[scurt fragment preluat și adaptat din volumul De la divin la divan:
literatura europeană prin optica personajelor secundare, prefață de Carmen Mușat, postfață de Camelia Dinu, București: Ed. Tracus Arte, 2026]
de Cătălin Ghiță
Pe scurt, scriu cărți pentru că astfel încerc să-mi limpezesc propriile reflecții asupra temei tratate, într-o formă riguroasă. Totuși, scrierea unei cărți nu implică neapărat tipărirea ei. Cu ceva timp în urmă, am fost întrebat de un om curios (de o curiozitate incisivă, nu calină) de ce anume public volume. Întrebarea nu este naivă, cum apare prima facie, ci ascunde un strop de ironie socratică, mai ales fiindcă persoana în cauză pare să fie conștientă de faptul că eu am publicat mai mult decât ar fi cerut-o legile bunei cuviințe (inclusiv volume cu circulație subterană, însă corozive, care au izbutit să-i scandalizeze pe cei mai slabi de înger dintre critici și să-mi atragă chiar amenințări din partea celor mai lipsiți de umor dintre cititori). În ceea ce mă privește, pot spune că public din necesitatea de a-mi împărtăși gândurile, indiferent dacă ele sunt primite cu simpatie sau cu ostilitate. Simt că fiecare carte produsă, mai cu ambâț, mai cu resemnare umilă, trebuie cumva să iasă în lume, doar pentru a fi abandonată ulterior în favoarea alteia in statu nascendi. Am, în raport cu propriile volume, atitudinea adoptată de un individ care m-a călcat constant pe nervi, Rousseau, în raport cu copiii. Concret, cetățeanul din Geneva avea cele mai bune sfaturi privitoare la creșterea copiilor, în general, dar, când venea vorba despre propriile odrasle, nu ezita să le plaseze în orfelinate imediat după naștere. Schimbând ceea ce e de schimbat, am cea mai mare grijă de textul în curs de elaborare, mai ales în fazele sale finale, dar, de îndată ce cartea iese pe piață, în afara unei curiozități politicoase și efemere, nu mă interesează cu adevărat nici cum este cumpărată de public, nici cum este receptată de critică (experimentez, dacă vreți, alienarea pe care lucrătorul lui Marx o trăiește în raport cu produsele muncii sale, dar într-un chip derizoriu). Pe scurt, abandonez volumul proaspăt tipărit vagariilor concretului, deoarece tot ceea ce contează, într-un chip irațional și deci profund iritant pentru o gândire empirică precum a mea, este cartea care urmează, indiferent de miza ei.