apoi pentru mezină, numele acelea ciudate, nici când funcţionarul de la Primărie le-a scris în certificatele de naştere după cum s-a priceput: Ermina şi Suzana.
Oamenii din sat, mai ales copiii, le poceau în fel şi chip, le strigau măscări, le scorneau porecle. De-ar fi fost ăsta singurul necaz al surorilor! Suzi, cea mică, avea unsprezece ani când şi-au pierdut tatăl, iar mama, paisprezece. Cum de la fratele lor n-aveau cine ştie ce ajutor – deşi trăia cu ele în casă, Gheorghe era mereu pe altă lume – surorile şi mama lor au dus singure greul gospodăriei. Din primăvară până-n toamnă bunica ieşea de cu zori la arat, semănat, prăşit, strâns recolta ori cosit fânul, iar fetele o ajutau când nu aveau şcoală.
Muncile câmpului se terminau – slavă Domnului! – la prima zăpadă, însă de animale trebuiau să aibă grijă tot anul. Bivoliţele mergeau cu ciurda, porcii stăteau în coteţ, iar găinile în curte. Boii, în schimb, n-aveau ciurdar, nici nu se amesteau cu drâganele păzite de bivolul cel fioros, străbunicul celui de azi. Cine avea boi de tras la jug îşi trimitea băiatul cel mare cu ei la păscut. Cum singurul fiu al bunicii nu era în stare de asta – dar era, oare, bun la altceva decât la tăiat lemne? –, sorţii căzuseră pe mama. Pleca cu cei patru bouleni dis de dimineaţă şi toată ziua hălăduia pe câmp, ca să se întoarcă abia seara.
– Ce noroc pe ea!
Era gata să bat din palme, când privirea mătuşii m-a făcut să-mi schimb gândul. Nu pricepeam. Ce putea fi mai minunat decât să rătăceşti în voie prin lunci şi islazuri înflorite, sub cerul albastru şi înalt ce îşi deschidea zările să te primească? Nici tu şcoală, caiete, rânduri de bastonaşe caligrafiate cu peniţa, ghiozdan de cărat în spinare, teme peste teme, întrebările învăţătoarei la care era musai să răspunzi. O vacanţă mare cât trei anotimpuri la un loc! Pentru mama, am aflat cu uimire, mersul cu boii era o corvoadă, luată de la capăt în fiecare zi.
– Murea de frică, dar mai ales de urât…
În jargonul satului, urâtul însemna singurătate. Pe câmpurile unde eu vedeam un colţ de rai, mama se simţea într-un iad în care trebuia să ispăşească o vină neştiută. S-ar fi vrut între fete şi băieţi de vârsta ei, chiar dacă o necăjeau fiindcă avea un nume ciudat şi un frate slab de minte! Dincolo de ţarini erau petice de pădure unde pândeau lupi şi urşi, iar pe dealurile colindate doar de vânt până şi gândurile îi îngheţau de atâta tăcere. Numai spaima nu amuţea niciodată, şoptindu-i la ureche despre primejdii reale sau închipuite. Dacă se întâlnea cu ursul, ori se pomenea în mijlocul unei haite de lupi? Dacă pe vreunul din boii ce se opreau uneori pe calea ferată – şi nu mai voia să se clintească de acolo, de parcă iarba dintre şine ar fi fost mai dulce – îl călca într-o zi trenul? Dacă vitele intrau în Homorodul revărsat şi se împotmoleau în glod?
Şi, cum de ce ţi-e frică nu scapi, după patru ani în care ieşise în fiecare vară cu boii la păscut, până la urmă ceva s-a întâmplat. Înţepaţi de tăuni, boulenii au alergat ca bezmeticii o jumătate de zi, iar mama după ei. La umbra unui crâng au scăpat de muşte şi s-au liniştit, apucându-se de rumegat, iar păzitoarea lor îi ţinea sub ochi rezemată de trunchiul unui stejar. Tresărea de câte ori pleoapele îi lunecau, din ce în ce mai grele, însă vitele picoteau cuminţi, toate erau la locul lor. Fără să ştie cum, când, a adormit.
Când a deschis ochii, umbrele serii coborâseră din păduri, o împresuraseră ca nişte haite de lupi negri. Iar boii… nicăieri! Unde să îi caute în întunericul ce se îngroşa peste ţarini, peste islaz? A pornit către casă târându-şi vinovăţia, ghiulea atârnată de picior. N-a avut curajul să treacă podeţul spre sat. A dormit în luncă, lângă scorbura unui copac bătrân.
Gheorghe a fost cel care a găsit-o pe sora lui la primii zori; a dus-o de mână până acasă şi i-a vorbit tot drumul, ceea ce nu-i era în obicei: se speriase degeaba, boii erau în staul, bine-mersi, se întorseseră singuri de la păşune.
Bunica n-a zis nimic, deşi era supărată, se vedea, fiindcă zile la rând a rostit mai puţine vorbe chiar decât fiul ei. Duminica următoare a înhămat cei patru bouleni la car, l-a luat pe Gheorghe cu ea şi s-au dus la Dumbrăviţa, unde era zi de târg. S-au întors pe jos, către seară. Bunica vânduse boii, cu car cu tot. Din bani le-a cumpărat fetelor câte un rând de haine şi pantofi, apoi le-a dus cu trenul la Braşov unde le-a închiriat o cămăruţă în mansarda unei case din Şchei. „Vrei să fii doamnă, Ermino?“ i-a spus mamei. „Atunci pune-te cu burta pe carte!“
– Soră-mea atât aştepta. Terminase de trei ani şcoala din sat, dar a luat caietele şi cărţile mele de clasa a opta şi le-a tocit paginile de cât le-a citit, până ce le ştia pe de rost.
Ea şi tanti Suzi au dat examen deodată şi au intrat la liceul de fete Principesa Elena. Cum de le împlinise bunica o dorinţă pe care nu cutezau să o rostească cu glas tare? N-a trebuit să întreb, fiindcă mătuşa se gândise adesea la asta.
– O mamă vede, o mamă ştie… Ne-ar fi vrut alături de ea, să ne facem un rost în Vlădeni; măcar una dintre noi să rămână în casa bătrânească. Însă nu eram făcute pentru viaţa la ţară, o simţise demult, dar amâna mereu clipa unei hotărâri. Se temea, poate, de ce vom pătimi departe de sat, deşi Braşovul era la doar treizeci de kilometri. Dacă nu vom călca pe urmele părinţilor, ce vom fi? Nişte înstrăinate care or să prindă cu greutate rădăcini în asfaltul oraşului. Făcea bine să ne lase să zburăm din cuib? Bunica avea destule îndoieli şi temeri. Nu ni le-a spus, nici n-a pomenit de golul rămas în sufletul ei după plecarea noastră. Două fete avea şi amândouă o părăseau; nu ca să îşi găsească un flăcău din Vlădeni, să se aşeze la gospodăria lor. Fetele plecau definitiv.
Bunica n-ar fi putut trăi în altă parte. Dar întâi de toate era mamă şi a pus fericirea fetelor mai presus de a sa. Mătuşii i se umeziseră pleoapele, iar eu mă minunam cât de ciudat se brodea uneori viaţa. Unii se pomeneau aşezaţi de soartă într-un loc şi râvneau la un altul. Mama şi mătuşa se strămutaseră de la ţară în oraşul unde ne născuserăm eu şi vărul meu. Sorin era orăşean prin vocaţie; satul însemna pentru el doar noroi, microbi şi câini gata să-l muşte. Dar eu? Ce mă făcea să iubesc atât locul ăsta? Primii ani petrecuţi aici din care nu-mi aminteam mare lucru? Chemarea pământului luat de CAP odată cu bivoliţele ce îngroşau cireada fermei zootehnice? Tanti Suzi mă privea lung, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
– Satul vacanţelor nu e totuna cu cel adevărat, de fiecare zi. Şi-apoi, ce te faci fără serialele de sâmbătă seara?
Asta cam aşa era! Mi-ar fi lipsit televizorul şi multe altele: Strada Lungă, fântâna de la Casa Armatei, Piaţa Sfatului, Dealul Tâmpa scuturând peste Braşov culorile toamnei. Iubeam deopotrivă satul bunicii şi oraşul unde mă născusem. Le voiam pe amândouă!
Pentru fiecare om există un loc anume ce îl aşteaptă, îl cheamă, pe care-l alege ori mai degrabă este ales de el. Un loc numit acasă. Pentru bunica era Vlădeniul, pentru fetele ei oraşul aflat aproape şi departe.
– Dar Gheorghe? m-am pomenit întrebând.
Ce se va întâmpla cu el când bunica n-o să mai fie? am continuat fără glas. Surorile vorbiseră despre asta, fiindcă tanti Suzi n-a ezitat vreo clipă:
– Îl luăm la Braşov, doar n-o să-l lăsăm cu străinii, ori…
La azil. N-a spus-o, însă auzisem de locul acela groaznic, unde ajungeau cei bătrâni sau neputincioşi, care nu îşi puteau purta singuri de grijă. Gheorghe ne avea pe noi, dar… Cum o să se simtă departe de locurile unde trăise o viaţă?
– N-o să-i lipsească satul?
Tanti Suzi a zâmbit, clătinând din cap.
– Nu. Nici tăiatul lemnelor din şură, nici altceva. Fratele nostru n-are nevoie să-şi caute locul ce i se potriveşte. Gheorghe îşi are lumea lui, o duce cu el aşa cum melcul îşi poartă cochilia în spate.
Să ai lumea ta, diferită de a celorlalţi… Era o binecuvântare sau un blestem? Cu asta, mătuşa m-a ajutat să mă bag în pat, m-a sărutat pe frunte şi a ieşit, lăsându-mă să mă gândesc la ce spusese. Au trecut mulţi ani de-atunci, dar încă o fac, în nopţile când somnul mă ocoleşte.