[fragment din romanul „Ultima zi pe întuneric”, Editura Datagroup, 2024]
de Ally E.T.
„De ce durează atât?” Mă învârteam prin cameră, din pat
la fereastră, de la fereastră în pat… Se făcuse târziu, trecuse
de ora 00:00. Încă nu se întorsese nimeni și broboanele de
sudoare începeau să-mi apară pe fruntea deja încrețită. Îmi
regretam decizia de a nu merge cu ei.
Adorm.
Dintr-o dată, cineva mă împușcă.
Aud arma descărcându-se.
Tresar. De fapt, se aud bătăi puternice în geam. Mă ridic
speriat și încet, mă apropii de sursa zgomotului. Un chip
întunecat se afla de partea cealaltă a sticlei.
— François! mă striga vocea tremurândă.
— Yann? Ce faci aici?… Adică, de ce nu ești la ușă? Unde
sunt ceilalți?
— Suzanne a rămas la spital pentru supravegherea de
după naștere.
Se uita la mine de parcă ne aflam în mijlocul unui vulcan
și urma să ardem împreună.
— Yann, vorbește cu mine! Ce s-a întâmplat? Ești plin de
sânge! îi analizez rănile de pe față.
— Eu, eu… eu am făcut o mare prostie! Am greșit,
frățioare, iar alții au plătit din cauza mea!
Acum plângea de-a binelea. L-am luat de după umeri și
i-am făcut semn să se așeze.
— Yann, de fiecare dată când am avut probleme, ne-am
ocupat de ele împreună. Spune-mi!
A început să vorbească din ce în ce mai repede, astfel
încât evenimentul părea ireal.
— P-poftim? Am început să tremur. Unde sunt? Unde
mi-ai abandonat familia, criminalule? Urlam. L-am apucat
de guler și l-am lipit de perete.
— François, a fost un accident! Abia ce intrasem pe
drumul de țară, nu știu cum s-a întâmplat.
— Mă duc după ele. Fă-ți bagajul!
Începuse să picure, eram înnebunit de durere și
căpătasem un nou sentiment față de Yann, dezamăgire, care
a devenit în curând atât de puternic, încât s-a transformat
în ură. Douăzeci de minute mai târziu mă aflam printre
cioburi, ținând în brațe trupul neînsuflețit al Elvirei. Acum
ploua de-a binelea și urletele îmi erau acoperite de stropii
reci, care-mi curgeau pe față odată cu lacrimile. Am găsit
puterea de a continua atunci când am observat că pieptul
Sophiei se ridica și se lăsa înapoi atât de încet, încât aveai
nevoie de cineva care să confirme.
Nouă ore mai târziu,
tic-tac, tic-tac, tic-tac…
— Domnule Delon, mă auziți? Am spus că are nevoie de
liniște. Domnule Delon?
Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
#
romanul „Ultima zi pe întuneric” poate fi achiziționat de pe site-ul Editurii Datagroup