de Carl Solomon
1 martie 2009
Am ieşit la plimbare acum o jumătate de oră. Peste tot, noroi putrefact, oameni hidoşi care văzându-mă se ascundeau în unghere, să-şi continue cu nonşalanţă scobitul în nas, un soare hodorogit, pătat şi mai rău, perechi de îndrăgostiţi.
Am încercat dinadins sa evit aglomeraţiile dar mulţimea se autozămislea în dreapta şi în stânga mea, încercând să mă cotropească, să mă depersonalizeze, sa mă violeze.
M-am obişnuit într-un târziu cu fălcile agresive si atunci, ca prin farmec, armata de râioşi s-a volatilizat.
Am pornit furios din apartament dar o răceala neplăcută adusă de umbrele serii m-a calmat puţin. Şchiopătam şi înaintam greoi, lipsit de mister, totuşi nepăsător. Piciorul stâng mi-era rupt în două şi în locul, unde ar fi trebuit sa fie genunchiul erau viermi, care înfulecau lacomi, jucăuşi din mine.
Dar destul despre mine, sa vorbim despre scenă. Peste tot flori carnivore, în culori ţipătoare, neliniştitoare, parfumate în modul cel mai vulgar, care te bântuie ca o alergie. Pe unde am mers? Dar nu prea cunosc străzile oraşului, nu am memoria numelor. De fapt, nu am memorie deloc.
Îmi amintesc totuşi că am trecut pe lângă o farmacie, o librărie cu tablouri pe rafturi, o unguroaică care a încercat să mă scuipe pe bocanci şi un stâlp de telegraf, care a cerut permisiunea să danseze pentru mine.
Dacă după toate acestea puteţi reconstitui traseul meu, aş fi mai mult decât onorat să vi-l confirm.
Am aţipit mai mult de două ore lângă fântâna din parc, dar după evaluări obiective, arbitrii au decis să anuleze meciul, aşa că treceţi cu vederea afirmaţia de mai sus.
Puteţi să vă închipuiţi, că mi-a surâs ideea unui pui de somn, dar m-am răzgândit din decenţă. Imaginaţi-vă că aţi moţăit chiar dumneavoastră în locul meu lângă fântână.
Astfel arbitrii, dumneavoastră, eu şi toţi ceilalţi (hingherii şi michael der tapfere) vor fi mulţumiţi.
Şi pentru că începeţi să mă plictisiţi cu plictiseala dumneavoastră sau chiar plictiseala însăşi începe să se plictisească plictisindu-vă, să grăbim deznodământul, care coincide cu intriga acestei schiţe mitocăneşti.
Când soarele se întrecea pe sine cu superbele ejaculări portocalii în serie, ce proiectau linia orizontului într-un vag ontic, unde nici neantul nu-şi mai spune cuvântul, a răsărit la vreo două zeci de metri în faţa mea, neaşteptat, dar oricând, binevenit, Theo… A virat puţin la dreapta, să ajungă pe trotuarul meu. Omul, pe care l-am omorât de mii de ori în vis, care îmi murdăreşte insomniile, era în faţa mea.
Am dat mana cu el, chiar am impresia ca eu i-am întins-o primul şi am discutat politicos despre vreme, sport, alegeri parlamentare, ca doi prieteni ce suntem. Apoi ne-am luat rămas bun în cea mai demnă cordialitate şi ne-am continuat voioşi, separat drumurile.
Trebuie să fi arătat cam rău, căci el era foarte bine-dispus, el, deşi mai înalt ca data trecută (a crescut în timpul discuţiei noastre cu vreo 3 cm), mi s-a părut într-adevăr urât.
Dumnezeule, nu mint când spun că te ador!
O asemenea zi de primăvară, când ieşi cu gândul sa-l ucizi pe Theo şi te întorci aducându-i zâmbetul în suflet, nu trebuie uitată prea uşor.
În fine, am trecut pe lângă stâlpul de telegraf, care paralizase nepermis, pe lângă unguroaică, ce pornise un meeting, pe lângă librăria, care dăduse faliment si pe lângă farmacia arhiplină şi am ajuns acasă, îmbujorat ca o floare sau ca hârtia igienică fluorescentă.
Şi-ţi şuier printre dinţi, Doamne:
– Lumea ta şi ura mea!
-sfârşit-
episoadele anterioare pot fi citite aici