[fragment de roman]
de Valentina Negoiță
Estetica sărăciei de care vorbea el cred că era, mai degrabă, a resemnării. Habar n-aveam cum era de unde venea el, dar știam cum era de unde veneam eu, unde oamenii păcăliți de istorie de atâtea sute de ani refuză să mai ridice capul din pământ și își încropesc bucurii din cele mai mărunte și amare, pe care le țin secrete și de care se țin cu dinții în intimitatea lor, ca nu cumva să le fie smulse și alea. Când vii dintr-o istorie tâmpită, ceva se modifică în structura ta genetică și ți se ia capacitatea de a avea încredere într-o continuitate, mai ales când trecutul tău e dominat de schimbări bruște și violente de paradigmă, urmate de zeci de ani în care nu ți se mai permite să ai nimic al tău. Când zic asta, nu mă refer numai la pământuri și vite, ci la individualitate și credință, pentru că toți cei din urma ta au fost știrbiți de orice lucru care le-ar fi putut purta mirosul. E normal ca o asemenea traumă să prindă rădăcini în conștiința colectivă până-n creierul celui mai nou produs al lumii, născut în libertate, condiționat să facă parte dintr-una din cele două tabere, fără ca măcar să aibă conștiința actului de a alege, tabere formate din ceea ce unii numesc apatici și din brute violente. Apaticii sunt cei despre care vorbea Dejan la Leine, ăia veniți pe linia moale, care sunt programați din autoconservare să nu se atașeze de nimic și sunt caracterizați de un fel de fluiditate, recipiente găurite în care există mereu loc pentru toate realitățile noi, nefiltrate, de care nu se atașează sub nicio formă, totul în scopul supraviețuirii. Ăia orientați spre interior, care au înțeles cum stă treaba cu lumea și care lasă istoria să-și facă damblaua, conștienți că totul e trecător și orice implicare în prezent nu e decât o pierdere de timp și o distragere a atenției de la lucrurile care contează pentru ei. Apaticii sunt cei care nu-și irosesc cele mai bune cărți la un joc măsluit și imposibil de câștigat, ci își cultivă cu ajutorul lor o moralitate tăcută, unde trăiesc departe de isteria lumii ca o scenă plină ochi de actori care n-au primit niciun scenariu și care se bușesc unii de alții, incapabili să înțeleagă pentru ce se află acolo. Ei n-au treabă cu lumea înconjurătoare decât în măsura în care au nevoie de ea pentru supraviețuire și joacă cel mai șlefuit dintre roluri, creat de ei înșiși și cu care nu se confundă niciodată, pentru că lasă măștile la intrare atunci când se întorc acasă, în cea mai profundă intimitate a lor, unde rareori primesc pe cineva. Ca să ajungi în intimitatea unui apatic formal și social, e nevoie să vă recunoașteți unul pe altul în mulțimea haotică, ceea ce nu e greu, pentru că vedeți în oglindă propriile mecanisme de camuflaj, pe care un idiot nu le-ar sesiza niciodată. Și când se găsesc doi oameni care au renunțat de mult la a lupta cu istoria pentru formă, înțelegând că n-au cum să câștige vreodată, în intimitatea lor explodează artificii în culori pe care ochiul omului de rând, ocupat să urle la morile de vânt, nu le-ar putea percepe niciodată. Lumea lor mică e într-o continuă expansiune spre interior, ca într-un fractal ușurat de povara multiplicării în gol a absurdului existențial, și se adâncește cu fiecare discuție care le forțează rotițele să se învârtă și le face ochii să sclipească. Lumea lor nu e prea atrăgătoare pentru ceilalți și ei nici nu prea dorm, că nopțile trăiesc singurele ore în care își aparțin lor înșiși și unii altora, nu lumii mizerabile, înhămate la carul de plumb al istoriei sadice, care le mai trage câte un bici pe spate, când și când, să schimbe direcția.
La polul opus sunt oamenii dominați de o violență interioară venită chiar din faptul că nu reușesc să pună degetul pe golul care urlă în ei, sau o fac, de obicei, prea târziu, pentru că și-au petrecut viața încercând să-l umple din exterior spre interior și nu invers, cum ar fi fost mai sănătos. Oamenii ăștia nu sunt niște conservatori convinși cu un set de valori clare, ci sunt ultimele relicve ale istoriei aflate în bătaia vântului, care încearcă să se agațe cu toată puterea lor de niște ruine pe care s-a pus praful, nu pentru că le-ar înțelege sau ar fi convinși că sunt bune, ci din teama că li s-ar putea lua până și alea. Oamenii cărora, de-a lungul timpului, li s-a luat totul și care se țin strâns de ce le-a mai rămas, pentru că nu au reușit să-și clădească niște structuri interioare pure și transcendente, care să-și păstreze esența dincolo de formele dictate. Deși sunt dominați de furie și un spirit combatant de suprafață, pregătiți în orice moment să iasă la luptă doar de dragul de a-și defula frustrările moștenite și dobândite, oamenii ăștia suferă, în interior, mai mult decât ceilalți, care au înțeles cum stau lucrurile. Tocmai pentru că ei nu înțeleg nimic, există în structura lor niște goluri de sens, umplute cu frici și conspirații, care nu fac decât să le țină ura în clocot, fără să realizeze că aburii rezultați sunt toxici și provoacă orbire. Multora ne e frică de ei, pentru că nu ne putem imagina ceva mai înfiorător decât o armată de brute oarbe, gata să sfâșie tot ce le stă în cale din teama de lumea nouă, fără un scop precis, ci doar din frică. Atunci când ai rămas în urmă și, undeva, simți că nu mai poți ajunge vremurile orice ai face, îți cauți un lider carismatic, de multe ori un mare cioban, care să vă trimită pe tine și pe restul turmei înapoi pe drumul pe care sute de ani de generații s-au chinuit să-l toarne, ca să pășim împreună pe el spre viitor, așa, temându-ne, însă având credința că e cel bun, că doar putem zări, în depărtare, niște cefe pe care vrem să le urmăm. Însă marele cioban trezește în turmă instinctul nu de mult timp uitat, nevoia de un mare tată pe care să-l asculte în orbire, preaslăvindu-l și dedicându-i ode de preamărire în schimbul siguranței promise. Tocmai promisiunile astea date pe la nas și apoi aruncate în gol alimentează durerea brutelor, gata să arunce vina pe tine, cel mai nou produs al lumii și întruchiparea a tot ceea ce ei nu vor mai putea fi niciodată, pentru că au fost păcăliți să-și rateze șansa. Cel mai mare paradox care-i definește pe oamenii ăștia e că, în ciuda faptului că majoritatea dintre ei sunt hiper-religioși, deși nu înțeleg nimic din religie și o folosesc doar ca să justifice un pseudo-țel mai înalt decât frustrarea pură, e faptul că ei sunt înșiși avatarii fariseilor, care s-ar strânge cu torțe și furci să-l omoare pe Mesia pentru a-și apăra falsul lor profet camuflat în blănuri de oaie. Avea dreptate și Xavier, în felul lui, când zicea că n-a mai rămas nimic de salvat din noi, iar o a doua venire a lui Iisus pe pământ n-ar fi decât apogeul unei piese de teatru al absurdului, în care un soare încearcă să pătrundă într-o gaură neagră în speranța de a-i schimba natura prin lumină. Întoarcerea lui Iisus ar fi cea mai mare dovadă de masochism cosmic și de sindrom Stockholm în sensul de a reveni în fața celui care te-a făcut praf sperând să-l găsești altfel, când tu însuți l-ai construit și știi că nu poate da din el mai mult decât a făcut-o până acum. Deus otiosus e singurul concept teologic aducător de rațiune în bezna de sens, pentru că, atunci când vezi asemenea viermuială în fața ochilor, singura reacție lucidă e să întorci spatele și să te cari cât te țin picioarele, că, din ce încerci să sortezi mizeria și să alegi din ea ce e mai frumos, târâtoarele se vor urca pe tine și-ți vor suge toată lumina din ochi. Deus otiosus e, în esență, matricea de absență pe care s-a construit umanitatea și pe care suntem condamnați să-o repetăm atunci când creăm, la rândul nostru, noi entități, de pildă roboți, pentru că forma evoluată a lui homo deus nu poate fi alta decât homo deus otiosus, cel care creează exclusiv în scop egoist și abandonează atunci când nevoile nu-i mai sunt împlinite, pentru că el nu are nevoie de egal și nici măcar de companion, ci de sclav care să-l preamărească și în obrazul căruia să scuipe în frustrare.
#
romanul “Herr Professor” poate fi comandat de la editura Herg Benet