traducere & prezentare de Antonio Olșanschi
Anne Sexton (1928–1974) a fost una dintre cele mai importante voci ale poeziei confesive americane din secolul al XX-lea. Născută în Newton, statul Massachusetts, a început să scrie poezie ca o formă de terapie după episoade severe de depresie și internări psihiatrice. Opera sa explorează teme precum boala mintală, maternitatea, identitatea feminină și moartea, într-un stil direct și profund personal. Volumul Live or Die i-a adus Premiul Pulitzer în 1967. Lupta sa cu depresia i-a marcat întreaga viață, iar moartea sa prematură i-a consolidat statutul de figură emblematică a literaturii americane moderne.
Sfaturi pentru un om drag
Ai grijă cu puterea,
pentru că avalanșa ei te poate îngropa,
zăpada, zăpada, zăpada îți va sufoca muntele.
Ai grijă cu ura,
când își deschide gura, te vei arunca în ea
să-ți devorezi piciorul, cuprins de lepră.
Ai grijă cu prietenii
pentru că, dacă îi trădezi,
așa cum o vei face,
își vor băga capul în toaletă
și vor trage apa după ei.
Ai grijă cu rațiunea,
pentru că știe atât de multe încât nu știe nimic
și te va lăsa atârnând cu capul în jos,
rostind întelepciuni, în timp ce inima
îți va aluneca prin gură.
Ai grijă cu jocurile, interpretări teatrale,
discursuri scrise, învățate și rostite,
pentru că te vor da de gol
și vei sta ca un băiețel dezbrăcat,
care face pipi în propriul pătuț.
Ai grijă cu dragostea
(în afară de cazul în care e adevărată
și fiecare parte din tine spune da, chiar și degetele de la picioare),
pentru că te va înfășura ca pe o mumie,
iar țipătul tău nu va fi auzit
și fuga ta nu se va sfârși niciodată.
Iubirea? Fie bărbat. Fie femeie.
Trebuie să fie un val pe care vrei să te arunci,
să-i dai corpul, să-i dai hohote de râs,
să dai, atunci când te vei prinde în nisip,
lacrimile tale pământului. Să iubești pe altcineva
e ca o rugăciune neplanificabilă, pur si simplu cazi
în brațele ei, pentru că neîncrederea se șterge prin credință.
Om drag,
dacă aș fi în locul tău, n-aș acorda atenție
acestor sfaturi,
alcătuite oarecum din cuvintele tale
și întrucâtva din ale mele.
O colaborare.
Nu cred în niciun cuvânt pe care l-am spus,
cu excepția câtorva, doar în faptul că mi te închipui un copac tânăr
cu frunze lipite, care știu că va prinde rădăcini
și că-i vor apărea muguri adevărați.
Desprinde-te. Desprinde-te.
Ah, om drag,
frunze probabile,
acestei mașini de scris îi place că te îndrepți spre ele,
dar vrea să spargă pahare de cristal
în cinstea
ta,
atunci când coaja întunecată îti va cădea
iar tu vei pluti pretutindeni
ca un balon care nu și-a găsit locul.
Disperare
Cine este ea?
O cale ferată spre iad?
Ce se frânge ca un picior de mobilă?
Speranța care, dintr-odată, dă pe dinafară din hazna?
Iubirea care se scurge la canal ca scuipatul?
Iubirea care îți spune „pentru totdeauna”
și apoi trece peste tine ca un camion?
Ești tu o rugăciune ascunsă într-o reclamă?
Disperare,
Nu prea îmi place de tine.
Nu te potrivești cu hainele sau țigările mele.
De ce te așezi aici,
mare cât un tanc,
cu tunul ațintit spre o jumătate de viață?
N-ai putea să te scurgi într-un copac,
în loc să mi te așezi aici, la rădăcină,
izgonindu-mă din viața pe care am trăit-o,
după ce mi-ai fost atât de mult timp în pântece?
Foarte bine!
Te voi lua cu mine în călătorie,
acolo unde, de atâția ani,
brațele mele au rămas fără glas.
Furia apusurilor
Ceva
rece este în aer,
o aură de gheață
și flegmă.
Toată ziua am construit
o existență și acum
soarele se scufundă să
o distrugă.
Orizontul sângerează
și își suge degetul.
Degetul mic și roșu
se face nevăzut.
Iar eu mă mir de
existența asta cu mine însămi,
visul ăsta pe care-l trăiesc.
Aș putea mușca din cer
ca dintr-un măr,
dar mai degrabă
aș întreba prima stea:
de ce sunt aici?
de ce trăiesc în casa asta?
cine e de vină?
ăh?