de Georgiana Ilie
Era sâmbătă dimineața devreme când am pornit să o iau pe mama de la aeroport.
Mă trezisem cu întârziere, posomorâtă și cu o durere înfiorătoare de cap. M-am îmbrăcat în grabă cu primele haine pe care le-am găsit aruncate pe scaunul din dormitor și am ieșit din casă cu părul făcut cocoloș într-un moț în vârful capului. Eram atât de „cu capsa pusă” încât uitasem că nu o mai văzusem pe mama de un an și jumătate – tot ce odată fusese un sentiment de dor și melancolie se topise în vâltoarea unei dimineți prea agitate – nu avusesem timp nici măcar să-mi beau cafeaua: sunt imposibilă când nu-mi beau cafeaua la prima oră. Pe drumul spre aeroport, printre claxoane nerăbdătoare și manevre cam prea smucite de volan, enervarea mea atingea cote maxime. În timp ce căutam un loc de parcare, telefonul îmi vibră – am dat să-l apuc, și mi-a căzut la picioare, sub scaun. M-am întins după el cu o mână, in timp ce cu cealaltă țineam de volan și ochii mi-erau aruncați prin parbriz, să vad și eu pe unde merg. „Am coborât din avion, sper să nimeresc drumul și să nu mă rătăcesc până la ieșire”. Un val fierbinte îmi clocotea prin vene; în cap: „Și eu ce să fac, să vin după tine?” mă auzeam zicând, în timp ce viram roțile mașinii și priveam în retrovizor când parcam. Am coborât și m-am dus spre terminalul de sosiri – începeam să simt puțin entuziasm, odată îndeplinite operațiunile logistice indispensabile. Mi-am ațintit ochii spre poartă, să o văd ieșind – îmi lungeam gâtul peste capetele aliniate din mulțimea din fața mea, nerăbdătoare: „nu e ea, nici ea nu e, aha, uite-o acolo, mamaaa!”. Ne-am întâlnit, și-a lăsat valiza dintr-o mișcare decisă, ca și cum n-ar mai fi avut nevoie de ea, și ne-am îmbrățișat. Îmi simțeam ochii uzi și pe buze mi se asternuse un zâmbet precum cel din diminețile în care mă aștepta cu Nesquik cu lapte să mă trezesc – bătaia inimii ei mi-era familiară și îmi lipsise. Apoi ne-am desprins din strânsoare și ne-am îndepărtat așa, la o distanță de vreun braț, să ne privim – un an și jumătate e mult, ecranul telefonului înșală. Mama se aplecă să-și recupereze valiza de care, dintr-o dată, avea din nou nevoie. „Ai mai îmbătrânit, mamă”, mă gândeam, dar ce am rostit a fost „arăți tare bine, te prinde coafura asta”. Mama mă privea cu sclipiri în ochi – „Ce rochie frumoasă ai, dar cu părul ăla ce e, abia te-ai trezit? Sau așa se poartă aici la voi la New York?” – și izbucni într-un râs sonor care mă deranja.
Ne-am croit drum prin mulțimea de mame și copii, neveste și soți, bunici și nepoți care își strigau bucuria reîntâlnirii și am ajuns la mașină, purtând cea mai reușită „mică conversație” din istorie: „Și cum e vremea pe aici, la noi a plouat, ce face aia mică, ce să vă facă mama de mâncare?”. Și întrebarea „Tu cum ești, mamă, cum te simți în adâncul tău?” n-a venit, deși am așteptat-o mult.
Am ajuns acasă în cele din urmă, când deja mă simțeam atât de obosită de tot drumul și de desfășurarea dimineții. Mama și-a luat valiza și a început să deschidă ce adusese de peste ocean, de acasă: sarmale congelate, carne de mici, o bucată mare de slănină și niște jumări. „Cine dracu’ mănâncă așa ceva la noi? Niște slănină mi-ar trebui, să meargă cu dieta mea hiperproteică… nimic nu știe despre mine femeia asta?” Apoi ne-am așezat la o cafea, și să ne delectăm cu o drăgălașă și inofensivă bârfă de familie. Oscilam între bucuria de a bea cafeaua cu mama mea după atâta timp și o greutate imensă ce o purtam pe umeri, încercând să fiu o persoană pe care mama o înțelege și o cunoaște, dar care nu mai sunt eu. Când, în cele din urmă, după o zi plină, s-a dus la culcare, mi-am luat și eu cartea de pe noptieră și m-am scuturat de critica Celui Care Știe Mai Bine, într-o încercare de a mă prinde de marginea prăpastiei, ancorată în eu cea de acum, ca să nu alunec ireversibil în eul cel de atunci.
Zilele s-au scurs apoi într-un amestec de drag și enervare, ca o melasă consistentă. Ca o umbră, părerea insistentă a mamei mă urmărea neîncetat, la cumpărături, în bucătărie, pe scări, când făceam curat în casă: „Îți amintești oare, mamă, când îmi spuneai când eram mică că-s sensibilă și prea timidă? Acum știu să le fac pe toate singură, de ce nu mă vezi?”. Când ne-am dus să ne plimbăm pe Fifth Avenue și-a amintit ce frumos e pe Lipscani, iar când am ieșit la cafea în Central Park, ce mult se distra cu prietenele pe lacul din IOR.
Pe miercuri, dimineața devreme, mă apucasem să pregătesc micul dejun – sănătos, nutritiv, cu multe afine. „Ce bine i-ar prinde și ei să mănânce mai sănătos, și-ar lungi viața.” Mi-a pierit orice poftă să aduc argumente în favoarea sănătății când a pufnit disprețuitor și mi-a zis că ovăzul e pentru a hrăni caii, nu oamenii.
O săptămână mai târziu, în fața controlului de securitate din aeroportul JFK, ne ofeream îmbrățișările de despărțire. Când fiecare binecuvânta momentul instalării preaslăvitei rutine înapoi în viețile noastre, când ne bucuram tacit că se întoarce fiecare la casa ei, unde fiecare poate fi stăpână pe deplin, mi-a gâdilat nasul mirosul părului nins de vreme al mamei. A adus cu el aroma de dulceață de prune și de cozonac proaspăt înainte de Crăciun, colindele din ajun și nopțile cu Denie de dinainte de Paște; vacanțele la mare când ne trezeam la 4 dimineața să ajungem cu vreme pe plajă și să nu prindem căldură pe autostradă, că n-aveam aer condiționat. Muzica la radio din bucătărie când mama gătea pilaf și supa de pui dintr-un foc, să nu irosească nimic din puiul de la țară. Nucul bătrân de care atârna agale leagănul construit de tata și stiva de pepeni de la bunica din curte. Mama, în fusta de mătase și părul făcut permanent. Aroma dulce a unei copilării ce m-a marcat în atatea feluri.
„Ne revedem curând, mamă,” îmi zice cu lacrimi în ochi. Mă uit la ea lăcrimând la rândul meu și dau din cap, fără să zic nimic, zâmbind amar și totodată plin de drag.
N-am plecat imediat, am rămas acolo privind-o pe mama din spate, plecând la braț cu mine cea de atunci. Am rămas acolo mult timp, până când mama s-a pierdut în mulțimea densă.
Ne vedem curând, mamă?…