[fragment de roman]
de Ancuța Manea
-1-
S-a întors, cumva împotriva voinței ei, pentru a privi încă o dată. Nu știa să își explice motivul. Curiozitate? O dorință uitată? Sau pur și simplu voia să își dea seama dacă, în acele câteva momente, a identificat bine silueta îndepărtată. S-a concentrat pe ceea ce simțea atunci. Nu avea niciun fel de interes. Fusese atinsă, încă o dată, o coardă a trecutului, ce a reverberat în surdină preț de câteva secunde, așa cum se mai întâmpla în ultimii ani. Își îngropase de multă vreme sentimentele.
Atenția și-a îndreptat-o imediat spre lucrurile presante: a treia și ultima îmbarcare spre Bora Bora. Se anunța în difuzoare chiar zborul pe care urma să îl ia. Aceeași coadă de prezentare a actelor, găsirea locului, aranjarea bagajului… așa fusese și cu câtva timp în urmă.
Zbura! Pentru a câta oară? Nu voia să știe cu adevărat, fiindcă nu se putea concentra. Avionul se afla în decolare, iar ea experimenta aceeași senzație că i se suie sufletul și stomacul în gât. Și iritații ale pielii. Ura zborurile! În schimb, îi plăceau aeroporturile cu zarva și foiala lor. Cafenelele, restaurantele mici și magazinele duty-free. Bogăția de mirosuri și mărfuri de vânzare. Fiind ianuarie, în spațiile magazinelor dăinuia încă spiritul sărbătorilor Anului Nou, prin decorurile specifice. Ei bine, toaletele au fost mereu problema din cauza ba a cozilor, ba a bagajelor pentru care era necesară supraveghere. Însă, una peste alta, aeroporturile au reprezentat mereu o alternativă mult mai plăcută față de zboruri! Așa a fost viața ei. În prima parte, meseria pe care o exercita cerea uneori mobilizarea de a zbura undeva, departe de țară, unde trebuia să execute diverse sarcini. În felul acesta, deși nu a fost o înfocată a călătoriilor, a reușit, în câțiva ani, să viziteze o bună bucată de lume. Nu i-a plăcut foarte mult această etapă, dar, cu siguranță, era recunoscătoare pentru experiența pe care o acumulase.
Copilul părea că se simte bine, fiind deocamdată prea mic pentru a exprima vreo teamă legată de deplasările cu avionul. Slavă Domnului! Acum folosea transportul aerian doar atunci când pleca în călătorii de vacanță. De data asta însă, trebuia să recunoască, drumul fusese cam lung.
S-a cufundat în gânduri. Atmosfera susținuse și atunci un avion, cu altă destinație, spre o poveste încâlcită, care acum i se pare pur și simplu ireală, cu atât mai mult cu cât făcea parte din aventura vieții ei. Trecuseră aproape trei ani.
-2-
Era o dimineață apăsătoare în Capitală. O atmosferă ce îți crea disconfort. Vremea aceasta, de la mijlocul lui februarie, îți aducea un dezavantaj în plus față de lipsa de chef pe care o resimțeai deja în fiecare luni, când trebuia să mergi la muncă. De parcă ai face-o de plăcere! Și tocmai azi, când aerul ăsta părea că îl sufocă, în loc să îi ofere oxigen, trebuia să discute acea problemă care ajunsese presantă, cu stagiatura sau bursa, ce Dumnezeu o fi! Și cui i-o fi venit și ideea asta?! Ce sens avea să se mai întrebe! O altă situație în care era necesară rularea unor bani. Poate va ieși totuși ceva bun din asta. Treaba lui era să rezolve, într-un final, acea solicitare la nivel de instituție. Acesta era motivul pentru care trebuia să îl întâlnească foarte curând pe conducătorul unității. Nu-l plăcea. Era un tip din topor, lipsit de stil, plin de relații, care se pricepea să învârtă banii, cu o poziție bine consolidată. Revenind la bursă, dacă ar fi fost după el, ar fi propus-o direct pe Viviana Ivănuș, chiar dacă nu erau bani mulți în discuție. La urma urmei, suma era mai mare decât salariul ei, având acoperite cheltuielile de mâncare și cazare. Transportul îl asigura instituția. Viviana era deosebită de marea majoritate a angajaților. În cei 37 de ani de muncă văzuse câțiva oameni ca ea, unii ajunseseră bine, alții își făcuseră un scop în sine din a se lupta cu sistemul și, în final, au fost învinși. O privea pe fată ca pe copilul lui. Fiica lui era cu patru ani mai mică decât Viviana și urma în foarte scurt timp să îi dăruiască un nepot. Își dorea să o vadă pe Viviana făcându-și un viitor bun, să fie o câștigătoare. Iar povestea asta cu stagiatura sau bursa, oricum s-ar fi numit, putea fi o oportunitate. O vedea în stare să evolueze și să facă propuneri. Lumea, inclusiv conducătorul unității, nu o plăcea din cauza stilului ei foarte strict și plin de principii, mai cu seamă în lumea noastră unde, să fim serioși, merge totul și așa, nu? Ea voia mereu să fie bine, dacă nu perfect, verifica la sânge și punea întrebări. Doamne, câte întrebări! Ca să se asigure că totul este realizat la punct și virgulă. O admira pentru că mereu citea, fiind însetată de cunoaștere. În secția unde lucra, în afară de șeful ei, doar ea mai căuta materiale informative și cele mai noi realizări din domeniu. Din punctul lui de vedere, chipul ei nu era de o frumusețe exagerată. Însă arăta bine pentru cei 32 de ani ai ei. Chiar foarte bine. Avea în jur de un metru șaptezeci, din ceea ce putea aprecia el, zveltă, cu gesturi hotărâte, acompaniate de privirea concentrată, serioasă, uneori chiar tăioasă a ochilor ei căprui. În toți acești ani, de când lucra cu ea, nu o văzuse tunsă decât relativ scurt, cu nivelul părului cafeniu, cu nuanțe de roșcat, imediat sub maxilar. Tenul alb, ușor de tot pistruiat pe nas. Fața era ovală, evidențiind un nas subțire, cu nări fine. Ochii foarte expresivi, mari și delimitați de gene negre și dese. Îi părea rău pentru ea, deoarece înțelesese, din bârfele obișnuite în cadrul colectivelor, că nu avea pe nimeni în vedere măcar ca prieten. Era obsedată de muncă. Păcat!
Luat de gânduri referitor la Viviana, nu a văzut pe trotuar o hârtie, ce ajunsese jumătate și pe bordură, acoperind un petic de gheață. A călcat un pic lateral pe ea, alunecându-i piciorul. Asta-i mai lipsea pentru o zi tipică de luni, când nu ai chef de nimic! O durere ascuțită i-a traversat glezna. S-a redresat, reluându-și drumul șchiopătând. Va trebui să ia un taxi când merge înapoi acasă, deși era unul dintre puținii norocoși din Capitală care stăteau aproape de locul de muncă. Din acest motiv nu accepta să se deplaseze, decât atunci când situația o impunea, cu mașina de serviciu.
A urcat cu liftul direct până la etajul unde conducătorul unității își avea biroul. Al său se găsea cu două etaje mai jos. A solicitat secretarei o întrevedere cu acesta. După incidentul cu glezna, se hotărâse să nu mai amâne tărășenia, cine știe ce va urma să facă în privința piciorului, mai ales că durerea devenise sfâșietoare de fiecare dată când îl punea în pământ. A fost primit imediat, spre surprinderea lui.
—Cornelia, te rog să ne aduci două cafele!
—Imediat, domnu’ director!
—Vă rog, pentru mine, nu. Am băut deja acasă. Dacă se poate, un ceai, de preferat din fructe de pădure.
—Cornelia, ai reținut, da? Un ceai din fructe de pădure pentru domnul director Mitică.
Apoi, adresându-i-se lui:
—Ia zi, care e treaba așa de dimineață și lunea?
—În legătură cu bursa aceea, pentru care ni se solicită desemnarea urgentă a unui tânăr până în 35 de ani, dacă se poate să facă parte dintr-o categorie defavorizată sau să fie de gen feminin…
—Iese ceva la afacerea asta? Ce sumă de bani este implicată?
—Nu este un cuantum foarte mare, tocmai aceasta este și problema. Locul a rămas neocupat deoarece oferta financiară se situează mult sub ceea ce au fost celelalte. Bătaia a fost mare pe primele cinci. Trebuie să rezolvăm și să răspundem cumva mai sus, fiindcă ne-au dat termen până la finalul săptămânii. Să ne gândim…
—Dacă era ceva ca lumea, o sumă frumușică, o trimiteam pe Mona. Are potențial! Deși, din cât am înțeles, candidatul va locui acolo cu ei în reședință. În consecință, e nevoie de cineva cu un anumit nivel de decență și educație. E vorba de o familie de aristocrați cu titlu nobiliar, nu?
L-au mirat un pic cuvintele rostite de conducătorul unității. Asta înseamnă că lecturase cu atenție documentația și înțelesese implicațiile prevederilor sale. Vulpoi bătrân!
—Da, domnule director…
—Ce scrie, mai exact, în hârtiile alea? Lasă banii! E cumva și de muncă, trebuie să facă acolo ceva concret? Este cumva afectată imaginea noastră, în eventualitatea în care nu iese bine?
—Se menționează că, la final, bursierul are obligația să întocmească un raport pe baza a ceea ce a văzut în prezentarea proiectului și să propună soluții de îmbunătățire, să vină cu elemente de noutate.
—Aha! Hm…
—Aveți vreo decizie în acest sens?
Glezna îl sâcâia din ce în ce mai rău, chiar dacă stătea așezat. Nu avea chef nici de ceai. I se părea prea fierbinte. Își dorea ca acea discuție să se termine cât mai repede, însă voia să facă astfel încât să o împingă pe Viviana Ivănuș în față, dar fără să bată la ochi. Conducătorul unității avea un simț foarte dezvoltat de a „mirosi” dacă manifestai vreun interes personal și, dacă te prindea, făcea exact pe dos, numai să nu fie ca tine. Nu voia să piardă din cauza propriei nerăbdări și a lipsei de tact.
—Cum o cheamă pe fata aia cu părul lins și tuns scurt? Aia care mereu găsește câte ceva, de tot verifică, citește și nu se mai satură?
Exact ceea ce aștepta! Chiar dacă s-ar fi referit la alta, avea să se prefacă precum că nu a înțeles exact la cine s-a gândit și să întrebe de ea.
—Păi, poate spuneți de Viviana Ivănuș?
—Așa, Viviana Ivănuș! Un nume ce mă irită. Dacă tot este atât de băgăreață, atunci să îi dăm de lucru! A mai fost plecată și nu am avut probleme din cauza ei. Am văzut-o când a fost anul trecut la semnarea contractului ăluia, știi la ce mă refer.
Directorul Mitică a aprobat ușor din cap. Nu voia să îl întrerupă, dorind să îi lase impresia că este total detașat, nu are niciun interes.
—A fost singura care s-a ocupat de partenerii noștri, ca o adevărată gazdă. A știut să îi servească, să converseze cu ei. Una peste alta, surprinzător pentru una cu o origine ca a ei, dar fata a avut stil! Nu știu de unde atâta educație din mediul din care provine ea! În fine, ca să terminăm odată cu toată povestea, te duci la ea, îi spui care e situația, nu îi lași loc de întors și începeți să faceți formele.
Directorul Mitică ar fi vrut să spună că tocmai acela era unul dintre motivele pentru care o admira (poate o și invidia un pic?), deoarece reușea să își depășească limitele, presupunea el, prin mult studiu, autodisciplină și lucru continuu cu ea însăși, fiind complexată de condițiile în care a luat startul în viață și făcând tot posibilul să se ridice deasupra lor. Ideea e să știe unde să se oprească… El obținuse ceea ce își propusese. Nu trebuia să strice cumva treaba acum, la final, astfel că spuse scurt:
—Vă mulțumesc și vă urez o zi bună, așa vom proceda!
///
Cât de ușor a fost! Parcă nici piciorul nu îl mai durea atât de rău. Se bucura ca un copil! Fata aceea merita să aibă parte de o șansă. Până acum a fost plecată, e adevărat, a trimis-o numai ca să rezolve strict fel și fel de probleme, pe o diurnă minusculă, însă cu cheltuielile de transport și cazare incluse. De fiecare dată, se descurcase minunat. De aceea o și remarcase, în cele din urmă. Acum, în sfârșit, era vorba de niște bani și de posibilitatea de a se evidenția în străinătate. Poate rămânea acolo. Poate își găsea acolo un post, plătit la nivelul ei de implicare.
Nu a vrut să arate față de nimeni beteșugul pe care îl căpătase în urma neatenției de dimineață. S-a îndreptat către lift cu mișcări sigure, strângând din dinți. Viviana avea biroul la același etaj cu al lui. Se va duce direct la ea, ca să fie drumurile cât mai eficiente, și o să discute cu ea acolo. Sau mai bine o cheamă la el în birou? Ea împarte spațiul cu încă două persoane. Nu, o să o aducă la el. Cel mai bine!
—Bună dimineața, Viviana!
—Bună dimineața! Să știți, domnule director, că acum făceam ultimele verificări…
El a întrerupt-o cu un gest scurt din mâna ridicată. Nu avea nevoie să îi dea raportul.
—Ia loc! Nu pentru asta te-am chemat. Ședința de progres a proiectului în care ești implicată este mâine. O să vedem. Acum avem altceva de vorbit. Ești candidata aleasă din partea instituției pentru o bursă în străinătate. Sunt prevăzuți bani pentru cheltuieli curente. Ai masa și cazarea asigurate de partenerul din străinătate, iar drumul este acoperit de instituție.
Viviana a rămas o clipă fără grai. Nu se așteptase la asta. Nu își dorea călătorii în acel moment al vieții.
—Trebuie să demarăm formele de plecare.
—Îmi cer scuze, dar de ce este atâta grabă? Când este planificată plecarea?
—Așa, da! Asta omisesem să îți spun.
Viviana se uită intens la el. Ar fi vrut să îi dea replica: „Nu este singurul lucru pe care l-ai omis”. Despre ce era vorba? Unde se pleca? Pentru cât timp? Directorul își continuă ideea:
—Peste o săptămână. Practic, săptămâna aceasta ai timp să faci actele, iar săptămâna viitoare poți să predai ce ai tu ca temă aici celui care te va înlocui pe această perioadă, iar sâmbăta următoare te sui în avion.
—E foarte din scurt. Pentru câtă vreme este plecarea?
—O lună.
Nu îi venea să creadă! Când își imaginase că viața ei o să intre într-un normal, având unele speranțe, acum intervenise asta! Din tonul superiorului ei se vedea că decizia fusese luată și nu avea cum să dea înapoi. Erau atât de multe lucruri pe care trebuia să le pună la punct! Demarase procedura pentru un credit ipotecar. Voia să aibă apartamentul ei, chiar și o garsonieră. Trebuia să se gândească și să aleagă între un apartament cu două camere confort doi și o garsonieră confort unu. Era prinsă în această activitate, pe care dorea să o termine cât mai repede, pentru a se vedea la casa ei, și acum asta! Dar nu voia să se plângă și să spună cuiva ceva despre aceste planuri ale ei. Toate, la timpul lor! Banii de avans fuseseră strânși cu greu, pe parcursul a 10 ani, de către ea și mama ei. Oamenii sunt invidioși, curioși, scormonitori. Cine știe la ce s-ar fi gândit imediat: că i-a fost mărit salariul sau cine știe ce noroc ar fi dat peste ea.
—În ceea ce privește proiectul la care lucrezi, o să ai posibilitatea să comunici punctul tău de vedere mâine la ședință și tot atunci să vedem pe cine găsim să te înlocuiască.
Durerea din gleznă devenise insuportabilă, chiar dacă ședea pe scaun. Într-un gest negândit prea bine, și-a ridicat un pic cracul pantalonului, din dorința de a vedea de unde vine durerea. Și tot fără să gândească prea mult gestul, a lăsat în jos și marginea șosetei. Reacția Vivianei l-a surprins profund. A plecat alergând din biroul lui și, peste câteva clipe, s-a întors, ca o vijelie, de parcă ar fi fost vorba de o hemoragie, cu un batic, vată și spirt. I-a spus că nu arată deloc bine, de parcă el nu și-ar fi dat seama că acea nuanță de vinețiu și umflătura exagerată nu sunt în regulă. I-a cerut permisiunea să îl bandajeze, așa cum se poate cu acel batic, dar să fie legată strâns glezna și aplicat tampon cu spirt. După care l-a sfătuit să ajungă cât mai repede la un medic. Grija ei pentru el l-a făcut să zâmbească, deși poate pe față i s-a afișat mai mult un rictus, determinat de durere și de modul în care îi zvâcnea încheietura afectată. Chiar i-ar fi părut rău pentru fata asta dacă ar fi ratat această șansă! Indiferent cât de speriată și preocupată este acum, o lună de zile nu reprezintă un capăt de țară!