o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Prima mea întâlnire cu Natsume Sōseki (1867-1916) a fost prin intermediul motanului fără nume din romanul „Motanul are cuvântul” („Wagahai wa Neko de aru”). Această pisică, cu aer aristocratic și limbaj prețios, este un observator ironic al transformărilor sociale și culturale ale Japoniei din perioada Meiji (1868 – 1912). Deși tonul este adesea comic, romanul ascunde, de fapt, o critică a modernizării rapide și a pierderii valorilor tradiționale, evidențiind conflictul dintre modelele occidentale, împrumutate adesea fără discernământ, și identitatea japoneză.
Natsume Sōseki (născut Natsume Kinnosuke) a fost unul dintre cei mai importanți romancieri ai perioadei Meiji. După ce a urmat studii de literatură engleză la Universitatea Imperială din Tokyo, Sōseki a petrecut doi ani în Londra, între 1900 și 1902, ca bursier al Ministerului Educației din Japonia, însă această perioadă s-a dovedit extrem de dificilă, având, pe de-o parte, un efect negativ asupra sănătății lui, iar pe de alta, unul pozitiv asupra viitoarei sale cariere literare.
Într-un eseu ulterior, Sōseki descrie experiența sa londoneză ca fiind „cei mai neplăcuți doi ani” din viața sa, comparându-se cu „un câine păros rătăcit printre o haită de lupi”, metaforă ce descrie foarte bine sentimentul de alienare pe care l-a trăit în societatea britanică. Pe lângă dificultățile de adaptare culturală, Sōseki s-a confruntat și cu probleme financiare. Deși beneficia de o bursă de la guvernul japonez, costul vieții în Londra era ridicat, iar el avea mijloace financiare extrem de reduse, ceea ce i-a afectat sănătatea mentală. În această perioadă, a început să manifeste simptome de depresie și anxietate, iar unii colegi japonezi din Londra au ajuns chiar să trimită rapoarte sugerând că s-ar afla în pragul nebuniei. Cu toate acestea, perioada londoneză a avut și un impact pozitiv asupra operei sale literare, iar izolarea și suferința l-au făcut să reflecteze asupra condiției umane și a temelor majore care apar în lucrările sale ulterioare, precum alienarea, identitatea și conflictul între tradiție și modernitate.
La întoarcere, a predat la Universitatea din Tokyo, dar în 1907 a renunțat la cariera academică pentru a se dedica scrisului, publicând romane și povestiri care explorează profunzimile sufletului uman.
„Motanul are cuvântul” (Wagahai wa Neko de Aru) este romanul lui de debut, publicat inițial în revista literară Hototogisu în ianuarie 1905, la îndemnul prietenului său, poetul și editorul Takahama Kyoshi. Sōseki, care încă se mai confrunta cu probleme de sănătate mintală și stres după întoarcerea din Anglia, a fost încurajat de Kyoshi să scrie un text care să-i distragă atenția de la grijile cotidiene, însă sursa de inspirație a romanului a fost o pisică rătăcită, care a intrat în casa lui Sōseki în vara anului 1904. Deși soția lui nu era încântată de prezența animalului, Sōseki a fost fascinat de comportamentul și atitudinea ei, considerând-o un observator excelent al societății umane. Astfel, a luat naștere „Motanul are cuvântul”, povestea spusă din perspectiva unei pisici fără nume, care observă și comentează cu ironie viața stăpânului său, profesorul Kushami, și a cercului său social.
Inițial, Sōseki nu intenționa să scrie un roman în mai multe părți, însă primul capitol a fost bine primit de cititori și de cercul literar al revistei Hototogisu, ceea ce l-a determinat să continue. În prefața la ediția tipărită, Sōseki menționează că nu a avut un plan clar pentru roman și că l-a scris mai mult din plăcere decât cu un scop literar precis. Este adevărat că textul nu urmează structura narativă tradițională, ci este, mai degrabă, o colecție de observații și reflecții cu tentă socială, însă tocmai această abordare a fost considerată inovatoare pentru literatura japoneză a vremii și a contribuit la succesul și popularitatea romanului.
În alte opere precum „Sanshirō” (1908), „Sorekara” (1909) și „Mon” (1910), Sōseki continuă să exploreze dilemele morale ale intelectualilor japonezi confruntați cu modernizarea. Personajele sale, adesea introspective și izolate, meditează asupra sensului vieții, al iubirii și al responsabilității într-o societate în schimbare. În „Michikusa” (1915), roman cu accente autobiografice, autorul își exprimă propriile frământări legate de familie și carieră, subliniind dificultățile adaptării la noile realități. Un alt exemplu al maturității literare a lui Sōseki este romanul „Kokoro” (1914), care analizează tema singurătății și a sinuciderii. Pornind de la relația dintre un tânăr student și un bărbat enigmatic numit Sensei, Sōseki explorează conflictul interior al individului care, marcat de vinovăție și izolare, ajunge treptat la convingerea că moartea este singura cale de a-ți regăsi liniștea.
De la satira jucăușă din „Motanul are cuvântul”, unde ironizează superficialitatea noii burghezii japoneze, până la introspecția sumbră din „Kokoro” sau „Mon”, Sōseki face saltul de la observația socială spre o literatură profund filosofică, axată pe alienare, identitate și imposibilitatea existenței unei comunicări autentice între oameni. Fără să ofere soluții, el dezvăluie fisurile din adâncurile sufletului modern: anxietatea de a trăi într-o lume care se schimbă prea repede, pierderea reperelor morale, distanțarea dintre oameni. Prin stilul său când umoristic, când sobru, dar și prin critică socială, Sōseki rămâne unul dintre primii mari prozatori moderni ai Japoniei, nu doar un cronicar al timpului său, ci și un scriitor care sondează cu luciditate fragilitatea condiției umane.