[fragment din romanul „Umbrele Demiurgului”, Editura Datagroup, 2025]
de Mircea Anghel
Armăsarul alerga cu viteză, lăsând în urmă lumina difuză a soarelui de primăvară.
— Încă puțin, prieten drag. Curând vom ajunge la destinație. Vezi, castelul se întrevede deja în zare!
Calul lui Velsen, cu nările fremătând de efort, răspundea stăpânului său cu un fornăit sceptic, dar copitele sale băteau pământul ritmic, urmărind conturul Golfului Yarevalei. Deasupra lor, câțiva pescăruși planau leneș, iar strigătele lor îl făceau pe Velsen să simtă că se întoarce acasă.
— Așa este, camarade, am alergat zi și noapte ca vântul. Știu că ești surmenat, dar odihna ne așteaptă. Misiunea noastră a fost crucială, trebuia să o asistăm pe prințesă până la graniță.
Doar gândul că Morrighaín a părăsit Yarevala îi trezea călărețului un dor apăsător. Încercând să-și ascundă lacrimile ce străluceau în lumina soarelui, își întoarse privirea către castelul orașului, care domnea impunător deasupra orașului și al portului. De fiecare dată când îl vedea de la distanță, era vrăjit de măreția lui. Întreaga clădire era acoperită cu marmură, iar când soarele își revărsa razele asupra ei, devenea albă orbitoare. Turnurile înalte se ridicau spre ceruri ca niște coloane de lumină. Odată, le spusese prințesei și fratelui ei că domurile și turlele acestui magnific edificiu erau cele care țineau cerul în picioare, împiedicându-l să se prăbușească peste pământ și mare.
Armăsarul traversa colinele cu energie.
— Ultima colină, băiat bun, apoi teren plat până la porțile zidurilor exterioare.
Ajuns aproape de vârf, lumina s-a dispersat brusc, iar călărețul a crezut că s-a lăsat întunericul.
— Imposibil, a șoptit el. Soarele era la spate, e ora amiezii!
Valurile mării deveniseră agitate, iar culoarea apei s-a schimbat în galben închis.
— Stai, băiete, să ne oprim o clipă.
Armăsarul era neliniștit. Velsen l-a liniștit oferindu-i mângâieri și sărutându-i botul. Vântul se întețea și pământul vibra sub picioarele lor, dar cauza rămânea incertă.
Brusc, atenția sa a fost captată de ceva aflat în spatele său. Ochii i se dilatară de surpriză, iar teama îi pătrunse până în adâncul ființei. Soarele nu mai strălucea pe cer, ci se transformase într-o sferă de întuneric, din care doar câteva raze luminoase reușeau să scape, părând că dansează la marginea ei.
— Trebuie să plecăm de aici, nu mai putem zăbovi!
Apucă ferm hamurile calului și îl ghidă cu hotărâre în susul colinei. Întunericul era adânc, dar știa că va găsi drumul, indiferent de circumstanțe, căci cunoștea acel teritoriu ca pe dosul palmei. Dorea să ajungă în vârful colinei doar pentru a o coborî abrupt pe cealaltă parte, evadând astfel de răsuflarea amenințătoare a acelei mingi întunecate care îi sufla neîncetat în ceafă.
— Mai este doar un pas de făcut și vom termina, a spus el mergând pe picioarele sale nesigure. Armăsarul părea, de asemenea, nesigur în pașii săi.
Velsen își concentra privirea asupra pământului, evitând să privească înainte. „Încă un pas și ajungem în vârf”, spuse el cu determinare. În momentul în care piciorul său era ridicat și pregătit să atingă din nou solul, întunericul devenise o lumină orbitoare. Împrejurimile lui Velsen erau complet albe, asemănătoare cu privirea directă către un castel sub lumina puternică a soarelui.
Toată metamorfoza luminii a durat aproximativ o secundă. Calul nechezase speriat, iar el l-a atins din nou pentru a-l calma. Ochii îi ardeau și se străduiau să se acomodeze din nou cu lumina. A făcut câțiva pași nesiguri.
Picioarele i-au indicat că suprafața era plată, astfel s-a oprit așteptând să își recapete orientarea.
— Ce s-a întâmplat?
Împrejurimile și-au recăpătat normalitatea. Marea era din nou azurie, iarba rămânea verde și deasă, iar castelul strălucea etern. Velsen stătea nemișcat, neputincios.
— Oare mi-am pierdut mințile? Ai văzut și tu, nu-i așa?
Cu o mână pe șold și cu cealaltă strângându-și pălăria, îi adresă întrebarea retorică armăsarului. A privit spre soare, iar acesta emana căldură plăcută asupra pământului afectat încă de efectele iernii recente de parcă nimic nu s-ar fi aflat între el și ambițiile sale celeste.
Confuz și neînțelegând nimic din cele întâmplate, Velsen s-a urcat pe armăsarul său și a pornit la drum. Încet, pas cu pas, calul înainta, în timp ce Velsen simțea că ceva era diferit față de cum fusese odinioară.
— Ușor, băiete, ușor.
Calul s-a oprit, și-a scuturat capul și a început să examineze pământul și iarba de sub copitele sale. Velsen și-a ridicat urechile și a rămas nemișcat pe cal. Dacă ar fi stat tensionat prea mult timp, ar fi rămas fără aer în plămâni.
— Nu se aude nimic, a observat el cu surprindere. Doar noi și vântul, în rest nimic. Unde sunt pescărușii? Nu ar trebui să fie departe.
Privind spre orizont, nu mai zărea nicio pasăre în formație și niciun pescăruș singuratic în căutarea hranei. De la înălțimea sa avantajoasă putea să scruteze porțile impunătoare de la intrarea în Yarevala, dar acum forfota obișnuită a călătorilor dispăruse complet și nu se zărea nici măcar o siluetă umană.
Cu o privire uimită, își lăsă gura deschisă, apoi dădu un impuls ferm calului, care porni într-un galop vijelios.
— Îmi pare rău, băiete, dar trebuie să ajungem cât mai repede acasă!
Conștiincios, calul îl ascultase, dar ceva îi spunea lui Velsen că prietenul său nu mai avea multă vlagă.
De îndată ce au coborât colina, pământul a devenit sterp, lipsit de viață. Vegetația verde din jurul orașului se evaporase, lăsând în urmă o întindere pustie și nesfârșită. Călărețul a galopat cu viteză prin porțile orașului, sperând să nu-și confirme cea mai cruntă temere: că orașul era acum gol, lipsit de orice suflet viu. Cu toate acestea, străzile s-au dovedit a fi goale. Nicio persoană nu putea fi zărită și niciun semn de activitate din partea altor forme de viață nu putea fi observat.
— M-aș fi așteptat să se fi strâns șobolanii, zise el cu privirea bănuitoare. Dar nu văd nici măcar muștele să forfotească pe lângă gunoaie!
A continuat să pășească spre impunătorul castel, sperând că va da de cineva. Deși avea gura întredeschisă de uimire și inima îi bătea cu putere, s-a aventurat prin zidurile interioare și a ajuns în curtea vastă a palatului.
— Nu știu ce rost are, dar te voi lega aici, băiete. Așteaptă-mă, revin repede.
Velsen se îndrepta hotărât spre palat, cu speranța de a găsi gărzile de pază obișnuite. Dar acestea erau absente, la fel ca toți ceilalți oameni, inclusiv Clement și Oksana Youngblood, conducătorii orașului, și restul locuitorilor castelului.
Intrase în camera matrimonială a șefilor săi. Pentru prima oară în viața sa nu bătuse la intrare. La picioarele patului văzuse că stăteau așezate coroana și sceptrul. Se opri pentru o clipă, încercând să-și controleze respirația. Inima îi bătea cu putere, iar gândurile îi erau un haos.
— Clement nu ar fi plecat niciodată fără ele. Le purta cu mândrie chiar și pe scaunul de căcăraie, nu doar pe tron.
Ieșind din castel, striga după cineva, sperând la un răspuns. S-a întors la armăsarul său și a continuat explorarea în căutarea vieții. Coborând dealul, se îndrepta spre port, sperând să găsească pe cineva acolo. Un braț al Flunelui traversa orașul și se vărsa în mare.
— Ah, sunt câteva bărci acolo! a spus el plin de încredere. Hai să vedem, băiete.
Se apropie de mal cu pași grăbiți și începu să strige, dar ecoul vocii sale se pierdu în tăcere.
— Toate plutesc în derivă, spuse el cu ochii mari de uimire, ca și cum o mână invizibilă le-ar fi îndreptat spre abandon total, fără niciun avertisment!
Pe la jumătatea drumului spre port, un val de incertitudine îl lovi și își schimbă brusc direcția spre necunoscut.
— Băiete, trebuie să gândim puțin, zise el, încercând să rămână calm și concentrat. Sus, pe deal, ai văzut verdeață, nu? Dar odată ce am coborât, totul a dispărut. Nu mai era nici urmă de viață. Iarbă, insecte, păsări, oameni, animale… toate s-au evaporat, lăsând în urmă doar goliciunea cruntă. Și asta din cauza acelei bile blestemate care a acoperit soarele!
*
* *
Soarele l-a urmat discret pe tot parcursul călătoriei sale. Aproape de apus, a ajuns la ferma lui Manu, cea mai importantă zonă agricolă pentru oraș.
— Până și aici e pustiu! a spus dezolat.
A continuat drumul spre fluviu, unde mirosurile se schimbau, aerul devenea mai proaspăt și sunetele îi erau familiare ca la mare. Velsen își amintea poveștile bunicului despre pescuitul pe bărcuțe și capturile uriașe de pești și caviar.
Pe măsură ce a reînceput să observe copacii înfloriți și pășunile acoperite de verdeață scundă și luxuriantă, a simțit o creștere a curajului. Liniștea apăsătoare se risipise, iar Velsen regăsea un sentiment de speranță.
— Ar trebui să merg să îi anunț pe prinți, își zise el în timp ce își mușcase buza.
Niciunul dintre urmașii familiei Youngblood nu se aflase în Yarevala în ultimele zile, ceea ce însemna că ar trebui să fie teferi. Verus plecase de câteva zile bune către unchiul său spre Mordrag, la cerința tatălui, iar pe Morrighaín tocmai a condus-o la granița cu Ypres.
— Cum ar trebui să iau legătura cu ei? se întreba el îngrijorat. Prințesa probabil că este deja pe mare, plecată departe… așa că singura opțiune este să merg la Verus. O altă frământare persista în mintea sa: Ar trebui să fie informat și Markin despre evenimentele de aici? Totuși, a exclus rapid această idee. Considera că nu ar fi fost o decizie dorită de familia lui.
Ajuns lângă o pădurice, a observat o siluetă umană, prima pe care o văzuse de mult timp. Persoana stătea sprijinită de un toiag mare, privind spre o turmă de porci aflată în fața sa. Sunetele produse de aceștia îi aduceau lui Velsen o mare plăcere, deși mirosul caracteristic era mai puțin agreabil.
— Ce cauți aici, porcarule? întrebă el surprins.
Speriat, porcarul răspunse:
— Maestre, îmi pare rău! Nepotul lui Manu a deschis țarcul și porcii au scăpat. Am venit să-i recuperez.
Fața lui Velsen devenise gravă.
— Nu ai de gând să-i duci înapoi?
Întrebarea îl paralizase pe porcar.
— Ba da… nu voiam să fug cu ei, să mă ferească ’Nastene de astfel de gânduri!
Velsen îl privea calm, în timp ce porcarul, intimidat, se scăpase pe el.
— Maestre, pe cuvânt că nu am fugit! Voi cere socoteală băiatului ăluia. Uite în ce belele mă bagă…
Velsen i-a zâmbit blând:
— Stai liniștit, te voi ajuta și eu.
Porcarul se lumină la față și îi mulțumi din suflet.
— Putem să mai stăm o clipă? a întrebat el. Sunt obosit și lipsit de vlagă de la atâta alergat după animalele acestea!
Fără a vorbi, Velsen s-a dat jos de pe cal și a permis o pauză. Porcarul i-a povestit despre ferma sa și ultimele noutăți.
— Ai văzut pe cineva trecând pe aici în ultimele ore? l-a întrebat Velsen.
Porcarul l-a privit nedumerit.
— Nu, Maestre, nu a trecut nimeni. Sunt aici singur de câteva ore.
Velsen nu i-a mai spus nimic. A examinat copacii din jur, a cercetat iarba și a căutat orice schimbare față de trecut, dar nimic nu părea neobișnuit. După ce a așteptat câteva minute, i-a ordonat porcarului:
— Se întunecă, ar trebui să ducem animalele înapoi la fermă, în caz contrar Manu te va jupui de viu.
Acesta a aprobat fără ezitare propunerea. Ajunși pe înserat, porcarul nu încetase să vorbească pe tot parcursul drumului, însă Velsen, cu gândurile sale rătăcite, nu fusese atent la niciun cuvânt rostit. Ajunși în dreptul fermei, în fața priveliștii dezolante, porcarul s-a oprit din mers, surprins.
— Strânge-ți porcii înapoi în țarc, ordonase Velsen.
Porcarul a ezitat, dar privirea ascuțită a lui Velsen era suficientă pentru a-l convinge. Unul câte unul, porcii au fost mânați în țarc, o operă de coregrafie rurală perfect orchestrată. Coborând de pe armăsarul său impunător, Velsen s-a îndreptat spre țarc, hotărât să fixeze țărușii sabotați, ca un meșter priceput care repară cu migală fiecare detaliu al creației sale.
— Lasă, mă ocup eu de asta, a zis el cu un ton autoritar. Caută-i pe ceilalți. Intră în casa mare și ai grijă să nu te păcălească din nou, că m-am săturat de toate glumele lor nesuferite!
Porcarul a rămas pe loc câteva clipe, ca și cum lupta cu gândurile sale. Ochii îi erau bulbucați, gata să sară din orbite, iar gura îi era larg deschisă de parcă ar fi văzut o fantomă. Arăta ca un om simplu și neajutorat, iar Velsen simțea chiar o fărâmă de milă pentru el.
După ce porcarul a intrat, Velsen a abandonat ceea ce făcea inițial și s-a dus lângă intrarea casei țărănești. A așteptat acolo, urmărindu-l pe porcar cu o privire vigilentă.
— Nu mai este nimeni! a strigat el, ieșind speriat din clădire.
Cuvintele sale au fost curmate: Velsen îl apucase strâns de gât, pentru ca apoi să-i înfigă cuțitul adânc în beregată și să-i ofere liniștea eternă.
Trupul porcarului s-a prăbușit. Velsen a intrat în casă, a găsit o bucată de pânză și și-a curățat cuțitul de sânge. A observat un pat confortabil și focul mocnind, gândindu-se să se odihnească mai bine câteva ore înainte de a pleca din nou.
— Îmi pare rău, Morrighaín, a zis el cu un glas sfâșietor, timp în care freca lama cuțitului său de un material textil ce se murdărea de sângele vărsat. Fratele tău mai mic, Verus, este prințul moștenitor, așa că va trebui să mă îndrept către el.
A ales locul de odihnă pentru acea noapte și a alimentat focul cu câteva lemne suplimentare. Apoi, a pregătit provizii de alimente și băuturi necesare pentru lunga călătorie care îl aștepta.
— Mai am ceva de făcut înainte de toate, a zis el întorcându-se din drumul său spre odihnă și ieșind din nou.
După ce a terminat de reparat țarcul porcilor, a aruncat cadavrul porcarului în mijlocul acestora. Animalele, deși ghiftuite după hrana avută în timpul zilei, s-au apropiat curioase și au început să muște cu poftă din trupul celui care le îngrijise atâta timp.
— Ce ironie, porcarul a ajuns să fie hrană pentru porci. Măcar așa mă voi asigura că nimeni nu va ști ce s-a întâmplat în Yarevala. Orice blestem s-ar fi pus peste acest oraș trebuie să mă asigur că nu se va afla prea curând.
A zâmbit amar, apoi și-a luat calul și l-a dus alături de el în clădirea cea mare a fermei pustii.
— Hai, băiete, meriți și tu să stai la căldură, ca oamenii.
#
romanul „Umbrele Demiurgului” poate fi achiziționat de pe site-ul Editurii Datagroup