de Rodica Bretin
De când mă ştiu am vrut un animăluţ al meu, dorinţă cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârşire interzisă. Mama crescuse la ţară, de unde adusese la oraş o învăţătură deprinsă de la mama ei şi bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă aşteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunşi prin vreun cotlon şi mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi.
Animalele îşi au locuinţele lor, îmi explica răbdătoare, în coteţe şi grajduri, n-au ce să caute sub acelaşi acoperiş cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare şi microbi nevăzuţi peste tot. Cât despre căţeii îmbăiaţi, periaţi şi parfumaţi cum era pechinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-şi avea locul într-o familie normală ca a noastră.
Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra şi noi ascultam, tata şi cu mine, deşi el făcea parte din lumea maturilor şi ar fi avut drept de vot. Însă nu şi-l folosea, prefera să aibă linişte decât dreptate. De-asta în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărţi viaţa cu un prieten necuvântător.
Şi-am tot pierdut, bătălie după bătălie, fără şanse de izbândă, dar şi fără să mă descurajez. Dintr-o înfrângere în alta spre victoria finală, era planul meu simplu şi genial la vârsta de patru ani, când adoptasem o nouă strategie, născută din experienţa atâtor eşecuri. Mama nu mă lăsa să aduc nicio făptură cu blană sau pene în casă? Atunci puteam să am una afară, ascunsă de ochii ei.
Pe vremea aceea obişnuiam să dau nume la tot ce aveam în jur, fiinţe sau lucruri, de la trotinetă la plantele din ghivece. Pe porumbelul găsit într-o dimineaţă în curtea din spate l-am botezat Arthur, după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde din poveştile pe care mi le citea tata, seară de seară.
Arthur îşi târa pe pământ o aripă beteagă şi ar fi fost o pradă uşoară pentru pisicile ce bântuiau acoperişurile şi cărora nu le scăpa nimic. Îl salvasem pe Arthur de la o soartă crudă şi nemeritată, o faptă demnă de un cavaler cu sabie şi armură lucitoare. Dar greul abia urma – ce să fac cu el? Nu erau decât trei locuri unde aş fi putut să îl ascund: podul, magazia sau pivniţa. În magazie se afla motocicleta tatei, unde el intra aproape zilnic, podul era şi el vizitat, săptămânal, de mama, când se ducea să întindă rufele. Ce rămânea? Camera din subsol, unde puteam să cobor singură, fiindcă ştiam unde ţineau ai mei cheia: atârnată într-un cui, pe unul dintre pereţii cămării.
Mă urcam după ea pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc de unde îl luasem, ieşeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru şi al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Uşa pivniţei comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din filmele de război, iar singură n-aş fi putut să o clintesc, cu atât mai puţin s-o ridic. Din fericire era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau şi lăsată aşa. Scara părea un puţ de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să păşesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare.
Aşa am coborât şi în ziua aceea, pe dibuite, într-o mână cu cheia, cu cealaltă strângând la piept porumbelul care la început s-a zbătut, dar s-a potolit repede, înţelegând probabil că nu îi voiam răul. N-a fost uşor să deschid lacătul cu o singură mână, dar am trecut şi peste obstacolul ăsta, am împins uşa din gratii de lemn şi iată-mă înăuntru.
Era august atunci, iar pivniţa încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinţi să intre prea curând acolo. Am găsit nişte câlţi şi cârpe, din care am făcut un culcuş rotunjit în formă de cuib, am pus alături vasul cu apă proaspătă şi celălalt, cu firimituri de pâine dintr-o felie luată din cămară – norocul meu că o găsisem gata tăiată, fiindcă nu mă încumetam să ţin un cuţit în mână. Era prea greu şi, dacă era să o cred pe mama, periculos.
Gândul la pericole m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Printre gratii n-ar fi putut trece o pisică, până şi lumina abia se strecura. Porumbelul era în siguranţă acolo, avea casa într-o fostă ladă cu cartofi, apă, mâncare. Mai lipsea ceva?
Când îi dădusem drumul nu ţâşnise zburătăcindu-se pe sub bolţile de piatră, aşa cum mă temeam. Stătea liniştit, nici măcar nu se ridicase în picioare, doar răsufla iute şi ştiam că inima îi bate foarte repede, îi simţisem zvâcnetele cât îl ţinusem lipit de mine. Frig nu era în pivniţă, numai o răcoare umedă, dar poate că Arthur era încă înfricoşat – de locul cel nou în care se pomenise, de mine fiindcă nu mă cunoştea, nu ştia că vom fi curând prieteni.
Pe atunci nu existau telefoane mobile, mama ieşea pe balcon şi mă striga, iar acustica curţii era mai bună decât a sălii Operei din Viena, n-aveam cum să zic că n-am auzit-o, oriunde aş fi fost. Când m-a chemat la masă m-am dus, deşi nu chiar imediat, fiindcă învăţasem să nu fiu suspect de ascultătoare.
M-am purtat aşadar ca de obicei, am făcut mofturile de rigoare, dar până la urmă am mâncat tot, grăbindu-mă afară, în curte, apoi în pivniţă, unde Arthur mă aştepta. Nu ieşise din cutie, era un porumbel foarte cuminte, păcat că nu-l puteam ţine la mine în cameră… Cum, vorba bunicii, „nemulţumitului i se ia darul“, m-am resemnat să îl vizitez pe Arthur când puteam, aducându-i ce credeam eu că i-ar place. Cu miezul de pâine, grâul şi biscuiţii fărâmiţaţi ca să îi poată ciuguli o nimerisem, însă de gălbenuşul de ou fiert nu s-a atins. Dacă păsările fac ouă, poate le şi mănâncă, aşa mă gândisem. Un raţionament ce pare corect poate fi total greşit, nu era întâia oară când constatam asta. Nici n-aveam pe cine să întreb. Porumbelul era secretul meu şi nu ceri sfaturi despre secrete celor de care le ascunzi.
Arthur nu încerca să iasă pe fereastră, nu zburase nici măcar până pe unul din rafturile de sus. Câteodată îl găseam învârtindu-se în cerc şi lovind cimentul cu ciocul, de parcă s-ar fi întrebat de ce era atât de tare, unde dispăruseră pământul, iarba. Însă de cele mai multe ori rămânea în cutie, aşezat cu picioarele sub el şi aripa bolnavă întinsă într-o parte, uitându-se la mine cu ochişorii lui ca nişte mărgele negre. Răsufla cu ciocul întredeschis, ca şi cum ar fi gâfâit după o goană istovitoare. Dar nu era obosit, nici speriat. Nu fugea când mă apropiam şi mă lăsa să îi mângâi penele din creştet şi de pe piept, moi şi lucioase.
Arthur era prea cuminte. Nu semăna cu porumbeii pe care îi vedeam în Piaţa Sfatului, mereu în mişcare, atenţi şi vioi. Ceva nu era în ordine cu Arthur. Cu atât mai mult trebuia să am grijă de el şi răbdare. Într-o zi, eram convinsă de asta, avea să se înzdrăvenească şi atunci o să îi dau drumul să se întoarcă la fraţii lui. Iar când o să zboare cu ei deasupra acoperişurilor roşii, o să îşi aducă aminte de pivniţa noastră, de cuibul din câlţi şi de clipele petrecute împreună. În ultima vreme tăceam amândoi – el fiindcă de felul lui nu scotea vreun sunet, nici nu uguia ca restul porumbeilor, eu fiindcă îi povestisem deja totul despre mine. Vizitele ilegale în pivniţa lui Arthur au continuat vreo săptămână, timp în care coboram în subsol de două, iar câteodată de trei ori pe zi.
Până când…
Într-o dimineaţă, am crezut că se sfârşeşte lumea. Nu găseam cheia de la pivniţă! O pierdusem, dar unde? Nu era în buzunarul pantalonilor, căzuse undeva pe scări sau în subsolul comun. Din fericire ai mei n-aveau să îi observe imediat lipsa, îmi rămânea destul timp să o găsesc. Am coborât repede în curte şi m-am pus pe căutări. Lacătul era închis, aşa cum îl lăsasem, cheia nicăieri. M-am uitat pe unde aş fi putut să o scap, dar nu era nici pe ciment, unde aş fi văzut-o, nici în locul unde vecinii lăsau de obicei cheile găsite care nu le aparţineau.
De când îmi aduceam aminte auzeam în casă tot felul de expresii pe care mă chinuiam zadarnic să le pricep. Când cineva spunea „stau ca pe ace“ îmi închipuiam o pernuţă de pus pe scaune, numai că în loc de burete sau umplutură de lână, era dintr-un arici mare şi rotund. Dar cine s-ar fi aşezat pe un arici? Nimeni. În schimb, s-ar fi învârtit prin camere fără să îşi afle locul, aşa cum mi se întâmpla mie acum.
Şi Arthur? Ce făcea singur în pivniţa devenită închisoare? Mâncare îi lăsasem, apă avea; dar dacă răsturna vasul cu piciorul, cum se mai întâmplase? Cât putea să rabde de sete? N-am stat să aflu. Am pândit ca mama să plece – era duminică, zi în care o însoţea pe bunica la biserică – şi l-am luat pe tata deoparte.
Când „ai făcut-o de oaie“ – altă zicală rămasă un mister până astăzi –, e bine să mărturiseşti totul, fără să păstrezi nimic pentru tine. Şi aşa, tata a aflat despre locatarul clandestin din pivniţa noastră şi cum ajunsese acolo. M-a ascultat fără să mă întrerupă, iar la sfârşit mi-a pus o singură întrebare.
– Cum îl cheamă?
– Arthur.
Cum am spus, în anii aceia botezam orice îmi cădea sub ochi, fiinţă, lucru sau fenomen al naturii. Tata, care mă cunoştea bine, a rostit doar atât:
– Hai să-l vedem pe Arthur.
Am coborât amândoi scara subsolului, unde tata a spart lacătul cu un cleşte pe care îl luase din dulapul cu scule. Era o zi fără soare, iar lumina dinăuntru se împuţinase, strecurată cu zgârcenie prin lucarnă. În pivniţă era aproape întuneric şi, când tata a aprins becul, m-am oprit deodată în prag, şovăitoare.
Arthur era la locul lui, în cutie, într-o poziţie nefirească, înţepenit pe o parte, cu ghearele crispate de parcă încerca să se agaţe de ceva. De viaţă – am înţeles mult mai târziu şi, ca-ntotdeauna, inutil. Penele îşi pierduseră luciul, păreau făcute din zgură, aripa beteagă era întinsă sub el, ca un resort rupt, ochii tot sticloşi rămăseseră, dar cu strălucirea stinsă. Arthur nu mai mişca, încremenise cu ciocul căscat, aşa cum luase ultima înghiţitură de aer.
Nu văzusem moartea până atunci şi tata a încercat să mi-o ascundă, punându-se între mine şi trupuşorul ţeapăn al porumbelului. Iar eu, de obicei curioasă despre tot ce fuge, zboară sau înoată, care nu încetam cu întrebările decât în somn, de data asta n-am vrut să ştiu mai multe.
M-am uitat cum învelea porumbelul într-o pânză de sac, cum lua de pe un raft hârleţul cu care afânam nisipul înainte să punem morcovii. L-am urmat pe scări, apoi spre curtea din spate, unde se termina cimentul şi era un petec de pământ cu câteva fire de iarbă. Tata a săpat o groapă, l-a vârât acolo pe Arthur, apoi l-a acoperit cu pământ, bătătorindu-l şi punând deasupra nişte pietre.
Mi-am ridicat ochii spre el, dar îl vedeam ca printr-o perdea de ploaie, deşi din cer nu curgea nicio picătură. Tata mi-a şters lacrimile – plângeam tăcut, fără să îmi dau seama –, apoi m-a mângâiat pe obraji. Arthur ar fi murit oricum, mi-a spus, era bolnav, n-avea plămânii buni, de-asta respira aşa de repede. Dar şi eu greşisem, păsările sunt făcute pentru cer, să zboare în lumină, nu le poţi închide înăuntrul zidurilor ori sub pământ. Oamenii care cresc porumbei îi ţin în poduri sau pe terasele caselor. Văzduhul, mi-a desluşit, e marea păsărilor, nu le-o poţi lua fiindcă atunci se sufocă, la fel ca peştii pe uscat.
Aşa era tata, nu se pricepea la vorbe de consolare, preferând să rostească adevărul. Ştia de ce îl luasem pe Arthur, cât de mult îmi doream un prieten. Dar trebuia să mă gândesc întâi la el, apoi la mine. Altfel, chiar când vrei să faci un bine, câteodată iese rău.
La sfârşit, tata m-a luat în braţe, cu un ultim sfat.
– Nu-i spune mamei.
Apoi ne-am întors acasă cu încă un secret, numai al nostru.