[pricinaşul de serviciu]
de Radu-Ilarion Munteanu
Să începem cu legenda: după ce, în 1933, Hitler devenise cancelarul Germanici, destui fizicieni europeni evrei se refugiaseră în SUA. Este adevărat în parte, dar nici pe departe nu toți acești savanți ar fi fost implicați în așa numit Proiect Manhattan, care a dus la primele 3 bombe nucleare produse de Statele Unite.
S-o luăm așadar cu începutul. În 1938, doi chimiști germani, Otto Hahn și Fritz Strassman au făcut o primă experiență: au bombardat, în condiții de laborator (vid ultraînalt, posibil la acea vreme, etc) ținte de uraniu cu neutroni lenți emiși de cadmiu. Să nu uităm că încă de la acea vreme analizele tehnice ale rezultatelor, precum spectrometria de masă, erau posibile. Au constatat că în produșii de reacție apăreau urme de bor, element inexistent inițial. Nu aveau explicații și au repetat de multe ori experimentul, cu același rezultat. Lumea științifică, uimită, trebuia să accepte faptele, chiar dacă nu aveau o explicație.
I-au scris unei fiziciene austriece (plecată după Anschluss (ocuparea Austriei de către Germania nazistă) în Suedia neutră. Lise Meitner e numele ei. Aceasta a luat faptele ca atare, apoi a calculat raportul dintre masa reactivilor intrați în reacție și masa rezultantă. Apărea o diferență. Masa de după reacție era mai mică decât cea intrată în reacție. Aplicând ecuația lui Einstein, e = mc pătrat, rezulta că masa pierdută se regăsea într-o mare cantitate de energie.
Au convenit cu toții să numească procesul „fisiune nucleară”. Comparativ cu dividerea celulelor vii.
La acea vreme existau două modele ale nucleului atomic: modelul în picătură și cel în straturi (bazat pe ipoteza cuantelor de energie, emisă de Max Planck în 1900. Acest din urmă model de nucleu va fi ulterior elaborat de fizicianul rus de origine iudaică George Gamow. Să nu omitem a preciza că fiziciana Lise Meitner a fost tot evreică.
Dar, de la ideea unei mari cantități de energie la controlul acestei emisii aveau să treacă ani. În ciuda afirmațiilor că Germania ar fi putut ajunge la o armă care sa poată fi folosită în război, acest lucru nu era posibil.
E momentul să precizăm că uraniul natural se găsește ca 2 izotopi: U238 (care nu fisionează) și U235 (care poate fisiona). Raportul natural este cam 0.7% pentru U235. Pentru a realiza un singur proces de fisiune, e nevoie ca acest raport să fie îmbunătățit. Acest lucru a fost posibil numai datorită uriașei capacități economice a Statelor Unite ale Americii.
Fizicianul german Werner Heisenberg, rămas în țara sa, a fost consultat ca specialist de către arhitectul Albert Speer, omul de încredere al lui Adolf Hitler. Acesta din urmă avea viziunea lui, cunoscută. Heisenberg, consultat, ar fi răspuns că perspectiva producerii unei arme bazate pe această energie, ar fi fost de ordinul a 5-6 ani. Dictatorul a renunțat, el voia să câștige războiul la o dată fixă.
Să intrăm în amănunte fizice. Modelul reacției de fisiune ar fi permis o reacție în lanț. Un neutron producea fisiunea unui nucleu de U235 și mai rezultau alți 3 neutroni. Care ar fi multiplicat reacția. Dar problemele tehnice erau atunci insurmontabile. Reacția avea nevoie, pentru a se produce, de un așa numit moderator. La acea vreme singurul moderator cunoscut era „apa grea”, în molecula apei, cei doi atomi de hidrogen fiind înlocuiți de 2 atomi de deuteriu. Nucleul atomului de hidrogen e un simplu proton, cel al deuteriului e un proton + un neutron. Uzina de apă grea, existentă în Norvegia ocupată, producea apă grea. Transportul pe mare spere Germania se știe că a fost sabotat, lumea a rămas ușurată, dar numai Heisenberg știa că totul era inutil. Iar memoriile fizicianului german (intitulate „Partea și întregul”, traduse și publicate în românește prin anii 2000 de către editura Humanitas) confirmă acest lucru.
O anumită parte a unui anumit public l-a acuzat, atât la prezentul istoric și, mai ales postum, pe Werner Heisenberg c-ar fi fost antisemit. E greu de considerat un diagnostic mai absurd. În realitate Heisenberg, devenit responsabil de programul „Uranverein”, s-a străduit, de-a lungul războiului, să obțină ca mulți fizicieni germani să nu fie trimiși pe front.
Paranteză. Fostul meu profesor de fizică teoretică, academicianul Șerban Țițeica, și-a susținut teza de doctorat și a obținut titlul academic, sub conducerea lui Werner Heisenberg. Șerban Țițeica a plecat demult într-o lume presupusă mai bună. Cei care au făcut facultatea de Fizică mult mai târziu, nu l-au mai prins.
Revenim la fenomen. Cel care a reușit, după multe încercări, să obțină reacția controlată, a fost fizicianul italian (de origine evreiască) Enrico Fermi, într-un laborator din Chicago. Abia de aici încolo se poate vorbi de Proiectul Manhattan.
Conducerea științifică a proiectului a fost asigurată de fizicianul american Robert Iulius Oppenheimer, dar proiectul, care a implicat peste 500.000 de oameni, a fost condus de un general american.
Deloc neinteresant, proiectul a fost lansat în urma unei scrisori către președintele american (atunci Franklin Delano Roosevelt) de însuși Albert Einstein, un pacifist care apoi și-a regretat gestul, dar proiectul era inițiat. Despre Albert Einstein și creația sa științifică, cu altă ocazie.
Așadar ca rezultat au fost obținute 3 dispozitive. Unul experimental, detonat în primăvara lui 1945, la Los Alamos (New Mexico) și altele două, o bombă cu uraniu îmbogățit (existau 5 metode de îmbogățire, au fost abordate toate), iar cealaltă cu plutoniu (element care nu există în stare naturală în natură, dar s-a aauzit de el. Ultimele două au fost lansate asupra orașelor japoneze Hiroshima (la 6 august 1945) și Nagasaki (la 9 august), la urma urmei inutil, căci Japonia va capitula necondiționat pe 2 septembrie.
Aici e momentul să formulez o ipoteză personală, cu riscurile de rigoare: Stalin era informat despre proiect și ar fi provocat SUA să folosească bombele, ca în fața istoriei această țară să rămână responsabilă. Așa s-a și întâmplat. URSS a lansat propria sa bombă nucleară în 1949 (prea ocupate în război, sovietele nu mai aveau resurse pentru un proiect propriu).
În istorie rămâne și faptul că în URSS a funcționat prima centrală nucleară pentru producția de energie la Obnisk. Experimental.
Istoria armelor nucleare și a centralelor nucleare producătoare de energie este foarte lungă și nu e obiectul demersului de față.
Mi-am pus, la vremea sa, problema surselor de uraniu ale URSS, la vremea cuvenită. Am și aici o ipoteză, dar o trec sub tăcere. Despre explozia, în ultimele sile ale lui aprilie 1986, a centralei de la Cernobîl, nici o vorbă. Au avut și americanii accidente, mai mici, la centralele nucleare.