traducere & prezentare de Adriana Șerban
Linda Gregg (1942–2019) a fost o importantă poetă americană, născută în Suffern, New York, și crescută în Marin County, California. A studiat la San Francisco State University. A debutat în 1981 cu Too Bright to See, urmat de volume precum Alma, The Sacraments of Desire, Things and Flesh și All of It Singing. Poezia sa, de o intensitate lirică remarcabilă, explorează în principal iubirea, pierderea, dorința, singurătatea și suferința. A primit numeroase distincții, între care premiul Whiting, premiul Sara Teasdale și premiul PEN/Voelcker. A predat cursuri de poezie și scriere creativă la mai multe universități prestigioase americane și a locuit la New York până în ultima parte a vieții.
Singură cu zeița
Tinerii mână caii în galop
pe nisipul ud din Parangtritis.
Înainte și înapoi, cu apa când aproape,
când alunecând departe.
Aceasta este marea în care trăiește zeița,
furioasă, despărțită de iubitul ei.
Nu purta roșu, nu purta verde aici,
așa zic oamenii. Nu înota în mare.
Adu-i ceva ofrandă.
Îi ofer o nucă de cocos ca să-l protejez
pe cel ce-l iubesc. Apa o aduce înapoi.
Intru în apă și o arunc și mai departe.
„Zeița nu-ți primește darul”,
zice o bătrânică.
Eu îi spun că poate mă place
și că, de fapt, e un joc.
Bătrâna rămâne pe gânduri,
caii poartă obrăzare de pânză,
tinerii sunt mândri de ei,
nu mai văd nici în stânga, nici în dreapta,
pretind că sunt neînfricați. În galop,
încolo și încoace, pe caii lor frumoși,
pe plaja udă de la Parangtritis.
Persefona către celălalt soț
Aproape imediat ce am ajuns în Grecia, în prima seară
pe insulă, am încercat să mă întorc la tine și la viața noastră.
Nu mi-a ieșit. Am făcut aceleași greșeli ca alții,
confundând acea casă cu moartea. M-am dus la cimitir
în loc să mă duc spre ușa din spate. Redevenisem
o oarecare. Pisicile de pe drum fugeau de mine.
Cerul era roșu, iar lumea se întuneca. Ciulinii înalți
până la umeri se profilau negri pe argintiul Mării Egee.
Aveam de gând să fur un vas de lut în amintirea ta,
dar poarta era încuiată. M-am uitat prin ea și am văzut
lumânări aprinse în firide, sus, pe pietrele funerare.
Luminițele străluceau printre chiparoși de parcă ar fi fost
pentru mine. Am văzut cum luau în serios întunericul
și am renunțat. M-am întors la noua mea viață. Pe lângă
închisoarea de la marginea orașului. Printre casele săracilor.
Am furat un trandafir care crescuse peste zidul unei vile
ca să i-l dau soțului meu în casa în care trăiesc acum,
un fel de scuză pentru neîncrederea acestei dorințe,
după scumpul mister al bufnițelor din acea noapte stranie.
Laudă primăverii
Ziua se umple cu fiecare lucru și devine completă.
Ies, intru înapoi și ies din nou, tulburată
de o frumusețe care nu cunoaște amânare și năvălește
ca focul. Toate lucrurile se mișcă mai repede
ca timpul și creează astfel nemișcare. Mintea mea
se lasă pe spate și zâmbește, neavând nimic de zis.
Chiar și noaptea ies afară cu o lumină să mă uit
cum totul crește. Mă așez în genunchi și privesc fiecare lucru
în parte. Un păianjen alb umblă pe un boboc de bujor.
Nu am nimic de oferit și aș fi o slujitoare nepricepută,
dar pot să laud primăvara. Pot să laud această sălbăticie
care nu ține seama de ceas. Căprioara care nu se oprește
la lăsarea întunericului, ci continuă să crească toată noaptea.
Frumusețea în fiecare treaptă a înfloririi. Violetele se înalță
când plouă și pârâul e mai zgomotos ca niciodată.
Bătrânul fermier neamț doarme și florile continuă
să se deschidă. Sunt stele pe cer. Menta crește înaltă. Frunzele
se leagănă în bătaia soarelui în timp ce plouă fără oprire.
O văd acolo
Când mă duc în gradină, o văd acolo.
Fantoma își ridică brațele ca să-mi arate
că mâinile i-au fost mâncate.
Din cauza agoniei, rămâne tăcută.
Are sânge pe față.
Îmi dau seama că și-a făcut-o cu mâna ei.
Ca să nu mai simtă cealaltă durere.
Și este adevărat, nu o mai simte.
Nici măcar nu mă vede.
Nu mai este ea, ci durerea însăși
o mișcă. O privesc și mă gândesc
cum să uit. Cum pot să trăiesc cât timp ea
stă acolo? Și dacă îi curm viața,
ce se va alege de mine? Nu pot
să o ating, să o aduc înapoi la realitate.
Aș răni-o prea tare.
Aud peste tot sunetul, felul în care mânca,
dar acum a rămas singur,
complet separat de trup. Cred că
ar trebui să mă uit la ea. N-ar trebui
să-mi feresc privirea. Ar trebui să văd cum dispar
fiecare detaliu și toată expresivitatea.
Doamne, cred că, dacă paradisul ar fi aici,
ar trebui să o includă și pe ea.