Sânge Satanic

[fragmente de roman neterminat -IV-]

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

Vestea mi-a dat-o chiar D.
Eram foarte beat când am răspuns la telefon, deşi era abia prânz. Am auzit nişte bolboroseli şi m-am gândit că e vreun retardat de coleg al lui B., care se ţine de glume de cocalari. Pe urmă mi-am dat seama că e o gagică şi plânge.
“A mu-mu-murit sor-meaaaaaaa!”, am desluşit printre sughiţuri. După sughiţuri am avut o bănuială că e D. Dar nu eram sigur.
“Sor-ta, care sor-ta?”, am întrebat-o.
“Sor-mea… R. a noastră”, a zis, de data asta ceva mai desluşit.
“Păi cum a murit”, zic eu destul de calm, în timp ce bâjbâi, ca de obicei, după o ţigară pe sub pat.
“Nu ştiu, acum mi-a zis şi mie ma-mama. Ma-ma-mama a venit de la spi-spital”.
Mâţa lui B. îmi sare în braţe şi începe să îşi frece coada de faţa mea. O azvârl jos din pat. Caut în continuare o ţigară. O fi murit R.? Cine ştie ce a înţeles ameţita asta… Mâţa sare înapoi. O prind de ceafă, mă zgârie. O azvârl iarăşi pe jos şi mă pregătesc să arunc cu un bocanc după ea.
“Păi şi când a dat colţu’?”, întreb, tot calm. Am găsit ţigară. O aprind.
“Nu ştiu, nu ştiu nimic, îhîhîhîhî, poate a aflat despre noi şi de asta a murit. Îhîhî, hai că închid”.
Şi zbang.
Pizda mă-sii de proastă, D. Pula mea. Îmi trag bocancii şi plec la A. să văd dacă ştie el ceva.

…

Mă cheamă M. şi am 25 de ani. Asta o spun azi, când sunt treaz – dacă pot spune aşa, căci nebunia este prezentă şi în cel mai neînsemnat gând al meu, mă poartă într-o lume în care termeni precum real şi imaginar, adevărat şi fals, capătă o semnificaţie cu totul diferită – şi am oareşce motive să cred că nu mă înşel.

Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână. Cum sună asta ca prim rand al unui cv?

Aseară m-a vizitat un berbec cu două rânduri de coarne. Era imens, atingea cu coarnele tavanul, stătea în două copite. Nu behăia, era cuminte, şi totuşi nu ştiu de ce silueta lui părea ameninţătoare. Aveam laptopul deschis, lumina era stinsă căci mă culcasem de câteva ore, iar pâlpâitul arunca umbre prin cameră, berbecul apărea şi dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că ţine o ţigară, neaprinsă, în colţul gurii. Prima chestie la care m-am gândit a fost că vrea să-mi ceară un foc. Mă pregăteam chiar să bâjbâi după brichetă, pe urmă mi-am dat seama că, dacă ar fi vrut, şi-ar fi aprins şi singur ţigara. Cred că semăna un pic cu iepurele lui donnie darko. Stătea acolo şi mă privea în timp ce încercam să adorm. Părea singuratic, şi îmi era un pic milă de el. Mă enerva doar că nu zice nimic, nu face nimic, doar se uită aşa la mine. Don’t just stand there, for fuck’s sake, man, i-am zis în gând.

Nu mai ştiu dacă şi-a luat inima în dinţi şi m-a abordat până la urmă. Cred că am adormit. Ar fi marfă să îmi fi devenit un fel de alter ego, să fi intrat în mine pe nas şi acum eu să fiu de fapt un berbec cu o ţigară aprinsă în colţul gurii, un berbec să vă spună toate astea.

Cred că ar fi posibil.

E o chestie mişto să ai o zi întreagă doar pentru tine, numai şi numai pentru tine, fără să-ţi faci griji în legătură cu ce mănânci, bei, unde te pişi şi aşa mai departe. O zi doar tu cu gândurile tale. Când ţi se întâmplă de câteva ori pe zi chiar, ajungi să te fuţi pe toate tehnicile de meditaţie, pe toate poziţiile complicate, lotuşi, trandafiri şi pula mea în care te învaţă să stai pentru a intra în comuniune cu adevăratul sine. Procedeul e cu mult, mult mai simplu. Tot ce trebuie să faci pentru a ieşi din corp este să fii tu. Nu ai nevoie de nicio tehnică, ci doar de mult curaj. Trebuie să încerci să ignori faptul că ai putea muri. Pentru că, întors dintr-o astfel de călătorie, te poţi considera în sfârşit iniţiat, victorios. Ai înţeles, ai văzut chiar tu ce înseamnă să mori. Nimic nu îţi mai este străin pe lume, nimic nu te va mai surprinde în veci.

Într-o astfel de călătorie mi-am întâlnit Tatăl şi Creatorul. Nu cel care mi-a dat viaţă, acela este un nimeni pentru mine, căci viaţa fiecăruia este doar un accident pe care îl provocăm noi înşine, ci acela care mi-a dat spirit. Cel care m-a creat după chipul şi asemănarea Sa şi m-a blestemat să nu fiu asemeni altora, să nu fiu mulţumit niciodată în sens omenesc dar să fiu fericit în sens diabolic. Cel care îmi îndrumă paşii, care îmi naşte cele mai perverse gânduri, cel ce mă face zi de zi ceea ce sunt.

Nu am pentru ce să trăiesc. Şi îi dispreţuiesc profund pe oamenii care au sau cred că trebuie să ai ceva pentru care să trăieşti. Nu am avut niciodată; doar m-am minţit că am, a fost o scuză. Dar am terminat cu aşa ceva. Când ai pentru ce să trăieşti pierzi din vedere tocmai trăitul. Trăiesc doar ca să văd ce iese din asta. Şi să mă piş pe mine de râs. Până mor de râs, pe bune.

Nu îmi dau niciun motiv pentru care aş putea să mă preocup de soarta omenirii. Îi consider pe toţi nişte extratereştri. Sau mă consider pe mine, ceea ce e fix acelaşi lucru. Nu mai semănăm prin nimic, şi atunci de ce aş avea compasiune, înţelegere? De ce aş iubi nişte fiinţe care nu îmi spun nimic? De ce le-aş ucide, dacă efortul ar fi prea mare şi nu mi-aş demonstra nimic prin asta?

… Berbecul cu două rânduri de coarne s-a întors ieri noapte. De data asta avea, pe lângă ţigara neaprinsă din colţul gurii – what the fuck, man, încă n-ai găsit bricheta aia? – şi o pereche de ochelari de soare chiar în faţa primei perechi de coarne. A ridicat o copită şi mi-a arătat the devil’s horns. I-am arătat şi eu, bucurându-mă că am un frate mizantrop.

Uneori mă gândesc că iubirea asta imensă şi inutilă pe care o simt pentru propria-mi fiinţă încurcă totul, face ca fiecare zi să fie atât de greu de dus cu bine la un final dacă nu fericit cel puţin nu tragic, că strică tot ce se mai poate strica. Îmi place să visez la cât de liber aş fi fost fără ea, dar nu reuşesc să-mi imaginez aşa ceva. E ca pătratul fără colţuri, nu reuşesc să prind nicio imagine de conceptul ăsta. Probabil că o lume în care nu m-aş fi iubit pe mine ar fi fost o lume căreia i-aş fi dat mult mai multă importanţă. Poate chiar aş fi învăţat să-mi pese, din lipsă de ceva mai bun.

Fuck.

Închide ochii. Şi continuă să mergi.

Când l-am întâlnit astfel prima oară pe diavol, am tresărit. Avea chipul meu.

Bine te-am găsit, tată. Te-am visat, fiule. În nopţi de iarnă te-am visat, şi aveai chipul meu.

….

Găsim un mormânt şi mai marfă, e îngrădit cu un gard gotic aşa, are şi o cruce faină, hai aici, zic. Sărim gardu’. Ne punem să stăm pe mormânt şi aprindem un joint.
“Daţi-mi şi mie o ţigare”, scânceşte aurolacul, rămas dincolo de gard.
“Îi dăm, bă?”
“Îi dăm un fum. Ia, trage un fum”.
Trage aurolacul un fum, se îneacă. Noi râdem de murim. Suntem beţi. Am mai bea o bere. Deodată, se aude un zgomot ciudat, venind din fundul cimitirului. Ca şi cum s-ar apropia o căruţă. Aurolacul se sperie şi fuge. Noi râdem în continuare, zicem că aurolacul s-a panicat de la iarbă, o fi văzut stafii. Nouă ne plac stafiile. Poate ne facem şi poze cu ele, cu telefonu’.
Apare un moş cu o roabă. Nu arată a stafie, e prea împuţit. Ne cere o ţigară. Are bere la pet, dar noi nu avem ţigări. Doar jointuri. Îi dăm şi lu’ moşu’ să tragă un fum. Îl întrebăm ce cară în roabă şi ne spune că nimic, doar aşa, se plimbă să treacă vremea şi să vină dimineaţa, să se apuce de treabă.

…

Aproape am terminat berea. Suntem pulbere. Căutăm mormântul ăla cu gard mişto, dar mormântul pula, a dispărut. Cad într-o nouă reverie, în timp ce ne plimbăm pe aleea îngustă, plină de noroi, frunze şi lumânări strivite, dintre morminte. Oare de ce toate lucrurile pe care le caut a doua oară nu le mai găsesc? Ca şi cum aş avea acces la o parte a lumii ăsteia, fix aia care îmi place mai mult, o singură dată. Poate că este un semn şi nu ar trebui să mai fug niciodată din preajma lucrurilor care îmi plac.
Sau poate sunt doar muci. Mă legăn şi mă sprijin de moş. Moşu’ se sprijină de un copac. Nici el nu-şi mai găseşte roaba. Înjură. Înjură şi B., pentru că i s-a închis rana. Caută altă sticlă cu care să se taie. Mie mi s-a luat de tot, nu mai am niciun chef de frăţii din astea făcute la beţie, când se crapă de ziuă. Îi zic că mai bine stăm să terminăm berea, mai spunem o prostie, ne mai râdem, se face dimineaţă şi mergem în oraş să scot nişte bani din contul lui taică-meu.
B. sare de parcă l-am urzicat în cur. Că ştia el, s-a tăiat degeaba, sunt un porc, un laş, nu am vrut niciodată pe bune să ne facem fraţi de cruce. Îi zic că da, în pula mea, n-am vrut niciodată. Am vrut doar să-l fut în cur. Mă îmbrânceşte. Moşu’ s-a băgat între noi, să ne despartă. A dat drumu’ mâţei prin cimitir. Inevitabil, previzibil, lovim moşu’. Suntem beţi. Moşu’ cade şi se loveşte cu capul de gard.
Începem să ne certăm, B. zice că eu sunt de vină, eu am omorât moşu’. Eu îi zic că el l-a omorât. Sărim la bătaie. Cădem în noroi, lui B. îi cad jointurile din buzunar. Mă înjură şi se apucă să culeagă jointurile din noroi şi să le şteargă. De lângă noi, moşu’ începe să sforăie.

Ia uite bă, n-a murit, zice B. Râdem. Zbierăm la moşu’: Tataieeeee! Scoală! Moşu’ sare în picioare, nedumerit. Ne vede şi îşi aduce aminte de roabă. Se uită prin jur după ea. Nu e roaba, în schimb s-a întors mâţa. Ia mâţa în braţe.
Eu sunt terminat de somn, n-am mai dormit în pat de o saptamână. Mă aşez pe mormânt şi îi zic lui B. că să caute altă sticlă să ne înfrăţim până la urmă, eu o să dorm vreo jumate de oră. B. pleacă.

Mă trezesc pe la 10-11 dimineaţa. Mă ustură rău palma. Mă uit, am o tăietură destul de naşpa, plină cu pământ de pe mormânt. B. nu e de găsit. Dau o tură printre morminte. B. nicăieri. Cimitirul arată atât de deprimant ziua, şi-a pierdut orice urmă de mister, de romantism, e un loc prozaic şi împuţit la fel ca toate din bucureşti. Au mai venit şi nişte babe cu baticuri negre pe cap şi dresuri negre în sandale negre să îngroape un mort. Una îmi întinde un castron cu colivă. Refuz. Trec pe lângă un popă, care se uită chiorâş la mine. B. e tot dispărut.

Mă îndrept spre aleea principală, apoi spre poarta mare. E un cimitir micuţ şi ordonat, nu ştiu cum azi-noapte mi se părea un loc în care să te pierzi. Dar aşa sunt toate lucrurile la lumina zilei, când le vezi adevărata înfăţişare. Noaptea le dă o altă dimensiune, le face mai adânci, mai puţin terestre. Chiar şi pe R.

Mă întâlnesc cu moşu’ la intrare. Şi-a găsit roaba. Dar a rătăcit pisica.

Mă salută şi îmi face un semn ciudat din mână, aş putea să jur că mi-a arătat două coarne. Sunt mahmur.

#
alte fragmente din acest roman pot fi citite în EgoPHobia #22, EgoPHobia #24 & EgoPHobia #25