traducere & prezentare de Irina Daria Moisan
Wole Soyinka (n. 1934, Abeokuta, Nigeria) este dramaturg, poet, romancier și eseist, considerat una dintre cele mai importante voci ale literaturii africane contemporane. În 1986 a devenit primul african laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Opera sa îmbină tradițiile și mitologia yoruba cu forme moderne de expresie artistică, explorând teme ca puterea, identitatea și libertatea. Activist neobosit pentru democrație și drepturile omului, a fost închis în timpul războiului civil nigerian și a cunoscut exilul pentru criticile sale la adresa regimurilor autoritare.
Civil și soldat
Năluca mea s-a ridicat din ploaia de plumb
Și a spus: „Sunt civil.” A fost de ajuns
Să te sperii și mai tare. Căci cum aș fi putut
Să mă ridic, făptură a acestei lumi, la ora aceea
De moarte nepărtinitoare! Și m-am gândit:
Dar nici conflictul tău nu-i de pe astă lume.
Ai încremenit
În ambele eternități și, vai, îți auzeam lecția
Sesiunilor de instrucție, dădeai ordine:
Pârjolește pământul în urma ta, nu lăsa
În urmă dubioși neutri. Repetarea
Dilemei mele de civil, săpând în pământ
La festivalul de plumb al prietenilor tăi mai entuziaști
Te-a tulburat și mai mult, iar când
Ai îndreptat arma spre mine și moartea
Mi-a tresărit ușor în ochi, ți-am înțeles perfect
Nenorocirea și pe toți ai tăi.
Sper ca într-o zi,
Preocupat de meșteșugul meu de a trăi, să fiu oprit
De năluca ta într-un tranșeu
Și să-mi faci semne: „Sunt soldat.” Nu voi ezita,
Ci voi trage în tine drept și cinstit
Cu carne și pâine, cu un ulcior de vin,
Cu brațele pline de dragoste și acea
Singură întrebare: „Spune-mi, prietene, acum știi
De ce anume ne luptăm?”
Conversație telefonică
Prețul părea rezonabil, locația
Nu conta prea mult. Proprietăreasa mi-a promis că stă
În altă parte. Nu mai rămăsese nimic de făcut
Decât să-i mărturisesc: „Doamnă”, am avertizat-o,
„Urăsc drumurile făcute degeaba — sunt african.”
Liniște. Semnalul tăcut al bunelor maniere
Aflate sub presiune. Vocea, când i-a revenit,
Era dată cu ruj și avea un portțigaret lung,
Placat cu aur, și a ciripit. M-a prins mișelește.
„CÂT DE NEGRU?”… Nu auzisem greșit… „DESCHIS
SAU FOARTE ÎNCHIS?” Butonul B, butonul A. Duhoarea
Respirației râncede a jocului public de-a v-ați ascunselea.
Cabină roșie. Cutie poștală roșie. Autobuz roșu
Cu etaj, turtind asfaltul. Totul era real! Rușinat
De tăcerea mea necuviincioasă, împins de
Capitulare, uluit, am cerut lămuriri.
A fost amabilă, schimbând accentul —
„ÎNCHIS? SAU FOARTE DESCHIS?” Am avut o revelație.
„Vreți să spuneți — ca ciocolata simplă sau cea cu lapte?”
Aprobarea ei a fost rece, zdrobitoare printr-o ușoară
Indiferență. Rapid, ajustându-mi lungimea de undă,
Am ales. „Sepia vest-africană” — și, ca o completare,
„Așa îmi scrie în pașaport.” Liniște, pentru o fantezie
Spectroscopică, până când adevărul i-a lovit puternic
Accentul în receptor. „CE-I AIA?”, a recunoscut,
„NU ȘTIU CE-I AIA.” „Ca o brunetă.”
„DECI ÎNCHIS LA CULOARE, NU?” „Nu de tot.
La față sunt brunet, dar, doamnă, ar trebui să-mi vedeți
Restul corpului. Am palme și tălpi albe de tot,
Ca blondul de peroxid. De la frecare, cauzată —
Prostește, doamnă — de statul pe scaun, am
Fundul ca pana de corb — O clipă, doamnă!” — simțind
Cum ridică amenințător receptorul la tunetul
Vorbelor mele — „Doamnă,” am implorat-o, „n-ați prefera
Să vedeți cu ochii dumneavoastră?”
Noapte
Mâna ta e grea, Noapte, pe fruntea mea.
Nu port o inimă nestatornică precum norii,
Ca să par îndrăzneț.
Mă istovește plugul tău subtil.
Femeie ca scoica, pe semiluna mării.
Ți-am văzut ochiul gelos stingând
Fluorescența mării, dansând necontenit
Pe valuri. Iar eu am rămas acolo secătuit,
Supunându-mă ca nisipurile, cu sânge și sare
Curgând spre rădăcini. Noapte, ai revărsat
Umbre frânte prin frunzișul umed
Până când, scăldat în difuzia caldă
A celulelor tale pătate de lumini și umbre,
M-au chinuit senzații fără chip, tăcute ca hoții noaptea.
Ascunde-mă acum, când puii nopții bântuie pământul.
Nu trebuie să-i aud! Aceste celule încețoșate mă vor
Pierde; gol, nechemat, la nașterea mută a Nopții.