[fragment din Ulița Mitului]
de Lucia Eniu
Sărut mănușițele! Da, asta este, cum să nu? Ulița Mitului. Ați nimerit bine. Ce număr? 164? Ei, da, mai e de mers, puțin mai sus și spre dreapta. La… doamna Ida, bănuiesc? Da, cosmeticiana. Păi, dacă doriți, sigur că da, cu plăcere. A, nu, ce treabă să am? Da’ cum să nu? Sunt liber-profesionist, lucrez de-acasă. Tâmplărie. Și un studio foto. Vai, da’ cu plăcere, oricând doriți. Da, e mare, Ulița. Cum adică v-ar fi frică noaptea pe aici? Da’ ce? Suntem canibali? Așa ați auzit? Bătăi și certuri? Da’ unde nu sunt pe planeta asta? Păi oameni suntem. Se mai lasă, uneori, nu chiar non-stop, cu câte-o harță, așa, de-ntreținere, cu țipete, ba mai iese câte un drac de copil de dă câte o bicicletă peste el, îl mai îmbrâncește vreunul, se mai iau la palme de la câte o minge, mai dau și tații, mai sparg câte un geam sau câte un cap, tot cu mingea… ba se mai ceartă niște cucoane de la vreun împrumut de oale sau de altele de prin gospodărie sau de la vreo bârfă… lucruri dintr-astea mărunte, de duzină. Încolo, pace și liniște pe-aici. Da’ nu trebuie să vă fie frică, Doamne ferește! Orice-ar fi și oricum, noi, Mituleștii, adică ăștia de stăm pe Uliță, suntem oameni civilizați, domniță dragă.
Și… cum să vă zic… la salon… o manichiură… o mască, ceva… nu c-ați avea nevoie… da’ dacă trebuie… trebuie… ce să… De Ida ziceți? Păi, dacă așa scrie în ziar, așa i-o fi zicând. Că eu… Epăl Ida? A, așa se citește, da’ se scrie altfel? Păi, eu, cu germana… E engleză? Măr? Asta-nseamnă? Aaaa! De-aia… Că auzisem eu ceva de la concubina mea. Diona o cheamă. Nu, de la Rodiona. Da, interesant, da. Că ea nu frecventează, își cumpără creme și alte cele de la magazin și se înfrumusețează singură. Da’ știe de pe-aici, că lumea vorbește. Cum că Ida și-a deschis un salon de înfrumusețare și întinerire. Că face din babe fete mari, mă iertați… cică din mere le face pe toate, șampoane, creme, săpunuri și alte bazaconii muierești. Păi dacă are livadă de meri! Cât cuprinzi cu ochii, în spate, spre deal. Iduna Juvenică. Da’ noi îi zicem Ida. Păi ce să vă spun? Că ar fi multe, da, dacă doriți, o luăm mai încet. Da, mai avem puțin. Și, cum ziceam, de Ida. Fetișcana, că așa era pe atunci, acum să tot fie cinșpe ani de când a apărut pe Uliță, e de pe undeva dintr-o comună. Cum a făcut, Dumnezeu s-o știe, că n-avea nicio școală, a dat de ăsta, de nea Juvenică, ofițerul. Păi colonel cred c-a fost la viața lui. Ăsta, cu familie, domniță, o nevastă a-ntâia, cuminte și liniștită, contabilă, dacă-mi aduc bine aminte. Ei, în sfârșit. Doi copii mari, de școală, puțin mai mici decât donșoara Ida. Ce-a făcut, ce n-a făcut, cum și unde l-o fi cunoscut, numai ei știu. Da-ntr-o zi, amărâtu ăsta a adus-o la nevastă-sa, pe post de fată-n casă. Nevastă-sa, coană cu pretenții, din familie de oameni respectabili, s-o fi bucurat că are cine-i face treaba în gospodărie. Și, după cum zice gura Uliței, chiar așa a și fost la-nceput. Iar nu știu când și cum s-o fi întâmplat. Treaba e că-ntr-o zi, era spre seară, pe la vreo opt, nouă, s-au auzit așa, dintr-o dată, țipete. Țipau coanele lui nea Juvenică, de ziceai că-i corul pompierilor, cu acompaniament de sirenă. Da’ de-ar fi fost numai țipetele… Coanele se luaseră de cap și de haine și se jumuleau una pe alta, ca niște găini bete. Se vede treaba că focul mocnise cam de multișor și-acum dăduse mălaiul în foc. Cum care mălai? Așa-i vorba, domniță. Păi cum să nu iasă lumea? C-așa-i pe-aici pe la noi. În caz de tărăboi, ieșim cu mic, cu mare, ca la cutremur. Ce să facem? Ne uitam și noi, curioși. Se nimerise bine, că intrasem în sevraj cu toții, din lipsă de evenimente de felul ăsta. Și, cum vă ziceam… păi cum să ne băgăm în gospodăria și-n viața omului? Să ne dea-n judecată? Da’ stați să vedeți, că asta-i partea comică. Că-n toată nebunia aia care avea loc în curtea din față a casei, nea Juvenică stătea bine mersi într-un fotoliu pe terasa largă, cu un pahar de ceva într-o mână și cu o țigară în cealaltă și se uita așa, pierdut, în zare, de ziceai că-i la o clinică de alea, de fericire sau cum se mai numesc, pentru cei stresați. Senin, visător, zâmbea liniștit, mai sorbea câte un strop, mai trăgea câte un fum. Ei, abia a doua zi am aflat de la bârfitoarele Uliței cum că, dis-de-dimineață, oprise în fața casei lui Juvenică un taxi în care se suise în grabă… cine alta decât coana Tina, coloneleasa. Ei, și de atunci, să tot fie, cum ziceam, vreo cinșpe ani, fata-n casă a trecut pe post de coană, cu acte în regulă. Cum, necum, l-a îmbrobodit zdravăn pe nea Juvenică. Omu a divorțat cât ai bate din palme, copiii i-a lăsat lui nevastă-sa, împreună cu niște titluri de proprietate, pensia aferentă și câțiva bănuți într-un cont. Iar Ida s-a făcut coană, cum ziceam. Păi cum să nu fie? Vreo douăzeci, pe puțin. Ea avea pe atunci, la vremea când cu divorțu, vreo douășcinci, nici atâta nu cred, așa că acu merge cam spre patruzeci. Nea Juvenică s-a ramolit bine, așa că-i dai pe puțin optzeci, da’ n-are mai mult de șaizeci și-oleacă. L-a stors Iduța de toată seva și de toți banii. I-a făcut omu livadă de meri, a mai înălțat un cat, i-a deschis coanei salonu cu pricina și un laborator unde face produsele, a mai făcut niște împrumuturi, un avece și-un infarct mai mititel, da’ încă-i bine. Mai iese, din când în când, în baston, pe terasă, la parter, abia-l ține, de baston ziceam, vai de viața lui, a lui nea Juvenică zic, că-i tremură mâinile de zici că-i mașina aia de spart asfaltul. De articulat, ce să mai articuleze? Gura i s-a strâmbat într-o parte, de când cu aveceul. Icnește și face semne disperate cu brațele. Mai cade, îl mai adună servitoarea de pe jos, că are coana Ida servitoare, grasă, trecută de cinzeci. Nu că ar mai conta, că săracu nea Juvenică abia mai poate să-și facă nevoile. Încolo, crai, nea Juvenică. Îi joacă ochii în cap ca mărgelele. Ăia i-au mai rămas fideli, că nici cu urechile… Ce mai vede, numai el știe, da’ de șuierat tot mai șuieră când iese vreo domniță din mâinile Idei. Și oftează, săracu. Numai el știe de ce. Ce ți-e și cu viața asta! Cum trece! Ei, iaca, am ajuns la salon. Coana Ida? O recunoști dintr-o mie. A mai înfloritoare dintre toate. Ce mai? Îi priesc merele. Mai ales de când și-a angajat un grădinar tinerel, așa, cam la vreo nouășpe, douăzeci de ani. La bună vedere, domniță dragă!