[egoRainbow]
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Jenny Mitchell este o poetă britanică născută la Londra, într-o familie de origine jamaicană. A publicat trei volume: Her Lost Language (2019), câștigător al premiului pentru poezie „Geoff Stevens”; Map of a Plantation (2021), distins cu Poetry Book Award; și Resurrection of a Black Man (2022). Poemele sale abordează teme ca memoria, sclavia transatlantică, identitatea, relațiile de familie, experiența cetățeniei britanice, migrația forțată etc. Susține ateliere de scriere creativă, fiind implicată în proiecte comunitare la British Library din Anglia și Cork City Libraries din Irlanda. Desfășoară activitate de jurnalism cultural, este coeditor de poezie la ziarul Morning Star și a câștigat numeroase concursuri literare.
Academia
Acesta nu-i campus pentru săraci. Cei cu stare,
în haine ponosite de designer, cu etichete la vedere –
averea fluturând în soare. O generație răsfățată,
pregătită să aibă totul, prezentată drept lideră
a lumii, în vreme ce eu vin dintr-un apartament social –
primul copil din familie care dă examene.
Cei de bani gata își dau probabil seama că sunt
pe dinafară cu toate. Ce știu eu de sosul bechamel?
Oare e la fel ca sosul alb? Și uite așa negresa
începe să-și ascundă vocea: How now, brown cow?
Sunt ca Eliza lui Pygmalion. Cine să aibă habar de
rain in Spain? Eu n-am ieșit niciodată din țară.
Datoria crește tolănită într-o cafenea –
brioșe umplute cu frișcă și gem, ciocolată caldă
turnată până sus. Sunt uluită de lingurițele
de argint dintre buzele subțiri. Buze mereu strânse.
Banii subțiază vocalele – o voce de cristal, cuvinte
pe care vreau să le rostesc, dar îmi rămân în gât.
O pierdere mai mare
Prima știre vorbește despre o duzină de migranți:
opt bărbați, trei femei și un copil,
prăpădiți pe stânci. Barca, o grămadă de surcele
plutind la suprafață, printre haine zdrențuite.
Camera virează și ne arată o casă
cuprinsă de valuri, o mică baracă din cărămidă,
genul pe care și-o construiește o familie și o extinde
din generație în generație, cu trupuri pe acoperiș.
O biserică se află sub ape, o uriașă
plută barocă scufundată, cu oameni plutind
în apropierea turlei. Camera pătrunde înăuntru:
sunt copii pe strane, la picioarele lui Hristos.
Apoi ies la suprafață bibliotecile, acum golite
de cărți, apa murdară năvălește pe rafturi,
mesele plutesc, computerele se zdrobesc
de țărm în timp ce valurile lovesc cu putere.
Muzeele încep să se încline, artefactele se desprind,
împodobesc talazurile. Cupele de aur și argint
scânteiază în soare, capete nobile de bronz,
îngreunate de lumea care se agață cu disperare.
Când camera se mișcă din nou, o femeie strigă
după ajutor, se trage pe o stâncă, șoptind
aceste cuvinte: Țara mea e acolo, în larg.
Și arată spre cerul de un albastru orbitor.