de Bogdan Mureşanu
Imediat ce închisese uşa de la apartament, pusese cheile împreună cu cele de la maşină, dar când a venit vremea să deschidă portiera, în buzunar nu a mai găsit decât cheia hidoasă, semăna cu o scoică de plastic negru, a Citroenului. S-a întors de câteva ori către scara blocului, măsurând cu paşi mărunţi toată distanţa până la parcare, însă nu a reuşit să le găsească. În maşină, după ce a blestemat pierderea cheilor de la uşa metalică a apartamentului, ”pentru uşi metalice trebuie să ai nervi de oţel”, îl prevenise meşterul care i-a montat-o, a constatat cu furie că aerul condiţionat se blocase pe treapta cea mai de sus la temperatură mare. Pe lângă că era o căldură de nesuportat, aerul condiţionat ar fi urcat-o până la cote insuportabile. În urma unei eventuale călătorii, ar fi ieşit din automobil rumen ca o brioşă. Aşadar, în câteva zeci de minute rămăsese fără casă şi fără maşină. În mod normal pierderea unor chei şi disfuncţionalitatea unei instalaţii A/C nu ar fi reuşit să-l deprime, dar totul venea pe fondul sensibil al despărţirii de fosta lui iubită. Cu ceva timp în urmă, mai precis 26 de ore şi 34 de minute, îl anunţase, cu sânge de reptilă, că are pe altcineva.
Era prea mult venin în spusele ei pentru a fi cu totul sincere. În ciuda faptului că i se spusese limpede că e o despărţire definitivă, el mai spera că e o toană feminină. Din care pricină nu îi putea cere celălalt rând de chei. Putea, în schimb, să cheme meşterul care i-a montat uşa şi să îi ceară să facă ceva; orice. Iar dacă meşterul nu ar fi reuşit, ar fi chemat un spărgător priceput. Erau atâţia borfaşi în cartier încât ar fi fost imposibil să nu găsească unul de la prima strigare. Mai liniştit în privinţa uşii, reveni cu gândul la despărţire. În fapt, de 26 de ore, peste zece minute s-ar fi făcut 27 în cap, se gândea NUMAI la despărţire, iar episodul cu aerul condiţionat, ca şi cel cu cheile, fusese doar o cezură într-un marş funebru care îl acompania orice ar fi făcut, deşi între timp nu făcuse nimic. Nu fusese în stare nici măcar să citească un rând dintr-o carte ori să urmărească un film cap – coadă. Încercase, dar nu reuşise.
Despărţirea îl debranşase total de la sistemul nervos. Imediat după, se plimbase cu maşina fără ţintă şi trecuse din neatenţie pe roşu, fiind de câteva ori la un pas de un accident catastrofal. În loc să fi fost tulburat, îşi imaginase, cu o plăcere uşor bolnăvicioasă, cum ar fi primit ea vestea morţii lui. S-ar fi simţit oare vinovată? Ar fi regretat măcar un pic? Nu se putea să nu regrete la un moment dat. Clipa aia va veni, cu siguranţă, clipa în care îl va implora să o ierte şi să o primească înapoi. Fireşte că el ar fi şovăit puţin, nu prea mult, totuşi, ca să nu îi dea şansa să se răzgândească, apoi ar fi încuviinţat cu o mică înclinare a capului; dintotdeauna i se păruse că gesturile bărbăteşti trebuie să fie minimaliste, măsurate, discrete, în maniera lui Clint Eastwood. Ura efuziunile de orice fel, le considera marca feminităţii.
-Mă vei putea ierta vreodată?, l-ar fi implorat ea.
-Nu ştiu, o să încerc, dar nu promit, i-ar fi răspuns mai mult din jenă de a o vedea atât de deznădăjduită, prăbuşită în genunchi chiar în mijlocul străzii.
“S-a întâmplat să-mi placă cineva”, remarca asta se tot întorcea în gândurile lui ca un bumerang. Când anume încetase să-l mai placă şi când anume începuse să-l placă pe celălalt? Nimeni nu poate fi înlocuit aşa repede pentru că sufletele nu sunt niste maşinării din care scoţi o piesă veche ca să pui alta mai nouă şi mai performantă. Cu siguranţă, schimbarea se produsese treptat; fuseseră nişte semne la urma urmei, dar el, preocupat numai de sine, trebuia să recunoască că ea avea dreptate la capitolul ăsta, nu le dăduse nicio atenţie. Îşi aducea aminte de suspect de multe seri pe care ea le petrecuse la serviciu. Cum de nu băgase de seamă că ea era nefericită şi din ce în ce mai dezinteresată de relaţia lor? O iubea cu adevărat sau îl durea pierderea ei aşa cum doare pierderea unei posesiuni? În fond ce e iubirea, se întrebă pe drumul de la Citroenul abandonat în parcarea din faţa blocului până la staţia de taximetre de la Gara de Nord. Enumeră în gând câteva variante. Iubirea este:
1. O boală psihică de scurtă durată – definiţia dată, oarecum în glumă, de un psiholog.
2. Imposibilitatea de a fi unul – definiţia unui poet, nu îşi mai aducea aminte care.
3. Sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus – definiţia clasică de dicţionar, cam homofobă şi injustă, după părerea lui.
Nu putea să îşi dea seama dacă suferinţa pe care o trăia de mai mult de 24 de ore izvora din dragoste sau din orgoliu. Undeva, la radio, se auzea un cântec care îi plăcea foarte mult: Love is blindness a celor de la U2. Se opri şi ascultă versurile cu atenţie (4. “Love is blindness / I don’t wanna see / Won’t you wrap the night around me.” ) şi, într-un târziu, porni mai departe. În dreptul unui supermarket aruncă o privire în oglinda geamurilor: era neras şi avea cearcăne uriaşe în jurul ochilor. “În ce hal arăt, parcă-s o sperietoare. O să înceapă să-mi cadă şi părul curând.” Îi trecu prin minte că pe lume existau greva foamei ori greva muncii, dar nu şi greva dragostei.
Îşi aminti, fără nicio legătură cu nimic, că în urmă cu câteva luni o auzise vorbind despre un nou coleg care o tot enerva cu întrebările lui curioase. Avu revelaţia că acela trebuia să-i fie rivalul. Enervarea ei fusese prea stăruitoare ca să fi rămas la stadiul de iritare în care nu se ascunde măcar un interes larvar. La un moment dat, iritarea se metamorfozase în interes şi interesul, probabil, în amor propriu. Devenise măgulită de chiar acea curiozitate pe care o găsise enervantă şi, în timp, începuse să-i placă atenţia acordată pentru că se simţea dorită. Fuseseră semne evidente ale unei înstrăinari iremediabile între ei doi, atât de evidente încât acum se întreba cum de putuse să fie atât de orb şi să nu le vadă? Oricum nu şi-ar fi închipuit vreodată că o să îl doară atât de tare despărţirea asta şi poate că îl durea pentru că o resimţise mai curând ca pe un abandon şi nu ca pe o despărţire.
Ajunse într-o intersecţie şi rămase o clipă la trecerea de pietoni, gândindu-se încotro să o apuce. I se făcu chef de o bere rece, poate două, trei, oricâte numai să poată dormi la noapte. Dar îşi aminti că pierduse cheile şi nu avea unde să doarmă dacă nu ar fi spart uşa. Fără chei la casă, fără iubită, fără aer condiţionat la maşină, fără serviciu în curând, zilele astea toate îi merseseră mai prost ca niciodată. Intrase într-o zodie a ghinionului şi se întreba ce va urma. Simţi că două – trei beri nu vor fi de ajuns. O sticlă de vodcă rece şi o noapte petrecută la oricare dintre amantele lui ar fi putut să îl repună pe linia de plutire. De ce cine avea chef? Scoase telefonul şi începu să caute prin agendă. După cinci minute îl băgă la loc în buzunar. Nu avea chef de nimeni. Cu o mică excepţie.
Mergea aşa de o bucată de vreme fără să se mai poată gândi la un lucru anume şi fără să ştie încotro se îndreaptă, când pe trotuarul pustiu şi plin de praf, ceva îi atrase atenţia. Era un portofel de piele aruncat chiar acolo. Îl ridică şi se uită împrejur după cel sau cea căruia îi aparţinea. Nu era nimeni pe o distanţă de câţiva zeci de metri. Era probabil singura zonă puţin populată din tot cartierul. Deschise portofelul şi căuta un act de identitate sau un permis de conducere care să-l îndrume către proprietar dar înăuntru nu găsi decât o hârtie împăturită. Citi puţin şi îşi dădu seama încă de la primele rânduri că era un bilet de adio. Bătut la maşină şi nesemnat. Nu-l citi în întregime dar nici nu-l aruncă. Dimpotrivă, îl împături cu grijă şi îl puse la piept.
Simţi nevoia urgenţă să bea ceva şi intră în prima terasă care îi ieşi în cale. Comandă un gin tonic pe care îl sorbi dintr-o suflare sub privirea uimită a chelnerului. Cu al doilea pahar în faţă, se apucă să citească biletul cu atenţie, iar pe masură ce citea îl cuprindea o stare de tulburare inexplicabilă. Acele rânduri păreau un comentariu al întregii sale vieţi şi al sentimentului de înstrăinare care îl invadase de câteva zile. Era totul acolo: dezamăgirea din dragoste, dispreţul pentru sine, gustul amar al lipsei unei vocaţii, singurătatea şi încercările erotice de a o risipi care nu făceau decât să o acutizeze, o tristeţe fără cauză pe care, abia acum, o conştientiza ca definitorie pentru firea lui întocmai cum era (fusese, poate?) şi pentru autorul biletului, un plictis cenuşiu al zilelor (se gândise adeseori la acest lucru chiar dacă nu fix cu aceste cuvinte) şi, în final, un dezacord cu toată alcătuirea lumii în care eroismul şi aventura nu îşi mai găseau locul. Potenţialul sinucigaş nu preciza când şi cum avea să îşi ia viaţa, ci doar că nimeni nu trebuia să fie învinovăţit pentru o decizie care îi aparţinea în totalitate şi pe care o luase într-un moment de luciditate şi nu, cum s-ar putea crede, într-un moment de tulburare. Stilul îngrijit şi limpezimea exprimării întăreau impresia că lucrurile stăteau într-adevar aşa.
Mai ceru un gin tonic şi reciti unele pasaje, mai cu seamă cel de început, legat de deziluziile sentimentale (clasă încă o a cincea definiţie a iubirii – 5. Iubirea este un câmp de luptă pe care doar înfrângerile îţi pot aduce libertatea) şi cel dedicat lumii corporatiste lipsită de orice metafizică. A fost încântat cu precădere de ironiile muşcătoare despre concediile iniţiatice în Tibet ori week-endurile de penitenţă în schiturile de pe Muntele Athos. “All inclusive in Shambala, bine spus!” Da, da, da, era întrutotul de acord cu acele rânduri. Dacă ar fi crezut în semne, biletul ar fi fost de-a dreptul o sugestie. Se părea că aştepta doar semnătura lui ca punct final al unei vieţi pe care o comentase fidel.
Oare ce se întâmplase cu autorul biletului? Era încă în viaţă sau amânase sinuciderea odată rămas fără explicaţiile amănunţite ale gestului său? Încercă să îşi imagineze cum arată autorul dar nu reuşi, în schimb, în urma acestui exerciţiu de imaginaţie, se alese cu certitudinea că era un om cu o experienţă de viaţă asemănătoare. Dar ei? Oare ei i-ar plăcea? S-ar fi simţit vinovată după ce îl va fi citit? Încercă şi o lectură prin ochii ei şi se declară mulţumit. Era un text ireproşabil, scurt şi la obiect, fără să lase totuşi deoparte niciuna dintre cauzele majore ale unei sinucideri reuşite.
Chelnerul îi atrase atenţia cu amabilitate că rămăsese singurul client de pe terasă şi că venise ora închiderii. Oricum, ginul se terminase. Plăti fără să protesteze şi se mută într-un birt de vizavi, frecventat doar de şoferi şi prostituate, unde ceru o sticlă de vodcă ieftină şi o farfurie cu felii de lămâie. Una dintre prostituate, mai curajoasă ori poate mai disperată, se apropie de masa lui, se aplecă peste scaun, expunându-şi sânii ofiliţi şi lungi ca două palme de clovn care se aplaudă singur, şi îl întrebă dacă nu vrea să îi cumpere ceva de băut.
-Sincer, nu, răspunse sec.
-Poponarule, şuieră femeia plină de ură.
-Prefer.
Îşi turnă o porţie generoasă de vodcă peste două-trei felii de lămâie şi dădu întreg paharul peste cap. Aprinse o ţigară din care trase cu poftă un fum lung. Apoi se apucă să recitească biletul în căutarea unor instrucţiuni de utilizare.