Black Iovv

[Andrei Ruse – black job, editura Vinea, 2007]

de Igor Ursenco

1)   Despre scrierea ca “papilă gustativă / saturată de adevăr”

Dincolo de masca juisantă a unui Hercule dedicat, fără drept de apel e drept, unor activităţi de “black job” răsplătite în pauzele erotice, se putea altfel?, cu “blow job”-ul iubitelor textuale, se observă la poetul Andrei Ruse o anumită paralizie mentală, provenită din preeminenţa stării adamice originare, dar supusă în permanenţă coroziunii legilor anatomiei şi fizicii: “porii mei vii miroseau a frică / (…) tot felul de cicatrici / multe tăietui în jurul venelor / vînătăi pe tot corpul”.

Precum oglinda enormă purtată de Stendhal prin diversitatea şi diversiunea narativelor sale, experienţa auctorială din volumul “Black job” devine, vom vedea, o “papilă gustativă / saturată de adevăr” (“iunie“) superfluu. Dar încă Jean Baudrillard ne atenţiona în “Violenţa imaginii” că “discursul adevărului devine pur şi simplu imposibil. El se autoeludează. Totul se ignoră intenţionat, totul îşi sfidează propriul adevăr (…). Furia de a dezvălui adevărul, de accesa adevărul dezgolit  (…) e proporţionat cu imposibilitatea de a-l atinge vreodată”. Echilibrul e atît de fragil încît lipseşte foarte puţin să “transform negrul în alb imediat”, ca şi tentaţia unui dumnezeu uzurpat de atîta credinţă încît să-şi “clatine ateismul” (“iunie“) de pe celălat taler al balanţei ontologice. Unde mai pui apoi şi “lipsa de calciu” şi nocivitatea abuzului de ţigări ce riscă să îl retrogradeze, după metoda familiară a agenţiilor de rating internaţionale, la un registru bacovian care nu a ajuns suficient de simbolist să se ia în serios: “sunt doar eu pe o treaptă la tnb / aşteptînd iarna”.

Eroare gravă pentru turbulenţa grafo-scriptologică adolescentină, pentru că scrisul se plasează de-asupra celui care l-a generat, diseminîndu-se, la rîndul său, autarhic, fără reguli prestabilite: “în singurătate / (oamenii singuri) nu sunt niciodată singuri / cei mai mari demoni din mintea lor speriată / se ascund în obiecte / în refugii de tramvai” (“despre oamenii singuri“).  E chiar bacilul de gripă aviară care devine, nu fără multă întîrziere, virusul violent cu repercusiuni severe de la o persoană infectată la alta, descoperit în gripa porcină, în al doisprezecelea ceas al ştiinţei: “fiecare uşă cu vizor / e un ciclop dintr-o mitologie psihică bolnavă / fiecare maşină vrea să îi calce / orice aglomeraţie prevesteşte un atentat”. Dostoievski, Kafka şi Hitchcock, altoiţi în devălmăşie estetică, într-un film suprarealist în care “totul devine o conspiraţie mondială / (şi) la care ei asistă neputincioşi”(“despre oamenii singuri“).

Această lamentaţie de Iovv post-modern, dar posesor de organe arhaice parţial atrofiate (“nu am piele care să reziste la temperatura / lucrurilor  pe care vreau să le ating / nici ochi pentru cîtă lumină există / nici vene care să mă ţină atît de viu / pe cît mi-aş dori să fiu”, “blow job“), e o dovadă clară, inclusiv pentru autorul volumului, despre imposibilitatea de a mai fi “un om bun / cu o estetică elegantă” (***).

“Să nu te apropii de oamenii singuri / dacă nu îi poţi salva” (“despre oamenii singuri“) e o deviză karamazoviană originată de un Dostoievski nu se mai poate autoemula “în secolul ăsta” (“blow job“) al irealităţii, populat de iovvi nemîngîiaţi de Părintele ceresc ascuns vederii.

2)   Între scopofilie şi simulacru

Am văzut că dedublarea temporală eşuează într-o alienare organică kafkiană, care nu e neapărat şi spaţială: “cîteva umbre se amestecă cu gardurile cimitirului / cîţiva oameni în capătul refugiului / şi numai dumnezeu ştie care sunt vii” (“cubul”).

E o experienţă terifiantă care îi pîndeşte pe toţi creatorii: “creînd chiar şi realitatea cea mai virulentă, ne învaţă acelaşi Jean Baudrillard, ea face ca substanţa reală să dispară. E precum în mitul Euridicei: cînd Orfeu îşi întoarce capul să o privească, ea dispare şi revine în infern”. “În oglindă te văd tot mai des pe tine / mă confund” (“martie“), pentru că “real nu e doar ceea ce poate fi reprodus, dar şi ceea ce e deja reprodus, adică hiper-realitatea” (Jean Baudrillard).

Aşadar, dincolo de realitatea magică a recuperării identitare, naratorului liric îi rămîne un traseu iniţiatic proscris cu mult înaintea izgonirii din raiul mental: “rămîne ca o pată acel colţ al minţii / unde obişnuiam să fiu / să desenez tot felul de proiecte de casă” (“martie“). Situaţia ne aminteşte foarte mult de raţiunea ontologică a lui Karl Marx care nu îşi scrie economia politică a unui stat utopic comunist, ci e surprins, în ciuda voinţei sale, de economia unei apocalipse sentimentale subjugate: “voi lăsa toate fantomele pe hol / (…) mă voi forţa să-mi amintesc doar de momentele / cînd ne uram” (“martie“). Iată nişte fragmente tributare unui cuplu reconstituit ideatic, care ar putea să ne amintească de angoase ce sfîrşesc în spaimele umoristice din scenariul animat “Scooby Do”. Dacă, desigur, nu am şti că, “în final, lumea reală devine o funcţie inutilă, o colecţie de forme fantomatice şi evenimente spectrale, iar noi nu suntem departe de siluetele proiectate pe pereţii din grota lui Platon” (Jean Baudrillard): “pe umeraş stau fantomele hainelor groase / de iarnă / fantomele gecilor noastre împreunate” (“aprilie“).

Ceea ce-i rămîne eroului narativ, pentru a-şi asigura un loc în viitor, e apelul la un trecut imaginar (şi deci imaginat) care trebuie reconstituit cu migală, dacă vrea ca acesta să fie plauzibil, desigur: “amintirile-s memoriile unui străin interesant / de care oricum nu au chef / nu au trecut” (“despre oamenii singuri“). Iar, cum se ştie, “trecutul se răsuceşte odată cu cheia” (“fast memories“). Deşi există riscul permanent, precum în jocul deloc inofensiv propus de Jean Paul Sartre (“să ne imaginăm că ― din gelozie, din interes, din viciu ― aş fi venit să-mi lipesc urechea de o uşă, să privesc pe gaura cheii”), să naufragieze într-o diagnoză la rece făcută de filozoful francez “societăţii scopofile”, deviată de la esenţa sa în obsedanta plăcere de a privi (“aud paşi pe coridor: cineva mă priveşte. Ce înseamnă asta? Înseamnă că sunt atins în fiinţa mea şi că modificările esenţiale apar în structurile mele (…). Eu mă văd doar pentru că cineva mă vede”): “toată lumea a stat pînă acum ascunsă undeva / în hibernare / şi se naşte numai cînd o privesc” (“luni“).

La rîndul său, “tot ce iubesc devine un străin / care mă urmăreşte obsedat “(“despre jos“), dovedind o apetenţă pentru dialectica vieţii şi a morţii care se cere încă confirmată, dar în care eroul liric are toate datele unui gen literar aflat actualmente într-un con (binemeritat?) de umbră: “dumnezeu se uită la mine şi se cruceşte / (…) eu nu sunt inocent deşi poezia / mă schimbă uneori” (“martie“).

3)  Înger şi Demon

Exista totuşi un risc major ca discursul enunţat de la persoana întîia să ricoşeze în spaţiul unei şedinţe clinice clasice, utilizată după Siegmund Freud încoace de către toţi artiştii gălăgioşi: “voi privi tavanul şi mă voi confesa” (“martie“).

Să luăm de pildă tema virilităţii (sau a “sexului explicit”, despre care Michel Foucault afirma că e o formă implicită de putere), confiscată de masca lui Don Juan-Veşnic-Îndrăgostit, în care haremul virtual poate lua locul cerebelului: “fostele iubite / arată toate ca nişte blocuri comuniste”, “adunate toate / ar fi un muzeu de exponate diverse / împăiate / mirosin puternic a naftalină de după geam / bilet ieftin şi cu reducere pentru bărbaţii dotaţi” (“ex-love“). Era aproape inevitabil ca, pe parcursul confesiunii gestionate cu prestigitaţii narcisiace, acesta sa nu ia proporţiile unei Evanghelii erotice: “în general dumnezeu mă ascultă”, dovadă că “gătim împreună / fumăm împreună / (…) împărţim femeile”: într-un cuvînt “eu cu dumnezeu nu folosim prezervative / şi nu avem prejudecăţi” (“fast gods“).

Dar vine un timp al karmei, şi al spleen-ului (est)etic desigur, cînd “ne iubim de frică sau de lene / (…) căutăm pe google sentimente / divorţăm pe messenger prin simple brb-uri / (…) cu iubirea asta / tremurăm în faţa oricărui dumnezeu” (“fast love“): probabil “de aceea oamenii singuri lovesc / ca să nu să se îndrăgostească de pietre sau de statui” (“despre oamenii singuri“). Cîmpul semantic al termenilor consacraţi, dar mai voalaţi, de “libido” sau “dorinţă” falocentrică e îmbogăţit astfel mai cu folos ― dincolo de valenţele vulgarizării humorale, proliferate prin excelenţă la generaţia douămiistă.

Treptat, şi poate ocolind intenţia je m’enfishistă declarată a autorului, “lucky strike / nirvana” şi blow job-bul fără prejudecăţi al femeilor (“blow job“) devin împreună surogatul plauzibil al “Învăţăturilor lui Don Juan-Şamanul” în regia lui Carlos Castaneda: “dormeam spate în spate / ca şi cum sufletele noastre nu s-ar fi văzut” (“iunie“). Probabil să se obişnuiască cu ideea “că atunci cînd mă voi îmbrăca nu va mai fi nimeni / care să îmi aranjeze gulerul şi visele” (“martie“). Precum în versul faimos a lui Cesare Pavese (“verrà la morte e avrà i tuoi occhi”), “moartea nu va veni să îţi spună / că te înţelege” (“blues with a feeling“), pentru că “în cameră există un loc unde / lumina unde nu ajunge / un fel de umbră / pe care dacă o privesc / simt cum moartea mă ia în braţe / ca o iubită nimfomană” (“aprilie“). Ciclul de incipit, nu întîmplător intitulat “c.ocaine“, se deschide cu textul omonim ca un pseudo-jurnal al dependenţei de o entitate feminină ―  palpabilă dar intangibilă în acelaşi timp. E  tot ce a mai rămas dintr-o anima refulată cu tot arsenalul pus la dispoziţia de mascul declarat: “mă simt bolnav ca de ceva incurabil şi groaznic / ceva care îmi roade fiecare celulă pe rînd”.

[ra © 2009 Alice]

Niciun regret nu mai poate actualiza dauna spirituală ce a rezultat: “(port) fiecare pereche de pantofi / (…) calc strîmb dar mă obişnuiesc să fiu femeie / să văd cît de greu e echilibrul” (“martie“). Iluzia că “ne învîrteam soarta pe numere / degete / (…) orice regret ne dădea de gol / şi doar unul dintre noi se putea ridica de acolo” (“iunie“) nu face decît să pună în scenă drama archetipală a lui Romeo şi Julieta, consumată avant la lettre: “cheile / de la casa pe care nu am cumpărat-o /  de la maşina cu care am fi mers pînă în veneţia” (“aprilie“).

Ceea ce se vroia a fi cronica unui spoiler macho anunţat rezultă, treptat şi definitiv, într-o teleologie erotică ratată.

4)   “fast heaven”

Mult mai grav chiar pentru un proiect liric narativ cu veleităţi falofore cum este “black job”, protagonistul sfîrşeşte lamentabil în pielea lui Oblomov imobilizat emotiv, acel Oblomov din romanul omonim al lui Ivan Goncearov: “totul e acum /  mîine e o poveste a unor visători bărboşi / în rugăciunile lor / nasc alte cruci şi răstignesc alţi idoli pe ele / eroi ai dramelor puternice / eroi care se aseamănă cu o şansă / în care s-ar complace bucuroşi” (“despre oamenii singuri“). Ba în cazul volumului “vînat” de poetul român, s-ar putea să putem vorbi în termeni clinici inconfundabili: “nu aveam puterea să mă gîndesc la fapte / doar cuvinte alergau ici-colo / ca nişte sateliţi ce se învîrt în jurul unei planete gata de apocalipsă” (“şîcîdîm”): “doar gîndul că voi pleca iar dimineaţa / din alt dormitor / şi acelaşi gust de pămînt printre dinţi / mă salvează / fiecare loc devine un sanatoriu / de unde vreau să plec / şi plec” (“despre jos“).

Intrăm oficial, sau mai degrabă cititorul e invitat să asiste deloc binedispus la geamul de rezervă a “societăţii spectacolului” lui Guy Debord, singura contribuţie a căreia în faţa epocilor trecute e că există “peste tot terase unde se pariază posibilităţi / destine” (“fast holidays“). În ciuda faptului că “nu există nume / pentru lucrurile pe care vreau să le văd”, minţindu-se în van că “limba pe care o vorbesc / stă încă neinventată”  (“blow job“), nu e nicio garanţie faptul că “toţi au murit proşti / pe frontul dintre petrol şi un vis rock’n’ roll”  (“blues with a feeling“), deoarece “crăciunul de fapt / e la carrefour”, “la mcdonald’s” sau chiar “în cimitire / cînd toate crucile sunt împodobite / şi morţii zîmbesc sub pămînt / îngheţaţi” (“fast holidays“).

Nu e de mirare atunci că “existenţa mea seamănă tot mai mult / cu o adunătură de mini-supravieţuitori”, de unde şi “(întotdeauna) impresia că / vei crăpa în toate miimile-astea străine / o explozie scurtă în care / fiecare gînd e o persoană pe care nu ştii de unde o cunoşti” (“singing for the lonely“). Sincronicitatea confuziei ontologice nu exclude totuşi “depresii colective / ale tuturor personalităţilor mele” (“fast memories“).

“Noi tre’ să fugim în irlanda” (“daniel“) devine astfel o nouă utopie economică şi existenţială: “cu google earth pot să văd dublinul / casele unde voi sta cu chirie /(…) şi să mă-mbăt în toate barurile / care se văd acum strălucind pe ecranul meu plat / de 19 inci” (“google earth“). Să mă bucur că “pot să văd toate străzile şi intersecţiile / pe care le voi traversa” în oraşul archetipal Dublin, acolo mai poţi bea şi azi, neagră şi vîscoasă ca uleiul, o halbă de Guinness ca pe vremea lui James Joyce şi Samuel Beckett, în statul-insulă care, din cauza riscului de a dispărea în mlaştină, îşi va etala mereu casele din cărămidă, cu două nivele standard, ca în “satul global” al lui Marshall McLuhan.

[ra © 2009 Alice]

Să fie katharsis-ul în planul tangibil al raţiunii mai accesibil decît ar putea spera bigoţii din cărţile celor doi dub(l)inezi? Putem desigur “să ieşim la o bere / în dublin prin centru / (…) o să te privească toţi ca pe un om normal” (“daniel“): lucru de care mă îndoiesc în cazul îngerului cu nume omonim.

Dacă aş avea nişte dubii constructive, mi-ar fi mult mai uşor pe suflet poate. Dar “eu stau ronţăindu-mi tristeţea / şi creez dumnezei / cu raiuri tot mai frumoase” (“fast memories“), care nu pot atinge, nu vor putea atinge mîntuirea stilistică. Promisă în cel de-“al doilea volum al lui ispirescu”, dedicat unui copil virtual şi deci mai împlinit din toate punctele de vedere. E, poate, “ultimul poem de dragoste pe care-l scriu“, şi care ar trebui probabil să fie întitulat, cu evlavie la fel de neagră, “Tinereţe fără viaţă şi bătrîneţe fără de moarte”.