de Ștefan Toma
— Foarte frumos locul ăsta, nu îl ştiam, îmi zice uitându-se direct în ochii mei. Pupilele noastre fac punte peste masa pe care se aflau o faţă de masă aurie, farfuriile şi tacâmurile şi un suport cu două lumânări.
Înghit în sec, încep să simt cum mă strânge nodul de la cravată şi mimând o tuse, îmi împing degetul arătător între gulerul cămăşii şi gât, trăgând un pic de el înspre stânga, apoi înspre dreapta, făcând o ultimă mişcare decisivă înspre în afară, încercând să mai slăbesc din strânsoarea în care parcă mă prinsese dintr-o dată. Mă uit înapoi la ea, zâmbesc ca atunci când te prindea profesoara că îţi dădeai bileţele cu fata pe care o plăceai în loc să fii atent la lecţie şi reuşesc să articulez câteva cuvinte.
— Da, sincer să îţi spun nici eu nu îl ştiam de foarte mult timp. Adică, ce vreau să zic, îl ştiu de ceva timp, dar nu am fost aici până acum, reuşesc să mă redresez eu, menţinându-i privirea fixă.
În jurul nostru se aud voci suprapuse, pe diferite tonalităţi şi volume. Unele mai grave, altele mai ascuţite, unele mai guturale şi altele mai piţigăiate. Deşi mesele sunt destul de răsfirate, atunci când oamenii chiar îşi doresc să îşi spună unul altuia lucruri, încep să nu îşi mai dea seama de cât de tare încep să vorbească. E posibil să fie entuziasmul care preia controlul pe moment şi atunci, din cauza că te grăbeşti să pui totul cap la cap în litere care să formeze cuvinte şi care mai apoi să formeze fraze care să aibă sens, nu mai ţii cont de altceva. Mai apoi, dacă le atragi atenţia, tot ei se supără.
Chelnerii se plimbă nestingheriţi de toată larma, plutind cumva ca nişte păsări călătoare peste toţi norii, ştiind exact unde trebuie să ajungă şi de acolo, unde trebuie să plece. Privirile lor sunt deseori aţintite către acel punct, globii lor oculari netrădând niciodată că sunt totuşi atenţi la tot ce se petrece în jurul lor, acustic sau vizual.
— În fine, până vin băuturile, nu vrei să începem să ne cunoaştem mai bine? mă întreabă ea, cuvintele parcă luând calea punţii deja solidificate de privirile noastre care, dacă ar fi fost palpabile, ar fi făcut un „clac”, fix ca atunci când montezi o bucată de mobilier şi piesele se potrivesc ca prin minune.
— Sigur că da, mă bâlbâi eu, acoperind liniștea din partea mea de masă. Ce ai fi curioasă să afli?
— Uite, ca să nu începem cu platitudinile alea pe care toţi şi le zic la început, cum ar fi ce muzică asculţi, care e filmul sau serialul tău favorit sau mai ştiu eu ce, ce-ar fi să-mi povesteşti o întâmplare din copilăria ta pe care nu ai mai povestit-o nimănui?
Mă blochez. Nimănui? De ce ai vrea să ştii ceva atât de personal? Îmi dau seama că mi se citeşte confuzia pe faţă. Sprâncenele tensionate, colţurile gurii trase.
— Uite, îţi promit că după aceea, îţi povestesc şi eu ceva ce nu am mai zis, plusează ea, probabil dându-şi deja seama de cât de intrigant mi s-a părut ce tocmai propunea.
Şi atunci, ca un castel care se ascunde sub nisipuri care dintr-o dată prind viaţă şi încep să se mişte care încotro, o singură întâmplare îmi vine în minte. Mă simt prea presat încât să mă gândesc dacă e sau nu o idee bună, aşa că, înainte să pot să trec totul ăsta prin filtrele foarte atent puse prin toate cotloanele minţii, mă surprind zicând:
— Bun, dar promiţi că apoi îmi spui şi tu ceva.
Ridică două degete, le încrucişează, îmi zâmbeşte şi apoi îmi spune:
— Promit.
Fie ce-o fi. Apoi încep să vorbesc. Masa dispare. Râsetele din jur devin bâzâit. Mă întorc, cu totul, înapoi acolo.
— Nu mai ştiu câţi ani aveam, eram în vacanţa de vară, la casa de la ţară a bunicilor din partea mamei. Nu contează locul, e mai puţin important. Şi într-una din serile alea lungi de vară, când ţi se părea ciudat să te întorci acasă cât încă mai era lumină afară, chiar dacă asta însemna să stai afară până la 10 seara, zăceam pe bancă în faţa porţii lui Marius, un prieten de-ai mei de acolo. Mai erau cu noi verișorul meu mai mic şi alţi doi copii din vecini. Mai sus pe stradă faţă de noi, locuia o bătrână despre care nu ştiam foarte multe, decât că bărbatul ei murise de ceva timp, fiica ei plecase deja de ceva vreme de acolo şi lucra pe undeva prin Italia, iar ea rămăsese singură să vadă de casă. Avea o curte mică, fără animale. Astea le ştiam de la bunica.
Alergasem toată ziua dintr-o parte în alta şi acum lâncezeam obosiţi, dar nu învinşi. Şi atunci, Marius spune:
„Băi, hai să mergem să aruncăm cu pietre în geam la baba aia de stă singură” şi rânjeşte cu ochii, ca şi cum o idee mai bună decât asta era imposibil să ni se înfiripe în momentele alea. Nu ştiu dacă a fost asta, oboseala generală sau dorinţa de a mă integra în grup, dar eu am fost primul care a zis că „Da, băi, hai!”.
Ne sculăm toţi în picioare, iar în drum spre casa babei ne uităm prin şanţuri şi pe lângă garduri de pietre, pietricele sau orice altceva cu care putem să îi lansăm înspre geamurile care dădeau la stradă. Avea un gard relativ mic şi aveam să aflăm că nu ne era deloc greu să îi lovim ferestrele. După ceva timp i se aprinde lumina din hol, deschide uşa şi ţipă:
„Care eşti mă acolo de dai cu pietre, nebunule? Potoleşte-te, că de nu acu’ viu la tine şi jar mănânci, fir-ar mama ta a dracu’.”
Atunci, pe nesimţite, de lângă gard se aude vocea îngroşată a lui Marius: „Sunt Satana, bre. Am venit să te iau. Ţi-a venit vremea. Ieşi afară ca să mergem, hai.”
Rămân blocat, nu scot un sunet. Ceilalţi se hlizesc pe muţeşte.
„Ce vrei mă, lasă-mă în pace!” zice de colo bătrâna. „Hai afară că ţi-a sunat ceasul, mamaie, nu mă mai fă să aştept, n-auzi?” continuă el.
Se aude un zgomot puternic şi văd cum un geam de la ferestrele care dădeau spre stradă cade în bucăţi pe jos, lovindu-se zgomotos de pavajul din faţa casei. Îl văd pe vărul meu cum se pune repede pe ciuci. Probabil el o aruncase.
„Dacă îţi mai zic o dată, mă supăr rău de tot” dublează Marius zgomotul geamului spart.
Nu reuşim să îi vedem faţa bătrânei, dar se duce rapid la loc în casă şi trântește ușa.
„Haideţi, băi, acasă să nu ne prindă cineva, hai repede, fiecare la poarta lui” le zic eu, deja inconfortabil cu ce se întâmplase. Presimţeam că urma ceva rău, dar fugind spre casă încercam să-mi alung gândurile.
A doua zi de dimineaţă o aud pe bunica spunându-i mamei, de dincolo de uşa de la bucătărie:
„Ai auzit, făi fetiţo, că au găsit-o pe tanti Aurica azi dimineaţă moartă în casă? Venise poştăriţa cu pensiile şi cum nu i-a răspuns la strigat, ea care ieşea imediat la poartă, s-o fi gândit că poate încă doarme şi a zis că intră în casă să îi lase acolo plicul. Şi, făi fetiţo, fix cum a făcut doi paşi în casă a găsit-o pe săraca Aurica lungită pe jos. Doamne fereşte, ce-o fi păţit săraca… Mare păcat, că, uite, săptămâna viitoare trebuia să vină fiică-sa din Italia şi vorbea lumea că urma să o ia cu ea acolo şi să vândă tot ce mai au pe aici, măcar ultimele zile să şi le fi petrecut împreună.”