de Margareta Teodorescu
La început, abia dacă am băgat în seamă senzația de mâncărime. Am crezut că era doar o banală alergie a pielii. O mică iritație pe care se părea că o contractase întreaga familie și din cauza căreia nu aveam timp să ne îngrijorăm. Nici măcar sora mea mai mică care obișnuia să se panicheze de la cea mai mică bubiță și ajungea să se hiperventileze până la lacrimi. Tot ce puteam face era să ne scărpinăm, să aplicăm puțină cremă antihistaminică și să ne concentrăm pe lucruri mai urgente. Cum ar fi zidurile care se ridicau în vest, lipsa tot mai acută de alimente din fiecare oraș de la sud de graniță sau anxietatea provocată de știrile despre dispariția constantă a plantelor marine și a algelor. Majoritatea copacilor dispăruseră de mult din orașul nostru gri unde florile mureau înainte să le primești, dar extincția aproape totală a plantelor subacvatice anunța o criză mult mai presantă, una care părea să înghită ultimele urme de viață.
Doar că în unele nopți, mâncărimea era pur și simplu insuportabilă. Stăteam trează, zvârcolindu-mă sub cearșafuri, până când, în cele din urmă, le azvârleam de pe mine. Senzația de gâdilătură de sub piele se răspândea peste tot, încălzindu-mă ca un foc mocnit, bine ascuns sub epiderma mea. Așa mi-o explicam cel mai bine: o mâncărime nu pe piele, ci sub piele. Însă, în alte nopți, visam o puzderie de creaturi minuscule care-mi umblau frenetic pe sub piele, își croiau drum prin mici canale săpate sub venele mele. Mâinile mi se umflau și se tot umflau până când plesnea pielea și râuri mici de sânge, cu mii de bifurcații mi se scurgeau pe carnea despicată. Mă trezeam gâfâind în propria sudoare și-mi priveam neputincioasă brațele.
Asta a durat cam o săptămână și aproape că mă obișnuisem. Dar într-o dimineață, când lumina gri a zorilor se strecura tiptil în casă, tata a vorbit pentru prima dată despre asta.
— O iritație, probabil, a spus el, cu un zâmbet forțat. Sau o ciupercă.
Ideea de ciupercă a făcut-o pe sora mea mai mică să înceapă să plângă cu sughițuri. Tocmai îmi lăsam jos ceașca de ceai aburind, preparată în grabă de dimineață, pregătindu-mă fie să o consolez, fie să-i spun să tacă. Atunci l-am văzut. Firul verde minuscul care ieșea chiar de lângă unghia mea de la degetul inelar. Ca o pieliță ruptă. Doar că nu era o pieliță pentru că nu avea culoarea roz, ci era de un verde de primăvară. Simțindu-mă ciudat de detașată de mine însămi, l-am smuls. Am perceput doar o durere scurtă, ca atunci când rupi o bucățică de piele moartă.
— Ce este asta? am spus, cu o voce seacă, care suna mai degrabă a constatare decât a întrebare, ținându-l ridicat în lumina rece a sufrageriei.
Sora mea a amuțit. Toți se uitau la mine. Mai ales tata, cu ochii lui căprui, care sunt și ochii mei. Camera s-a umplut de o tăcere grea, ca fumul de țigară.
Chiar sub privirile noastre, între degetele mele, lăstarul s-a alungit, s-a desfăcut și a înflorit. Am privit cu toții prefacerea sa, ca pe un videoclip filmat cu încetinitorul. Mlădița fragilă a erupt și s-a transformat într-o floare. O revărsare de culori. Un amestec în nuanțe de roz și roșu, o nuanță neobișnuită, precum o culoare intermediară între varza roșie în oțet și carnea tăiată. Petalele se legănau încet, ca și cum ar fi fost mângâiate de un vânt subacvatic.
Înainte să apuc să spun ceva, tata s-a repezit și mi l-a smuls din mână.
— Nu!
Doar atât a zis, fără să se uite la mine, ci doar la floare, iar cuvântul continua să atârne în liniștea grea dintre noi. A aruncat-o în chiuvetă, a desfăcut capacul unei sticle de înălbitor și a înecat-o. În spatele lui, mama, cufundată într-o inutilitate detestabilă, stătea răsucindu-și mâinile, de parcă încerca să stoarcă umezeala din ele.
Mama. Mama nu credea în schimbările climatice sau în încălzirea globală. Nu credea în existența Marii Insule de Gunoaie din Pacific, în uraganele care mătură coasta oceanului sau în incendiile de vegetație din California. În schimb, se uita la videoclipuri cu teorii ale conspirației pe YouTube, cu luminozitatea dată la maximum, cu ridurile de pe frunte adâncite sub lumina murdară a becului din bucătărie. Lumina naturală era blocată de muștele moarte, lipite de geamurile nespălate de luni întregi, de întunericul ca un amurg perpetuu, care creștea și descreștea într-un ritm ciclic. Se uita la acele videoclipuri și spunea: „Unde este toată poluarea despre care ne-au avertizat în anii ’70?” Răcnea: „Aștept încă ploaia de acid!” Cu degetele strângând marginea ramei până când se albeau, în strigătul păsărilor și în vâjâitul vântului uscat, privea spre orașul gri care se închidea ca un ochi, declamând: „Nu mai este la fel de ușor să-i înfurie pe oameni ca pe vremea aceea. Lumea începe să se trezească!”
— Ce… ce-a fost asta? am întrebat, dar părinții nu mi-au răspuns.
Liniștea avea volumul dat la maxim. Viața, opusul ei, tocmai fusese masacrată de tata.
Mă simțeam amețită, de parcă o parte din mine zăcea în chiuvetă, alături de floarea zdrobită. Sora mea se uita la mine cu ochi măriți de groază.
Nu s-a mai pomenit nimic despre floare. Sau despre mâncărime. Tata a venit acasă, în seara aceea, cu un buchet de frezii de plastic și ne-a zâmbit tuturor prin folia transparentă. De parcă plasticul ar fi fost soluția ideală pentru toate. Am înghițit în sec, simultan cu sora mea, care murmura aproape inaudibil life in plastic. La cină, am văzut-o pe mama smulgându-și pe furiș un fir de păr de pe scalp. Doar că nu era un fir de păr. Era prea verde și prea gros. L-a zdrobit în palmă, sub masă. Încă mai crede că sunt oarbă și nu observ ce se petrece. Nu vedeam exact ce făcea, dar simțeam cumva, ca și cum planta ar fi emis un sunet moale, de frecvență foarte înaltă.
A doua zi, am ales traseul cel mai lung spre școală, fără să-mi pese dacă întârziam. Mijlocul iernii părea că se prelungește la nesfârșit, întinzându-se ca o brazdă adâncă în pământ, plină cu apă înghețată. Drumul era presărat cu plante golașe și copaci desfrunziți, dar era mai mult decât evident că erau lucrarea omului, nu a naturii. Crengi, trunchiuri, păduri întregi, toate artificiale. Cum altfel să fi fost în a treia decadă a plastiocenului? Ultimul copac adevărat din orașul nostru fusese tăiat înainte să mă nasc, după ce crengile lui deveniseră tot mai subțiri pe zi ce trecea, ca și cum cineva le-ar fi răzuit un strat de scoarță cu o lamă, în fiecare noapte. Imitațiile erau 99% fidele, aproape imposibil de distins de cele reale. Destul de bine create cât să-i păcălească pe oameni să creadă că sunt autentice, dacă nu se gândeau prea mult la asta – ceea ce bănuiesc că era și intenția.
Mâncărimea nu se oprise, ci se mutase de la mâini pe șira spinării. Transformarea a început cu mici umflături în zonele de îmbinare ale vertebrelor coloanei vertebrale. Până la pauză, acestea deveniseră lăstari de culoarea boabelor de mazăre pe care îi puteam smulge singură, răsucindu-i apoi între degete. S-au metamorfozat în flori în momentul în care mi i-am scos din piele, desfăcându-se în petale portocalii, albastre și roșii ca niște pumnale minuscule incandescente. Am petrecut zece minute făcând asta în toaleta școlii, strigătele celorlalți elevi sunând ca și cum ar fi venit de la mare distanță.
Nu am distrus florile, așa cum făcuse tata, credincios spiritului plastisferei în care crescuse. În schimb, le-am dus în spatele curții școlii și le-am acoperit cu pământ. Nu cred că m-a văzut cineva. Oricum, colegii mei rar îmi acordau atenție. Sunt toți ca niște roboți ce nu se opresc niciodată să privească în jur, iar natura este pentru ei doar un detaliu de fundal, ignorat în tăcere. Plantele nu aveau rădăcini, așa că nu era ca și cum le-aș fi plantat. Mai degrabă, le-am înmormântat.
Când m-am întors acasă în seara aceea, părinții mei erau încă la serviciu. Sora mea țipa. Terifiată, își agita brațele ce-mi păreau asemeni unor crengi goale, lungi și reci. Își frângea degetele speriată și-mi puteam imagina cum unghiile ei ar putea spinteca de disperare chiar și albul noros al cerului. O inflorescență ieșise din urechea ei, ca o creatură care căuta lumina. Am apucat-o și am smuls-o cât de delicat am putut. Petalele erau de un violet închis, dar emanau o strălucire ciudată. Se unduiau încet în mâna mea.
— Scapă de ea, a suspinat sora mea, cu mâna lipită de urechea de unde ieșise, urechea care devenise uterul naturii.
Cu vocea pierită, a adăugat:
— Asta ar vrea tata să faci.
Tata. Tata care ne-a zis că fotografia pe care am găsit-o acum câțiva ani pe Internet cu bărbații din Kenya care păzeau ultimii doi rinoceri albi de braconieri, armele strălucindu-le sub un cer albastru lipsit de nori este doar un fake. Ne-a spus la fel și despre imaginile cu elanii cărora li s-au frecat bucăți uriașe de blană din cauza infestărilor masive cu căpușe – căpușele, asemenea bolilor, par să prospere în temperaturi în creștere – clasificate pe o scară de severitate de la unu la cinci, culminând cu ultima etapă, Elanul Fantomă. Această ultimă imagine nu era altceva decât un corp plin de cruste, lipsit de blană, susținând un cap disproporționat de mare, cu ochii deja goi, adânciți în orbitele lor, precum bile imense de întuneric lucios.
— Bine, i-am spus, dar în loc să o arunc, am îngropat-o în curtea noastră.
Nu eram sigură de ce, dar ceva îmi șoptea că să zdrobesc, să înec sau să ard aceste flori ar fi fost aproape un păcat. O crimă împotriva naturii, dar și împotriva surorii mele. Natura trecea prin ea.
Natură? Cuvântul acesta își pierduse aproape complet sensul. Devenise un termen lipsit de noimă, ce se strecura ocazional stângaci într-o propoziție care altfel ar fi avut sens.
Natura însă trecea și prin mine căci noaptea am smuls încă trei boboci dintre degetele de la picioare. S-au preschimbat în niște flori argintii care păreau să-și conțină propria lumină. Un fel de strălucire selenară. Petalele lor emanau un foșnet ușor, de parcă ar fi vorbit o limbă moartă și de neînvățat. Le-am șoptit, mângâindu-le delicat: “Nu vreau să vă pierd, nu vreau să muriți și să mă lăsați singură în orașul gri.”
În dimineața următoare, m-a întâmpinat la școală o atmosferă de uimire tăcută. Motivul mi-a devenit clar când m-am uitat pe fereastră. În spatele clădirii, în curtea altminteri pustie, un grup de plante crescuse la înălțimi incredibile, ridicându-se la peste șase metri. În vârfurile lor se aflau flori uriașe, nu mugurii micuți pe care îi smulsesem ieri de sub pielea mea, ci plante gigantice, cu petale lungi cât brațul meu. Își mișcau și-și întindeau marginile prin aer, sorbind briza cu lăcomie, ca niște limbi vii. Lumina se refracta pe suprafețele lor într-o multitudine de culori, dintre care multe îmi erau imposibil de categorisit. M-am trezit gândindu-mă la lumina ultravioletă, la culori pe care doar insectele le pot vedea, nuanțe imposibile, fără nume.
Nimeni nu părea să înțeleagă ce se întâmplă. Ne mulțumeam să privim plantele, care păreau aproape familiare, ca și cum ar fi fost lucruri pe jumătate amintite. Fragmente din vise vechi. O poveste spusă cu mult înainte de nașterea noastră.
Acasă, florile pe care le îngropasem cu o zi înainte crescuseră și ele înalte. Se ridicau în curtea din spate, ajungând până la acoperiș și aruncând umbre imense. Când m-am apropiat, am văzut două siluete, încâlcite în liane, zăcând în acea umbră. Umbra morții.
Erau părinții mei decedați, cu lianele înfășurate strâns în jurul gâturilor lor în cercuri sufocante. Topoare, pe care nu îi văzusem vreodată folosindu-le, despre care nici măcar nu știam că le avem, zăceau inofensive lângă ei. În timp ce îi priveam, petalele se unduiau încet, deși acum nu mai bătea niciun vânt. Florile păreau să aibă un sens și un scop anume. Ei doi nu. Ei erau în plus. Nu erau piese din puzzle-ul interminabil al naturii, ci doar niște intruși.
În depărtare, puteam vedea mai multe flori ridicându-se la înălțimi de șase, poate chiar zece metri. Se răspândiseră prin curțile vecinilor noștri, de parcă ar fi încolțit din orice petic de pământ în care fuseseră așezate, încolăcindu-se spre cer în nuanțe frumoase, în culori de neînțeles.
Sora mea a ieșit din casă clipind des, dar calmă, spunând: “totul începe din nou când se termină.” Împreună am privit câmpiile unduitoare care păreau să răsară din toate direcțiile. În jurul nostru plutea senzația unor cuvinte pe care nu le puteam auzi, dar le simțeam adânc în oase, cuvinte care erau în același timp complet străine și la fel de familiare precum vuietul și pulsul propriului nostru sânge. Natura trecea prin noi.
Era începutul unei vieți în care îndrăzneam, pentru prima oară, să ne simțim vii. O viață în care nimeni nu mai smulgea cele mai frumoase flori fără a sădi altele în locul lor.